ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5775/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5775/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3374 din 10 mai 2011

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a

respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate și a respins ca

neîntemeiată excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. j)

din Ordinul nr. 1501/2006 emis de Ministerul Administrației și Internelor,

invocată de reclamantul A.F.D., în contradictoriu cu pârâții Instituția

Prefectului Județului Gorj - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de

Conducere și Înmatriculări Autovehicule și Ministerul Administrației și

Internelor.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Încheierea de la

18 ianuarie 2011 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal a sesizat Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal cu soluționarea excepției de nelegalitate a

dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul MAI nr. 1501/2006, având în

vedere solicitarea expresă a reclamantului de soluționare a excepției de către

Curtea de Apel București, în a cărei rază teritorială se află sediul

emitentului ordinului ce constituie obiectul excepției de nelegalitate.

În motivarea

excepției, reclamantul a arătat că, prin dispozițiile criticate, i se cere să

facă dovada plății taxei speciale de primă înmatriculare care era percepută în

baza art. 214

1

- 214

3

din C. fisc., articole care au fost

abrogate prin art. 14 din O.U.G. nr. 50/2008.

În opinia

reclamantului, pârâta Instituția Prefectului Județului Gorj - Serviciul Public

Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculări Autovehicule i-a

solicitat, în mod abuziv, să facă dovada achitării acestei taxe de poluare în

temeiul O.U.G. nr. 50/2008, de vreme ce art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul

atacat nu prevede acest lucru, iar ordinul nu a suferit modificări în sensul

înlocuirii acestei taxe speciale cu taxa de poluare.

A mai susținut

reclamantul că adresa nr. 285783 din 02 iulie 2008 emisă de Ministerul

Finanțelor - Direcția de legislație în domeniul accizelor, prin care se

recomandă pârâtei ca, începând cu data de 01 iulie 2008, pentru autovehiculele

uzate importate care se înmatriculează pentru prima oară în România, persoana

pe numele căreia se înmatriculează autovehiculul să facă dovada plății taxei de

poluare, conform O.U.G. nr. 50/2008 și Normelor metodologice aprobate prin H.G.

nr. 686/2008, nu ține loc de modificare legislativă a ordinului menționat, cu

atât mai mult cu cât acesta nu îi este opozabil.

Pârâtul Ministerul

Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat

excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, având în vedere că,

potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 poate forma obiect al

excepției de nelegalitate doar actul administrativ cu caracter individual, or

Ordinul nr. 1501/2006 este un act administrativ cu caracter normativ.

Pe fondul cauzei,

pârâtul a solicitat respingerea excepției de nelegalitate ca neîntemeiată,

întrucât ordinul nu reglementează instituirea taxei de poluare pentru

autovehicule, arătând că dispozițiile din ordin cu privire la care a fost

invocată excepția se referă la o taxă stabilită potrivit legii, adică

reglementată de o altă normă legală, nefăcând trimitere la un anume act

normativ, ci la întreg ansamblul normativ în vigoare.

Pârâtul a mai arătat

că ordinul nu aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale la care

reclamantul face referire, conținând în mod exclusiv reglementări privind

procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberării autorizației de

circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor, aplicabile tuturor

cetățenilor României.

Analizând cu

precădere excepția de inadmisibilitate, instanța a apreciat că este

neîntemeiată, având în vedere că alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 554/2004 se

referă la actul administrativ unilateral, fără a face distincție între actul cu

caracter normativ și actul cu caracter individual, astfel că dispozițiile celor

două texte ale aceluiași articol este necesar a fi interpretate conform

principiului de drept care impune ca legea să fie interpretată și aplicată în

sensul de a produce efecte juridice.

De asemenea, instanța

a avut în vedere soluția de principiu adoptată pentru unificarea practicii de

către judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, în anul 2008, conform căreia este admisibilă excepția

de nelegalitate având ca obiect un act administrativ cu caracter normativ.

Pe fondul cauzei,

instanța a constatat că excepția de nelegalitate invocată cu privire la

dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul MAI nr. 1501/2006 privind

procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de

circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor este neîntemeiată.

Instanța a reținut că

ordinul atacat a fost emis în conformitate cu dispozițiile art. 19 din O.U.G.

nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și stabilește documentele

necesare realizării operațiunilor de înmatriculare a vehiculelor, autorizare provizorie

de circulație și pentru probe a acestora, precum și în cazul radierii acestora,

precum și faptul că dispozițiile considerate nelegale de către reclamant se

referă la documentul reprezentat de dovada plății taxei speciale pentru

autoturisme și autovehicule, stabilită potrivit legii, document ce trebuie

prezentat începând cu data de 01 ianuarie 2007.

Instanța a constatat

că în ordin este folosită noțiunea de taxă specială potrivit legii, stabilirea

în concret a taxei ce trebuie plătită pentru înmatriculare făcându-se prin

raportare la momentul la care se solicită înmatricularea, fiind vorba despre

taxa reglementată de art. 214

1

- 214

3

C. fisc., denumită

taxă specială de primă înmatriculare de la data de 01 ianuarie 2007 și până la

intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008, iar ulterior acestui moment, este

vorba despre taxa de poluare.

