ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1351/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1351/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința nr. 357/F-CONT din 12 octombrie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția a

Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de revizuire

formulată de V.G.C., V.S.G., V.M., P.A.E., P.C. și C.C., în contradictoriu cu A.N.I.

și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței

civile nr. 258/F din 27 aprilie 2011, pronunțată de aceeași instanță, prin care

a fost a fost admisă în parte sesizarea A.N.I., s-a constatat că dobândirea sumelor

de 454.805 euro, 1.580 dolari SUA și 145.420 RON, precum și a cotei-părți de 1.979.392

RON din avere, nu au caracter justificat și s-a dispus confiscarea acestora de la

pârâtul V.G.C.

Instanța de revizuire a apreciat că cererea

de revizuire este tardiv formulată, în raport cu motivul prevăzut de art. 322

pct. 1 C. proc. civ. și nefondată, în raport cu motivele prevăzute de art. 322

pct. 2 și pct. 5 din același cod.

În motivarea hotărârii pronunțate, instanța

de revizuire a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 190 din 4

noiembrie 2009, Curtea de Apel Pitești a admis în parte sesizarea reclamantei A.N.I.

în contradictoriu cu V.G.C., V.S.G., P.A.E., P.C. și a dispus confiscarea sumelor

de 458.805 euro, 1.580 dolari SUA, 29.345 RON din averea pârâtului V.G.C.

Prin decizia nr. 1151 din 3 martie 2010,

Înalta Curte de Casație Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis

recursurile formulate de A.N.I., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

pârâtul V.G.C. și intervenienții V.S.G., P.A.E., P.C., a casat sentința și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că în cauză trebuiau să fie

conceptate și citate soția pârâtului, V.M. și soacra acestuia C.C.

În rejudecare, dosarul a fost reînregistrat

pe rolul Curții de Apel Pitești, sub nr. 1476/46/2010, prin sentința nr. 258

din 27 aprilie 2011, constatându-se că V.S.G., V.M., P.A.E., P.C. și C.C. au calitatea

de pârâți, iar nu de intervenienți forțați, chiar dacă eventuala confiscare a unei

sume de bani se dispune doar în raport cu pârâtul V.G.C.

Prin sentința nr. 258/F din 27 aprilie

2011, a fost admisă în parte sesizarea A.N.I. în contradictoriu cu pârâții, constatându-se

că dobândirea sumei menționate în actul de sesizare nu este justificată, dispunându-se

confiscarea acestora de la V.G.C.

Prin decizia nr. 6175 din 20 decembrie

2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, a respins ca nefondate recursurile declarate de Statul Român prin M.F.P.

și de V.G.C., V.S.G., P.A.E., P.C., V.M. și C.C. împotriva sentinței nr. 258/F

din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Pitești.

În ce privește revizuirea întemeiată pe

prevederile art. 322 pct. 1 C. proc. civ., referitor la faptul că dispozitivul hotărârii

ar cuprinde dispoziții potrivnice care nu se pot aduce la îndeplinire, se constată

că o asemenea critică nu a fost formulată pe calea recursului exercitat împotriva

sentinței atacate cu prezenta cerere.

În acest context, față de dispozițiile

art. 322 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc că obiectul revizuirii pentru acest

motiv este reprezentat de o hotărâre rămasă definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, față de excepțiile invocate, se constată că se impune analizarea termenului

în care poate fi formulată cererea de revizuire.

Se reține că, de vreme ce, persoana interesată

are alegerea între exercitarea căii extraordinare de atac a recursului împotriva

unei hotărâri definitive în sensul art. 377 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și a

căii extraordinare de atac a revizuirii împotriva aceleiași hotărâri, fiecare din

aceste căi de atac va fi supusă propriilor reguli relative la termenul de exercitare.

În ce privește revizuirea, se reține că

art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că termenul de revizuire este de

o lună și se va socoti în cazul prevăzut de art. 322 pct. 1, de la comunicarea hotărârilor

definitive, iar când hotărârile au fost date de instanțe de recurs după evocarea

fondului, de la pronunțare.

Or, în cauză, sentința nr. 258/F din 27

aprilie 2011 a fost comunicată către părți la 2 iunie 2011, potrivit dovezilor de

comunicare aflate la dosar, fără ca acestea să înțeleagă să formuleze cerere de

revizuire, cu respectarea termenului de o lună reglementat de art. 324 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ.

