ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5023/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5023/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3013 din 15 aprilie 2011,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 7 lit. j) din Ordinul ministrului

administrației și internelor nr. 1501/2006, invocată de reclamantul H.C., în contradictoriu

cu pârâții Instituția Prefectului Județului Gorj, Serviciul Public Comunitar Regim

Permise de Conducere și Înmatriculări Autovehicule și Ministerul Administrației

și Internelor.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin sentința nr. 517

din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ

și fiscal, a declinat competența de soluționare a excepției de nelegalitate, reținând

că reclamantul H.C. a invocat excepția în cadrul Dosarului nr. 2970/54/2010 al Curții

de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, iar, prin cererea

din 18 noiembrie 2010, a solicitat declinarea competenței de soluționare a excepției

în favoarea Curții de Apel București.

În motivarea excepției

reclamantul a arătat că, prin dispozițiile criticate, i se cere să facă dovada plății

taxei speciale de primă înmatriculare care era percepută în baza art. 214

1

–art.

214

3

din C. fisc., articole care au fost abrogate prin art. 14 din O.U.G.

nr. 50/2008.

În opinia reclamantului,

pârâta Instituția Prefectului Județului Gorj, Serviciul Public Comunitar Regim Permise

de Conducere și Înmatriculări Autovehicule i-a solicitat, în mod abuziv, să facă

dovada achitării acestei taxe de poluare în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, de vreme

ce art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul atacat nu prevede acest lucru, iar ordinul

nu a suferit modificări în sensul înlocuirii acestei taxe speciale cu taxa de poluare.

A mai susținut reclamantul

că adresa din 2 iulie 2008 emisă de Ministerul Finanțelor, prin care se recomandă

pârâtei ca, începând cu data de 2 iulie 2008, pentru autovehiculele uzate importate

care se înmatriculează pentru prima oară în România, persoana pe numele căreia se

înmatriculează autovehiculul să facă dovada plății taxei de poluare, conform O.U.G.

nr. 50/2008 și Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 686/2008, nu ține loc

de modificare legislativă a ordinului menționat, cu atât mai mult cu cât acesta

nu îi este opozabil.

Pârâtul Ministerul Administrației

și Internelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea

excepției de nelegalitate ca inadmisibilă, cu motivarea că actul atacat este un

act administrativ cu caracter normativ, iar, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, pot fi contestate în procedura excepției de nelegalitate numai actele

administrative cu caracter individual. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea

excepției de nelegalitate, arătând că: (i) ordinul a fost emis în conformitate cu

prevederile art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice,

republicată, în forma în vigoare în perioada de referință; (ii) ordinul a fost emis

în virtutea atribuțiilor conferite instituției prin prevederile O.U.G. nr. 30/2007

privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor; (iii)

dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. j) din ordin nu sunt în contradicție cu dispozițiile

O.U.G. nr. 50/2008; (iv) susținerile reclamantului, conform cărora taxa de poluare

ar fi fost instituită prin „adresa din 2 iulie 2008 emisă de Ministerul Finanțelor,

Direcția Legislație” care însă „nu ține loc de modificare legislativă a mai sus

menționatului ordin” și „nici nu îi este opozabilă, nefiind publicată”, sunt eronate,

având ca premisă fie o cunoaștere lacunară a actelor normative la care face referire,

fie reaua credință a reclamantului față de normele imperative, a căror eludare se

încearcă prin sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor de natură fiscală legal

stabilite; (v) prevederile respective nu aduc atingere dreptului de proprietate

sau dreptului de folosință asupra autovehiculului, în sensul art. 44 din Constituția

României, ci conțin în mod exclusiv reglementări privind procedura înmatriculării,

înregistrării, radierii și eliberării autorizației de circulație provizorie sau

pentru probe a vehiculelor, aplicabile tuturor cetățenilor României; (vi) ordinul

contestat nu statuează că obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei

înmatriculări a unui autovehicul în România, această obligație fiind prevăzută de

art. 4 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare.

Cu privire la excepția

inadmisibilității excepției de nelegalitate, Curtea de Apel a reținut că și actele

administrative unilaterale cu caracter normativ pot constitui obiect al excepției

de nelegalitate, în raport cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, care nu

exclude în mod expres posibilitatea analizării pe această cale procedurală a legalității

unui act administrativ cu caracter normativ, iar interpretarea logică și sistematică

a dispozițiilor legii contenciosului administrativ impune concluzia admisibilității

analizării legalității unui act administrativ normativ.

Pe fondul excepției de

nelegalitate, Curtea de apel a reținut, în esență, că, la baza emiterii ordinului,

au stat prevederile art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile

publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare. A reținut instanța

și că abrogarea, prin O.U.G nr. 50/2008, a dispozițiilor art. 214

1

–art.

