ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6175/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la Tribunalul Brașov, secția civilă, la 27 martie 2009, reclamanții V.M., L.A.M.

și V.A. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia de a le restitui

prețul de piață, stabilit conform standardelor internaționale, pentru imobilul din

Brașov, str. I.R., înscris în C.F. Brașov – apartamentul nr. X, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că

prin sentința civilă nr. 8714/2005 pronunțată de Judecătoria Brașov, s-a constatat

că preluarea imobilului de Statul Român fără titlu valabil, precum și nulitatea

absolută a contractului de vânzare – cumpărare încheiat de V.P. și M. cu SC C.

SA Brașov.

Ulterior, prin sentința

civilă nr. 1718/2008 a Judecătoriei Brașov, devenită irevocabilă prin respingerea

recursului, s-a admis acțiunea în rectificarea cărții funciare și s-a dispus radierea

dreptului de administrare a SC R. SRL, fiind obligați la predarea integrală a imobilului.

Acțiunea a fost motivată

în drept prin dispozițiile art. 50

1

și 50 alin. (2

1

) din Legea

nr. 10/2001.

Prin sentința civilă

nr. 89 din 11 martie 2010, Tribunalul Brașov, a respins acțiunea formulată de reclamanți,

constatând că aceștia nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului,

în condițiile în care contractul de dobândire a fost încheiat cu încălcarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, astfel cum s-a statuat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Împotriva sentinței menționate

au declarat apel reclamanții V.M., L.A.M. și V.A., solicitând schimbarea în tot

în sensul admiterii acțiunii introductive.

În dezvoltarea motivelor

de apel s-a învederat că prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, fiind necesară administrarea unui amplu probatoriu care să

conducă la concluzia relei credințe a dobânditorilor, manifestată la momentul încheierii

contractului de vânzare – cumpărare, din care să rezulte că statul a preluat sau

nu imobilul cu titlu.

Apelanții au arătat că,

față de temeiul trecerii imobilului în proprietatea statului – Decizia nr. 223/1974,

instanța era îndreptățită să aprecieze preluarea imobilului cu titlu, iar prezumția

bunei-credințe a cumpărătorilor nu a fost răsturnată în condițiile în care nu a

fost făcută dovada primirii notificării anterior încheierii contractului de vânzare

– cumpărare.

Curtea de Apel Brașov,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 112/A din 24 septembrie 2010, îndreptată

din oficiu prin încheierea din camera de consiliu din 11 noiembrie 2010 în sensul

corectei indicări a căii de atac ca fiind recursul, a respins apelul ca nefondat,

reținând că autoritatea de lucru judecat configurată de sentința civilă nr. 8714/2005

a Judecătoriei Brașov oprește de la reluarea oricăror arătări asupra celor constatate

prin hotărârea menționată.

Ca atare, s-a apreciat

că, din moment ce dispozitivul sentinței menționate constată că imobilul în litigiu

a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, natura preluării nu mai poate

constitui temei al unei alte judecăți.

S-a considerat că sintagma

cuprinsă în redactarea textului art. 50

1

„din Legea nr. 10/2001, „încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, face trimitere la dispozițiile cadru

ale acestei reglementări, cu deosebire de cele înscrise în art. 9 alin. (1) din

Legea nr. 112/1995, text ce permitea cumpărarea apartamentelor de către chiriașii

titulari de contract pentru imobilele ce nu se restituie în natură foștilor proprietari.

Or, intenția foștilor proprietari deposedați de a le fi restituit imobilul rezultă

din întregul probatoriu administrat, astfel cum rezultă și cunoașterea de către

dobânditori a stăruințelor depuse de proprietarii îndreptățiți.

Împotriva deciziei menționate

au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții V.M., L.A.M. și V.A., criticând-o

ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de

recurs, reclamanții au susținut că pentru a se putea reține că actul de vânzare

– cumpărare anulat prin hotărâre judecătorească definitivă a fost încheiat cu nerespectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 ar trebui să se procedeze la instrumentarea unui

probatoriu din care să rezulte, pe de o parte, dacă Statul a preluat sau nu cu titlu

imobilul în discuție și, pe de altă parte, dacă cumpărătorii au fost sau nu de bună

– credință.

În ceea ce privește titlul

statului asupra imobilului în discuție, recurenții au susținut că, în accepțiunea

art. 1 alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G.

nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997, reprezintă imobile trecute în proprietatea

statului cu titlu valabil, acele imobile preluate în baza unor acte normative în

vigoare la momentul transferului și cu respectarea întocmai a prevederilor acestora.

S-a învederat, în acest

context, ca nimic nu împiedică instanța de apel să constate că imobilul în litigiu,

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, a fost preluat

cu titlu valabil.