Subsidiar, chiar considerând fondate susținerile

făcute de revizuent în față instanței, potrivit cu care sentința nr. 258/F din 27

aprilie 2011 nu i-a fost comunicată acestuia potrivit legii, deoarece nu mai avea

aceeași adresă, pe parcursul derulării procesului penal fiind și arestat, se reține

că împotriva sentinței, necomunicate, V.G.C. a formulat recurs motivat la 10 iunie

2011.

Or, potrivit art. 301 coroborat cu

art. 284 alin. (3) C. proc. civ., exercitarea recursului înainte de comunicarea

hotărârii are, în temeiul echipolenței, valoarea unei comunicări a sentinței atacate.

Prin urmare, cel mai târziu la data exercitării

recursului motivat împotriva sentinței nr. 258/2011, revizuentul a cunoscut sentința,

termenul de o lună pentru exercitarea revizuirii împotriva acesteia curgând de la

data la care sentința s-a considerat comunicată, respectiv 10 iunie 2011.

Ca atare, cererea de revizuire întemeiată

pe dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ., pentru care revizuenții nu au înțeles

să formuleze recurs, este tardiv formulată și va fi respinsă ca atare.

În ce privește cererea de revizuire întemeiată

pe art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se reține că, dincolo de aspectele de

tardivitate determinate de aplicarea art. 324 pct. 1 C. proc. civ., aceleași motive

au fost formulate și pe calea recursului.

Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă

în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță

de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă instanța s-a pronunțat asupra

unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori

s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Ipotezele textului au în vedere situația

în care în cererea de chemare în judecată au fost formulate capete de cerere, lăsate

nesoluționate de către instanță, respectiv situația în care deși reclamantul nu

a solicitat, instanța a obligat pârâtul la anumite prestații, ori a acordat un cuantum

mai ridicat față de ceea ce s-a solicitat în cerere.

Critica formulată și încadrată în art.

322 pct. 2 C. proc. civ., vizează practic greșita constituire a cadrului procesual

subiectiv, prin participarea în fața instanței de contencios administrativ a unor

persoane care nu puteau avea calitate procesuală pasivă, deoarece legea s-a modificat

pe parcursul derulării procesului, limitând cadrul procesual subiectiv strict la

soț, soție și copiii aflați în întreținerea acestora.

Revizuirea întemeiată pe art. 322 pct.

2 C. proc. civ., nu are în vedere modificările consecutive ale unei reglementări

procesuale, ci corespondența între cererea de chemare în judecată și soluția pronunțată,

eventuala greșită aplicare a legii constituind motiv de recurs în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Într-adevăr, decizia nr. 1151 din 2

martie 2010, prin care au fost admise recursurile declarate de reclamanta A.N.I.,

pârâtul V.G.C. și intervenienții V.S., P.A. și P.C., a fost pronunțată anterior

pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 415/2010.

Prin decizia Înaltei Curți de Casație

și Justiție s-a reținut că în rejudecare urmează să fie conceptate și citate soția

și soacra pârâtului, față de care reclamanta a dispus în mod legal extinderea verificărilor,

deoarece față de conținutul actului de sesizare al A.N.I. trebuia constituit cadrul

procesual subiectiv față de toate persoanele vizate de cercetare.

Însă, la adoptarea Legii nr. 176/2010,

care în art. 14 alin. (5) arată care sunt persoanele asupra cărora se poate extinde

evaluarea, legiuitorul a prevăzut că actele întocmite anterior de către agenție

rămân valabile.

Mai mult, în rejudecare, cu ocazia soluționării

sesizării, Curtea de Apel a reținut că art. 34 alin. (2) și alin. (3) din Legea

nr. 176/2010, prevede că actele și lucrările efectuate în cadrul agenției, rămase

definitive până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 415/2010 în

M. Of. al României, Partea I, nr. 294/5.05.2010, rămân valabile, iar probele administrate

și actele procesuale efectuate la instanțe și organe de urmărire penală înainte

de intrarea în vigoare a prezentei legi, se mențin.

Instanța de rejudecare a constatat și caracterul

obligatoriu al dispozițiilor deciziei de casare, astfel că a considerat că are competență

legală să continue soluționarea cauzei, deși A.N.I. nu mai are competența, de lege

lata, de a sesiza direct instanța, iar V.M. și C.C. au calitate procesuală pasivă,

fiind pârâți iar nu intervenienți forțați, chiar dacă confiscarea unor sume de bani

sau părți din avere se va dispune doar în raport cu pârâtul V.G.C.