214

3

din C. fisc., care au impus obligația plății taxei de primă înmatriculare,

înlocuind-o cu obligația plății taxei de poluare la prima înmatriculare pe teritoriul

României a autoturismelor importate de ocazie, nu are nicio relevanță sub aspectul

legalității dispozițiilor criticate pe calea excepției de nelegalitate, având în

vedere caracterul general al enunțului acestora, nefăcându-se referire la un act

normativ special, prin identificarea acestuia, respectiv la denumirea acestei taxe,

de poluare ori de primă înmatriculare, ci instituind drept obligație pentru înmatriculare

obligația proprietarului de a face dovada plății taxei speciale pentru autoturisme

și autovehicule, stabilită potrivit legii.

Interpretarea pe care

reclamantul o realizează cu privire la temeiul invocat de către pârâta din dosarul

de fond asupra obligației privind plata taxei speciale de poluare nu poate avea

o relevanță asupra legalității acestui act administrativ normativ, având în vedere

că privește perioada ulterioară adoptării acestui ordin, respectiv adoptarea O.U.G.

nr. 50/2008, legalitatea actului criticat putând fi verificată prin raportare exclusivă

la momentul adoptării acestuia, respectiv cu referire la actele normative cu forță

juridică superioară în vigoare la momentul adoptării acestuia.

Prin urmare, Curtea de

apel a reținut că prevederile criticate nu contravin dispozițiilor art. 44 din Constituția

României privitoare la garantarea și protejarea dreptului de proprietate privată,

întrucât dispozițiile din ordin nu au relevanță asupra modului în care reclamantul

își poate exercita dreptul de proprietate asupra autoturismului, iar art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului atribuie

statului posibilitatea instituirii unor taxe și impozite cu respectarea principiului

proporționalității și legalității.

În plus, instanța de fond

a reținut că reclamantul nu critică însăși legalitatea ordinului menționat, ci interpretarea

dată de către instituția pârâtă în dosarul de fond asupra dispozițiilor legale care

instituie obligația de plată a taxei pe poluare pentru autovehicule, împrejurare

care nu poate fi cenzurată însă pe calea analizării excepției de nelegalitate care

privește exclusiv conformitatea ordinului cu actele normative cu forță juridică

superioară acestuia în vigoare la momentul emiterii acestuia.

Pe de altă parte, instanța

a reținut că succesiunea actelor normative cu putere de lege care au instituit obligația

plății unei taxe la prima înmatriculare a autoturismelor importate de ocazie nu

poate avea relevanță asupra legalității unor acte administrative cu caracter normativ

anterioare.

Împotriva sentinței civile

nr. 3013 din 15 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul H.C., invocând motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 din

C. proc. civ

.

Printr-o primă critică

din recurs, recurentul susține că instanța de fond a realizat o interpretare greșită

a actelor deduse judecății, deoarece s-a pronunțat în lipsa dosarului de fond care

a rămas la Curtea de Apel Craiova și care conținea mai multe înscrisuri necesare

soluționării cauzei și nu a solicitat emitentului actului să depună la dosar toată

documentația care a stat la baza emiterii ordinului.

Printr-o a doua critică

de recurs, recurentul afirmă că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii,

întrucât a făcut referire la art. 7 alin. (1) lit. 7 din Ordin, iar nu la dispozițiile

art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul respectiv, precum și faptul că instanța în

mod eronat nu a înțeles că excepția de nelegalitate a fost invocată în raport cu

dispozițiile din C. fisc., din cuprinsul căruia au fost abrogate prevederile

art. 214

1

–art. 214

3

, care reprezentau temeiul juridic al

art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul contestat.

Mai susține recurentul

că instanța în mod greșit nu a reținut faptul că dispozițiile contestate din ordin

au fost emise în temeiul și în executarea art. 214

1

-art. 214

3

din C. fisc., care ulterior au fost abrogate, astfel că prevederile art. 7

alin. (1) lit. j) au rămas fără suport legal, iar O.U.G. nr. 50/2008 nu este un

act normativ cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia să

fi fost emis Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006.

Recurentul reia susținerile

referitoare la existența unui vid legislativ deoarece O.U.G. nr. 50/2008 nu a prevăzut

expres faptul că se modifică denumirea taxei prevăzute de art. 7 alin. (1) lit.

j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006, iar adresa

Ministerului Finanțelor nr. 285783 din 2 iulie 2008 nu reprezintă o modificare adusă

ordinului respectiv.

În esență, recurentul

reia susținerile referitoare la faptul că, ulterior abrogării dispozițiilor

art. 214

1

–art. 214

3

din C. fisc., taxa prevăzută de art. 7 alin. (1)

lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006 a rămas

fără temei legal.