În consecință,

instanța a apreciat că ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008, taxa

specială la care se referă art. 7 alin. (1) lit. j) din ordin este chiar taxa

de poluare.

S-a mai reținut de

către instanță că, în motivarea excepției, reclamantul face referire la O.U.G.

nr. 50/2008, susținând că în mod abuziv i se solicită să facă dovada plății

taxei de poluare, toate criticile de nelegalitate raportându-se la taxa de

poluare, singura mențiune legată de Codul fiscal fiind aceea că au fost

abrogate dispozițiile art. 214

1

- 214

3

C. fisc., precum

și faptul că în întâmpinare se exprimă punctul de vedere conform căruia taxa

stipulată la art. 7 alin. (1) lit. j) a rămas fără temei legal, din moment ce

art. 214

1

- 214

3

C. fisc., în vigoare la acea dată, au

fost abrogate, iar ordinul nu a suferit modificare legislativă în sensul de a

se modifica cu taxa de poluare.

Instanța a apreciat

că acest punct de vedere nu poate fi reținut, întrucât ordinul nu se referă în

mod expres la taxa specială de primă înmatriculare reglementată de Codul

fiscal, ci la o taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, aceasta

fiind, ulterior abrogării art. 214

1

- 214

3

C. fisc., taxa

de poluare.

S-a apreciat că nu

poate fi reținută nelegalitatea ordinului pe considerentul că îi îngrădește

reclamantului dreptul de folosință asupra autovehiculului, obligându-l la

prezentarea dovezii plății taxei de poluare, în condițiile în care această taxă

este instituită de dispozițiile O.U.G. nr. 50/2008 și nu de prevederile

ordinului pe care le contestă.

Cât privește aspectul

nelegalității O.U.G. nr. 50/2008 prin raportare la prevederile comunitare,

instanța a constatat că acesta nu poate fi analizat cu ocazia soluționării

excepției de nelegalitate, având în vedere că pentru a se pronunța asupra

excepției, instanța are de verificat legalitatea ordinului prin prisma

dispozițiilor legale în temeiul și pentru executarea cărora a fost emis.

Astfel, instanța de fond

a apreciat că nu are de examinat în prezenta cauză conformitatea actului

normativ care reglementează taxa de poluare cu dreptul comunitar, analizarea

acestei conformități fiind de competența instanței care soluționează litigiul

în cadrul căruia a fost invocată excepția de nelegalitate.

Împotriva Sentinței

civile nr. 3374 din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A.F.D.,

invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

Printr-o primă

critică din recurs, recurentul susține că instanța de fond a realizat o

interpretare greșită a actelor deduse judecății, deoarece s-a pronunțat în

lipsa dosarului de fond care a rămas la Curtea de Apel Craiova și care conținea

mai multe înscrisuri necesare soluționării cauzei și nu a solicitat emitentului

actului să depună la dosar toată documentația care a stat la baza emiterii

ordinului.

Printr-o a doua

critică de recurs, recurentul afirmă că instanța de fond a făcut o aplicare

greșită a legii, întrucât a făcut referire la

art. 7

alin. (1) lit. 7

din ordin, iar nu la dispozițiile art. 7 alin. (1) lit.

j) din ordinul respectiv, precum și faptul că instanța în mod eronat nu a

înțeles că excepția de nelegalitate a fost invocată în raport cu dispozițiile

din Codul fiscal, din cuprinsul căruia au fost abrogate prevederile art. 214

1

- art. 214

3

, care reprezentau temeiul juridic al art. 7 alin. (1)

lit. j) din ordinul contestat.

Mai susține

recurentul că instanța în mod greșit nu a reținut faptul că dispozițiile

contestate din ordin au fost emise în temeiul și în executarea art. 214

1

- art. 214

3

din Codul fiscal, care ulterior au fost abrogate, astfel

că prevederile art. 7 alin. (1) lit. j) au rămas fără suport legal, iar O.U.G.

nr. 50/2008 nu este un act normativ cu forță juridică superioară în temeiul și

în executarea căruia să fi fost emis Ordinul ministrului administrației și

internelor nr. 1501/2006.

Recurentul reia

susținerile referitoare la existența unui vid legislativ deoarece O.U.G. nr.

50/2008 nu a prevăzut expres faptul că se modifică denumirea taxei prevăzute de

art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor

nr. 1501/2006, iar adresa Ministerului Finanțelor nr. 285783 din 02 iulie 2008

nu reprezintă o modificare adusă ordinului respectiv.

În esență, recurentul

reia susținerile referitoare la faptul că, ulterior abrogării dispozițiilor

art. 214

1

- art. 214

3

din Codul fiscal, taxa prevăzută de

art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor

nr. 1501/2006 a rămas fără temei legal.