Cadrul procesul subiectiv astfel constituit

a fost menținut și în fața instanței de recurs, deși recurenții V.G.C., V.S.G.,

V.M., P.A.E., P.C. și C.C. au criticat sentința, arătând că Legea nr. 176/2010 restrânge

sfera de aplicare a controlului averii la o categorie mai mică de persoane.

Calitatea procesuală pasivă a pârâților

persoane fizice a fost stabilită încă din primul ciclu procesual, prin decizia

nr. 1151 din 2 martie 2010, fiind casată cu trimitere spre rejudecare sentința

nr. 190 din 4 noiembrie 2009, tocmai pentru constituirea corectă a cadrului procesual

subiectiv pasiv.

Prin decizia din 20 decembrie 2011, instanța

supremă a constatat că legea aplicabilă este Legea nr. 176/2010, dar nu în privința

dispozițiilor care restrâng sfera de aplicare a controlului averii în privința anumitor

persoane, fiind aplicabile prevederile art. 34 din acest act normativ, care dispune

asupra menținerii actelor efectuate anterior intrării în vigoare a acestei legi.

De asemenea, instanța supremă a reținut

că deși Legea nr. 176/2010 a schimbat procedura de verificare a averilor prin evaluarea

acestora de către inspectorul de integritate, rapoartele de evaluare fiind înaintate

unei comisii de cercetare a averilor, aceasta nu înseamnă că actele de sesizare

ale A.N.I. încheiate anterior legii noi, se supun regulilor de competență instituite

de aceasta.

Prin urmare, prin cererea de revizuire

întemeiată pe art. 322 pct. 2 C. proc. civ., susținându-se că instanța a dat mai

mult decât s-a cerut, se tinde să se reitereze critica adusă în recursul formulat

împotriva sentinței nr. 258/F din 27 aprilie 2011, care a fost analizată detaliat

în decizia instanței supreme nr. 6175 din 20 decembrie 2011, fiind respinsă irevocabil.

Or, principiul unicității căii de atac

și regula fundamentală care stabilește ordinea soluționării căilor extraordinare

de atac, se opune ca una și aceeași critică să fie reiterată pe calea unor căi de

atac extraordinare diferite, consecutive, iar pe de altă parte, deși C. proc.

civ. permite exercitarea concomitentă a revizuirii și a recursului împotriva unei

hotărâri de fond, exercitarea prioritară a recursului înlătură posibilitatea exercitării

revizuirii pentru exact aceleași critici.

Ca atare, extinderea evaluării, în procedura

de confiscare a averii numai asupra averii soțului/soției și, după caz, asupra averii

copiilor aflați în întreținere, prevăzută în Legea nr. 176/2010, analizată de instanța

de recurs în decizia nr. 6175 din 20 decembrie 2011, nu mai poate fi discutată pe

această cale.

Aceeași soluție se impune și în ce privește

criticile relative la faptul că instanța civilă nu putea dispune confiscarea bunurilor

care au format obiectul indisponibilizării dispuse de către instanța penală, deoarece

o asemenea critică a fost formulată pe calea recursului formulat împotriva sentinței

nr. 258/F din 27 aprilie 2011, instanța supremă reținând că posibilitatea confiscării

unui bun sau a unei părți din avere este reglementată de o lege specială, hotărârea

nefiind dată sub condiție în funcție de soluția ce se va pronunța în dosarul penal.

În ce privește cererea de revizuire întemeiată

pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., se constată că nici aceasta nu poate

fi primită.

Astfel, potrivit art. 322 pct. 5 C.

proc. civ., revizuirea unei hotărâri definitive, care evocă fondul, se poate cere

dacă după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare reținute de partea

potrivnică, care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința

părții ori dacă s-a desființat sau modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a

întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Cerințele textului menționat se referă

astfel la: existența unui înscris nou, care să nu se fi aflat la dosarul de fond;

atare lipsă fiind determinată de faptul că acesta a fost reținut de partea potrivnică

sau de faptul că partea interesată în depunere s-a aflat într-o împrejurare mai

presus de voința sa; existența înscrisului la dosar ar fi determinat o soluție contrară

celei care a fost pronunțată, actul fiind astfel determinant asupra soluției.