Pârâtul Ministerul Administrației

și Internelor a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca

nefondat.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate și a prevederilor art. 304

1

din C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat .

Astfel, motivul de recurs

reglementat de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ., este nefondat, în condițiile în

care, în mod corect, prima instanță a reținut faptul că norma a cărei legalitate

este contestată stabilește documentele necesare la înmatricularea permanentă sau

înmatricularea temporară, printre care este menționată, începând cu data de 1

ianuarie 2007, și dovada plății taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule,

stabilită potrivit legii.

Într-adevăr, taxa specială

pentru autoturisme și autovehicule a fost reglementată de Legea nr. 571/2003 privind

C. fisc. (art. 214

1

–art. 214

3

), în perioada 1 ainuarie 2007–1

iulie 2008, dar și de O.U.G. nr. 50/2008, începând cu data de 1 iulie 2008.

Ca atare, judecătorul

cauzei s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut, astfel că au fost respectate prevederile

art. 129 alin. (5) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, deși

recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., nu

a procedat la individualizarea criticilor care se subsumează fiecăruia dintre aceste

motive de modificare a hotărârii judecătorești.

În fine, și ultimul motiv

de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. este nefondat.

Dispozițiile art. 7

alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006

privind procedura înmatriculării,

înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau

pentru probe a vehiculelor prevede că înmatricularea permanentă sau înmatricularea

temporară se efectuează în baza unor documente, printre care, începând cu data de

1 ianuarie 2007, se numără și dovada plății taxei speciale pentru autoturisme și

autovehicule, stabilită potrivit legii.

Actul administrativ unilateral

cu caracter normativ aflat în discuție a fost emis în aplicarea dispozițiilor imperative

ale art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată,

în forma în vigoare în perioada de referință.

Ordinul contestat nu reglementează

instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, în contextul în care această taxă

constituie, în mod concret, obiectul criticii exprimate în cererea de recurs.

În procedura reglementată

de art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ învestită

cu soluționarea unei excepții de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanța

actului administrativ supus analizei cu actele normative care au forță juridică

superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul

ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5)

din Constituție și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Cu alte cuvinte, verificarea

legalității actului administrativ contestat, pe calea excepției de nelegalitate,

presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispozițiile legii, iar nu prin

raportare la o situație de fapt.

În speța de față, instanța

de control judiciar, în acord cu acord cu judecătorul fondului, constată că recurenta

invocă, în realitate, executarea necorespunzătoare a unui act normativ.

De asemenea, Înalta Curte

reține faptul că sintagma „taxă stabilită potrivit legii”, utilizată de către legiuitor

în cuprinsul normei care face obiectul excepției de nelegalitate, nu este restrictivă,

adică nu face trimitere la un anume act normativ, ci la întregul ansamblu normativ

în vigoare.

Prin urmare, având în

vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2008, „la data intrării

în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, 1 iulie 2008, se abrogă art. 214

1

–art.

214

3

din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.”, care reglementau taxa

specială de primă înmatriculare, în situația de față nu există un vid legislativ,

întrucât „taxa specială, stabilită potrivit legii” este reprezentată de taxa de

poluare pentru autovehicule, instituită de prevederile O.U.G. nr. 50/2008.

În această ordine de idei,

trebuie subliniat faptul că art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2008 din această

ultimă reglementare instituie obligația de plată a taxei care intervine cu ocazia

primei înmatriculări a unui autovehicul în România.

Pe de altă parte, se cuvine

a fi amintite și dispozițiile art. 5 alin. (4) din aceeași ordonanță de urgență,

potrivit cărora persoana fizică sau persoana juridică care intenționează să înmatriculeze

autovehiculul trebuie să achite contravaloarea acestei taxe, într-un cont distinct

deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației Fondului pentru

Mediu.

Asupra susținerilor reclamantului

referitoare la incompatibilitatea dintre prevederile O.U.G. nr. 50/2008 și dreptul

european, prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, este

competentă a se pronunța instanța învestită cu litigiul în fond, întrucât analiza

efectuată de instanța de contencios administrativ în soluționarea excepției de nelegalitate

este limitată la verificarea legalității actului administrativ în raport cu actele

normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost

emis.

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinței

potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

din C.

proc. civ.

La pronunțarea prezentei

decizii, Înalta Curte are în vedere jurisprudența sa anterioară reprezentată, cu

titlu de exemplu, de decizia din 3 iunie 2011, decizia din 9 iunie 2011, decizia

din 12 iulie 2011 și decizia din 12 iulie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de H.C. împotriva sentinței

civile nr. 3013 din 15 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie

2011.