Ca un argument în sensul

valabilității titlului Statului s-a invocat faptul că, prin încheierea din 9 martie

1990 a Notariatului de Stat Județean Brașov, s-a încuviințat cererea noului proprietar

– Statul Român, de înscriere în cartea funciară a dreptului său real dobândit în

temeiul legii.

Prin urmare s-a solicitat

să se constate incidența art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, raportat la art.

6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 în ceea ce privește imobilul în discuție, înstrăinat

reclamanților în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cel de-al doilea motiv

de recurs a vizat nereținerea de către instanța de apel a bunei – credințe a recurenților

– reclamanți și implicit valabilitatea contractului de vânzare – cumpărare la momentul

tranzacționării.

Reclamanții au susținut

că au dovedit îndeplinirea cerințelor art. 9 din Legea nr. 112/1995, ale art. 1899

alin. (2) C. civ. și ale art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că s-a

invocat reținerea eronată a relei lor credințe ce rezultă din faptul că la momentul

cumpărării ar fi cunoscut că dreptul de proprietate al statului este contestat.

Recurenții au arătat că

nu s-a dovedit comunicarea notificării prin executorul judecătoresc, în condițiile

art. 1169 C. civ., contractul de vânzare – cumpărare fiind încheiat anterior.

S-a solicitat să se constate

că textul art. 50 din Legea nr. 1/2009 nu distinge între foștii deținători cărora

le-au fost anulate contractele de vânzare – cumpărare, după cum au fost sau nu de

rea – credință la

momentul

contractării, acesta referindu-se doar la „contractele

încheiate cu respectarea

prevederilor legii cadru”.

Intimata – pârâtă D.G.F.P.

Brașov în calitate de reprezentantă a Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare,

solicitând respingerea recursului reclamanților ca nefondat.

În faza procesuală a recursului

nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile invocate

de recurenții – reclamanți, raportat la motivele de nelegalitate invocate, prevăzute

de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Prin sentința civilă

nr. 8714/2005 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin decizia nr. 417/2007 a Tribunalului

Brașov, s-a reținut cu putere de lucru judecat că imobilul în litigiu a fost preluat

de Statul Român fără titlu valabil, astfel încât natura preluării nu mai poate constitui

temei al unei alte judecăți.

Prin urmare, reluarea

oricăror cercetări asupra titlului statului ar încălca principiul autorității lucrului

judecat.

Curtea va constata, astfel,

ca neîntemeiate criticile ce constituie obiect al primului motiv de recurs.

În același sens, se va

constata că, în mod corect, instanța de apel a avut în vedere argumentarea soluției

de constatare a nulității contractului de vânzare – cumpărare încheiat de V.P. și

V.M., considerentele sentinței menționate referindu-se la reaua – credință a dobânditorilor

încă din anul 1990, când pe rolul Judecătoriei Brașov era înregistrat litigiul în

care dobânditorul V.P. era chemat în judecată pentru anularea contractului de închiriere,

la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare de către chiriași fiind cunoscută

împrejurarea că dreptul de proprietate al Statului era contestat.

Prin urmare, se va constata

că în prezentul litigiu nu pot fi readuse în discuție aspectele vizând greșita reținere

a relei – credințe a reclamanților, odată ce s-a statuat prin hotărâre judecătorească

irevocabilă această atitudine subiectivă a dobânditorilor la momentul încheierii

contractului de vânzare – cumpărare.

Raportat la considerentele

expuse, instanța de apel a apreciat corect că dispozițiile art. 50 alin. (2) și

(50

1

) din Legea nr. 10/2001 sunt incidente în ipoteza desființării prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile a contractelor de vânzare – cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Numai această categorie

de proprietari este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Ipoteza contractelor încheiate

cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 rămâne reglementată de dispozițiile

art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, chiriașii cumpărători având dreptul

doar la restituirea prețului actualizat.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 1/2009 a determinat curgerea unui nou termen de prescripție pentru a se

solicita restituirea prețului de piață al imobilului, doar în cazul în care anterior,

a avut loc, anularea unui contract de vânzare – cumpărare încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, este nefondată

critica formulată prin ultimul motiv de recurs, contractul de vânzare – cumpărare

al recurenților fiind desființat sub imperiul Legii nr. 10/2001.

Criticile întemeiate pe

art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, motiv pentru care nu

pot fi analizate.

Curtea va constata, în

consecință, că instanța a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, reținând că acestea nu sunt aplicabile situației reclamanților.

Ca atare, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul reclamanților ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții V.M., L.A.M. și V.A. împotriva deciziei nr. 112/Ap din 24

septembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, îndreptată prin încheierea

din Camera de consiliu din 11 noiembrie 2010.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 septembrie 2011.