În speță, se invocă faptul că la Dosarul

nr. 1476/46/2010 nu a putut fi depus un înscris doveditor hotărâtor care ar fi determinat

o soluție contrară în raport de sesizarea A.N.I., respectiv actul care atestă convenția

încheiată între C.C. și promitentul cumpărător al unui teren proprietatea acesteia,

potrivit căreia soacra pârâtului V.G.C. ar fi primit o sumă considerabilă, de 500.000

euro, cu titlu de avans pentru vânzarea care urma să se încheie ulterior.

Nedepunerea înscrisului la dosar s-ar fi

datorat faptului că, deși acesta a existat la data judecării Dosarului nr. 1476/46/2010,

a fost ridicat de către procurorii D.N.A. la percheziția domiciliată la 13

iunie 2008, fiind menționat în procesul-verbal de percheziție domiciliară.

Într-adevăr, se constată că în procesul-verbal

de percheziție domiciliară din 13 iunie 2008, se menționează generic printre altele

și o agendă pe anul 2008, o dovadă, acte de proprietate.

Revizuentul susține că printre aceste acte

de proprietate se afla și chitanța din 9 mai 2008, în care se atestă că G.C. a achitat

numitei C.C. suma de 500.000 euro, reprezentând o parte din valoarea unui pământ

teren din comuna B., județul Argeș, lângă autostrada București-Pitești, tarlaua

II în suprafață de 4.800 mp, urmând ca diferența să se achite în timp și actele

să se efectueze ulterior. Se face mențiunea și despre martorul V.M. și despre faptul

că banii proveneau de la fiul plătitorului plecat de mulți ani în străinătate.

Înscrisul menționat, întocmit între o parte

din dosar și o terță persoană, care atestă o convenție încheiată între acestea,

cu posibile efecte juridice în ce privește cauza de față, trebuie să îndeplinească

anumite cerințe pentru a primi valoare probatorie în raport cu autoritatea terță,

care a sesizat instanța în Dosarul nr. 1476/46/2010.

Văzând că acesta nu se află la dosarul

în care a fost pronunțată sentința atacată, Curtea constată că ridicarea actului

la percheziția domiciliară în iunie 2008 nu a fost dovedită, în primul rând, deoarece

nu există dovada că înscrisul ar fi fost restituit de către organele penale revizuentului

după ridicare, pentru a se putea efectua fotocopia depusă la dosar, susținerile

din fața instanței cu privire la lăsarea agendei împreună cu înscrisurile în cutia

poștală de către o persoană necunoscută, nefiind dovedită, fiind nedeterminată.

Totodată, agenda depusă și în fotocopie la dosar poartă doar ștampila Instituției

Prefectului, fără nicio mențiune din partea autorității care a ridicat-o la percheziție.

În al doilea rând, se reține că în procesul-verbal

de percheziție nu se face mențiune exactă despre existența acestui act, pentru a

se putea vorbi despre acordarea datei certe acestui înscris prin ridicarea lui la

percheziția domiciliară.

Subsidiar, și dacă înscrisul nu ar fi fost

prezentat la dosar din cauza altor împrejurări mai presus de voința părții, se constată

că acesta nu îndeplinește condițiile legale pentru a avea valoare probatorie în

cauză și a determina o soluție contrară celei pronunțate.

Astfel, înscrisul întocmit între o parte

din dosar și un terț, poate primi efecte juridice probatorii în raport cu reclamanta

dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1182 C. civ. anterior, respectiv

dacă are dată certă. Textul arată că „Data scripturii private nu face credință în

contra persoanelor a treia interesate, decât din ziua în care s-a înfățișat la o

dregătorie publică, din ziua în care s-a înscris într-un registru public, din ziua

morții aceluia sau unui din acei care l-au subscris, sau din ziua în care va fi

fost trecut fie și în prescurtare în acte făcute de ofițeri publici, precum procese-verbale

pentru punerea peceții sau pentru facerea de inventare”.

Cu alte cuvinte, lipsa datei, în modalitățile

arătate în textul art. 1182 C. civ. anterior, înlătură valoarea probatorie a acestui

înscris chiar dacă se pretinde că acesta exista anterior pronunțării soluției.

Chiar trecând peste acest aspect, considerând

data de 9 mai 2008 ca fiind reală, Curtea constată că o asemenea apărare, bazată

pe preexistenta înscrisului și ridicarea lui de către organele de percheziție cu

consecința imposibilității depunerii sale la dosarul de fond, nu a fost formulată

în cauza aflată pe rolul Curții de Apel Pitești în care a fost pronunțată sentința

nr. 258/F din 27 aprilie 2011.