Pârâtul Ministerul

Administrației și Internelor a depus întâmpinare prin care solicită respingerea

recursului, ca nefondat.

Examinând cauza și

sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefundat, pentru următoarele considerente.

Astfel, motivul de

recurs reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este nefondat, în

condițiile în care, în mod corect, prima instanță a reținut faptul că norma a

cărei legalitate este contestată stabilește documentele necesare la

înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară, printre care este

menționată, începând cu data de 01 ianuarie 2007, și dovada plății taxei

speciale pentru autoturisme și autovehicule, stabilită potrivit legii.

Într-adevăr, taxa

specială pentru autoturisme și autovehicule a fost reglementată de Legea nr.

571/2003 privind Codul fiscal (art. 214

1

- art. 214

3

), în

perioada 01 ianuarie 2007 - 01 iulie 2008, dar și de O.U.G. nr. 50/2008,

începând cu data de 01 iulie 2008.

Ca atare, judecătorul

cauzei s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut, astfel că au fost respectate

prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Pe de altă parte,

deși recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., nu a

procedat la individualizarea criticilor care se subsumează fiecăruia dintre

aceste motive de modificare a hotărârii judecătorești.

În fine, și ultimul

motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.

În cauză a fost

invocată excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. j din

Ordinul nr. 1501/2006 emis de Ministerul Administrației și Internelor.

Dispozițiile art. 7

alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr.

1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și

eliberarea autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor

prevede că înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară se efectuează

în baza unor documente, printre care, începând cu data de 01 ianuarie 2007, se

numără și dovada plății taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule,

stabilită potrivit legii.

Actul administrativ

unilateral cu caracter normativ aflat în discuție a fost emis în aplicarea

dispozițiilor imperative ale art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația

pe drumurile publice, republicată, în forma în vigoare în perioada de

referință.

Ordinul contestat nu

reglementează instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, în contextul în

care această taxă constituie, în mod concret, obiectul criticii exprimate în

cererea de recurs.

În procedura

reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios

administrativ învestită cu soluționarea unei excepții de nelegalitate este

abilitată să verifice doar concordanța actului administrativ supus analizei cu

actele normative care au forță juridică superioară, în temeiul și în executarea

cărora a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a

actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și de art. 4

alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative.

Cu alte cuvinte,

verificarea legalității actului administrativ contestat, pe calea excepției de

nelegalitate, presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispozițiile

legii, iar nu prin raportare la o situație de fapt.

În speța de față,

instanța de control judiciar, în acord cu acord cu judecătorul fondului,

constată că recurentul invocă, în realitate, executarea necorespunzătoare a

unui act normativ.

De asemenea, Înalta

Curte reține faptul că sintagma „taxă stabilită potrivit legii”, utilizată de

către legiuitor în cuprinsul normei care face obiectul excepției de

nelegalitate, nu este restrictivă, adică nu face trimitere la un anume act

normativ, ci la întregul ansamblu normativ în vigoare.

Prin urmare, având în

vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2008, „la data

intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență - 01 iulie 2008 - se

abrogă art. 214

1

- art. 214

3

din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal”, care reglementau taxa specială de primă înmatriculare,

în situația de față nu există un vid legislativ, întrucât „taxa specială,

stabilită potrivit legii” este reprezentată de taxa de poluare pentru

autovehicule, instituită de prevederile O.U.G. nr. 50/2008.

În această ordine de

idei, trebuie subliniat faptul că art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2008 din

această ultimă reglementare instituie obligația de plată a taxei care intervine

cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.

Pe de altă parte, se

cuvine a fi amintite și dispozițiile art. 5 alin. (4) din aceeași ordonanță de

urgență, potrivit cărora persoana fizică sau persoana juridică care

intenționează să înmatriculeze autovehiculul trebuie să achite contravaloarea

acestei taxe, într-un cont distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului

pe numele Administrației Fondului pentru Mediu.

Asupra susținerilor

reclamantului referitoare la incompatibilitatea dintre prevederile O.U.G. nr.

50/2008 și dreptul european, prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a

Uniunii Europene, este competentă a se pronunța instanța învestită cu litigiul

în fond, întrucât analiza efectuată de instanța de contencios administrativ în

soluționarea excepției de nelegalitate este limitată la verificarea legalității

actului administrativ în raport cu actele normative cu forță juridică

superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis.

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea

sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

C. proc. civ.

La pronunțarea prezentei decizii, Înalta Curte are

în vedere jurisprudența sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de

Decizia nr. 3248 din 3 iunie 2011, Decizia nr. 3350 din 9 iunie 2011, Decizia

nr. 3895 din 12 iulie 2011, Decizia nr. 3896 din 12 iulie 2011 și Decizia nr.

5023 din 28 octombrie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de A.F.D. împotriva Sentinței civile nr. 3374 din 10 mai 2011 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 noiembrie 2011.