Chiar în Dosarul penal nr. 614/43/2008

în care au fost depuse memorii în probațiune, inculpatul invocă agenda sa de lucru

din anul 2008, fără a se arăta concret existența acestui act întocmit cu G.C., care

față de susținerile din prezenta cerere are un conținut precis, fiind determinant

asupra dovedirii provenienței sumelor găsite la adresa de domiciliu, în act făcându-se

mențiune și despre proveniența sumei de 500.000 euro în mâinile viitorului cumpărător.

Nici în Dosarul de fond nr. 1476/46/2012

nu s-a invocat existența acestui înscris, vorbindu-se generic despre actele ridicate

cu ocazia percheziției, care justifică proveniența sumelor găsite și ridicate la

percheziția domiciliară.

Or, se constată că un antecontract de vânzare-cumpărare

cu consecința achitării avansului de 500.000 euro, se încheie în cvasimajoritatea

cazurilor în formă autentică, urmând ca părțile să autentifice ulterior contractul

de vânzare, ceea ce nu este cazul în speță.

Schimbarea integrală a apărării pe calea

cererii de revizuire invocându-se un înscris esențial, care ar fi justificat la

momentul judecării cauzei, proveniența sumei identificată la percheziția domiciliară,

nu poate fi primită în contextul în care acest înscris este cel de la dosar, încheiat

în forma și condițiile menționate.

În ce privește celelalte înscrisuri doveditoare

care au fost depuse în prezenta cauză, referitoare la adresele emise de Primăria

Pitești (din 21 septembrie 2012 din 13 septembrie 2012), Curtea constată că acestea

nu pot fi primite ca înscrisuri noi în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., de

vreme ce, din chiar aceste înscrisuri rezultă că solicitarea a fost formulată la

Primăria Municipiului Pitești la 17 septembrie 2012, 4 septembrie 2012 și 11

septembrie 2012, ulterior pronunțării sentinței atacate, deși o asemenea cerere

era posibilă pe parcursul derulării dosarului în care a fost pronunțată soluția.

Pe de altă parte, în motivele de recurs

nu s-a invocat faptul că, urmare a erorii asupra codului numeric personal al pârâtului-recurent,

conținutul adresei-răspuns date de Primăria Pitești ar fi fost diferit sau incomplet.

Mai mult, se constată că mijlocul de transport,

autoturism D., menționat în adresa emisă de Primărie, a făcut obiectul contractului

de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit încheiat la 20 ianuarie 2003, între

V.M. și F.M., contractul fiind depus la dosarul de fond, fiind astfel la dispoziția

instanței care a pronunțat soluția atacată.

De asemenea, autoturismul C., menționat

în adresa de la Primăria Pitești a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare

pentru un vehicul folosit încheiat la 19 iunie 2000, între V.M. și I.V., contractul

fiind depus la dosarul de fond, aflându-se la dispoziția instanței ca și înscrisul

menționat mai sus.

În ce privește înscrisurile referitoare

la veniturile numitului V.S.G., provenite de la V.E. și V.I., în lipsa unei precizări

cu privire la valoarea de înscrisuri noi a acestora, Curtea constată că nu pot fi

reținute ca înscrisuri noi de vreme ce, pe de o parte, adeverințele de venit nu

existau la data pronunțării sentinței atacate, putând fi procurate la o simplă cerere

de la C.N.P.A.S., iar pe de altă parte, actele atestând vânzarea-cumpărarea unor

produse din gospodărie respectiv a unor terenuri nu au dată certă, nu s-au materializat

ulterior prin acte autentice și asemenea apărări nu au fost cel puțin invocate în

dosarul de fond.

Contractele de vânzare-cumpărare autentificate,

prin care V.I. transmite unor persoane diverse suprafețe de teren, încheiate în

2006, vizează un preț de 10.000 RON total, nerezultând că acesta ar fi fost ulterior

transmis către V.S. Donația datată 29 aprilie 2007, pe lângă că se referă la o sumă

considerabil mai mare, nu are forma cerută de art. 813 C. civ. anterior, în vigoare

la data facerii actului, iar pe de altă parte, acest înscris, chitanță olografă

donație din 29 aprilie 2007 a fost reținut și analizat în sentința nr. 258 din

27 aprilie 2011 atacată (Dosar inițial nr. 165/46/2009), instanța înlăturând-o ca

probă.

Contractele de vânzare-cumpărare autovehicule

folosite și certificatele de radiere depuse alăturat prezentei cereri de revizuire

și a precizărilor ulterioare ale acesteia se regăsesc și la Dosarul de fond inițial

nr. 165/46/1990, neîndeplinind astfel cerința de a fi înscrisuri noi în probațiune.

În mod similar, adeverințele depuse de

SC A.C. SRL, SC E.E.I. SRL au fost depuse la dosarul de fond, ca și decizia atestând

acordarea indemnizației pentru creșterea copilului pentru P.E., fișe fiscale.

Motivele relative la faptul că cercetarea

nu putea avea ca obiect decât perioada 2005-iunie 2008, când pârâtul a avut calitatea

de funcționar public, că la veniturile realizate de V.G.C. nu au fost avute în vedere

sume provenite din banii de haine, de hrană, al 13-lea salariu, sunt motive noi,

neinvocate în fața fondului și care în prezenta cerere nu se întemeiază pe înscrisuri,

fiind vorba doar despre o apărare prin care revizuentul tinde să schimbe soluția

prin majorarea sumelor de bani, obținute cu titlu de venit.

De asemenea, faptul că terenul și casa

în valoare de 192.080 RON, nu ar fi fost scăzute din suma de 603.981 RON, deși bunul

provenise de la părinții lui V.S.G., respectiv că suma de 25.000 euro contravaloarea

apartamentului cumpărat de C.C. nepotului său V.S.G. a fost calculată de două ori,

fiind inclusă și în averea dobândită de nepot, au făcut obiectul analizei în fața

instanței de fond, o eventuală greșeală de judecată putând fi cenzurată pe calea

recursului, aspectul învederat neputându-se încadra în motivele limitativ și expres

prevăzute la art. 322 C. proc. civ.

Același argument se reține și pentru ipoteza

învederată instanței, potrivit căreia contravaloarea apartamentului donat de C.C.

nepotului său, a fost dublată, fiind inclusă atât la C.C., cât și la V.S.G.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o

netemeinică și nelegală, au declarat recurs revizuenții, invocând prevederile de

art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului formulat, recurenții,

susțin că le-a fost încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, întrucât

instanța de judecată s-a pronunțat asupra fondului cererii de revizuire, cu nesocotirea

principiului contradictorialității, fără să le acorde cuvântul în acest sens, că

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și că instanța de fond a interpretat

greșit actele juridice deduse judecății și nu a procedat la judecarea fondului și

punerea în discuție a necesității administrării tuturor probelor invocate în susținerea

cererii de revizuire.

Examinând cauza și sentința atacată, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile invocate de recurenți,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru motivele ce se

vor arăta în continuare.

Temeiul cererii de revizuire formulate

în cauză îl constituie prevederile art. 322 pct. 1, pct. 2 și pct. 5 teza I C.

proc. civ.

Potrivit prevederilor art. 322 pct. 1 C.

proc. civ., revizuirea se poate cere „dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții

potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”.

Referindu-se la termenul de revizuire,

art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că acesta este de o lună și se socotește,

în cazul prevăzut de 322 pct. 1 din același cod, de la comunicarea hotărârii definitive.

Raportat la aceste dispoziții legale, corect

a reținut prima instanță că cererea de revizuire, în privința motivului prevăzut

de art. 322 pct. 1 C. proc. civ., este tardiv formulată, la data de 6 iulie 2012,

față de data de 2 iunie 2011, când revizuenților le-a fost comunicată hotărârea

contestată; de altfel, soluția instanței de revizuire nici nu este criticată sub

acest aspect.

De asemenea, corect a reținut instanța

de judecată că cererea de revizuire este nefondată în ceea ce privește motivul prevăzut

de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., de vreme ce argumentul invocat de revizuenți în

acest sens nu se încadrează în respectivul text de lege.

Astfel, conform art. 322 pct. 2 C.

proc. civ., revizuirea se poate cere „dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care

nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult

decât s-a cerut”; conform acestei norme procedurale, admiterea cererii de revizuire

este condiționată de omisiunea instanței de a soluționa integral obiectul cererilor

deduse judecății, de reclamant, prin acțiunea principală formulată, de pârât, prin

cererea reconvențională, precum și de oricare din părțile promotoare ale cererilor

de intervenție ori de chemare în garanție.

Or, în cauză, revizuenții invocă aprecierea,

greșită în opinia lor, a instanței de judecată cu privire la calitatea procesuală

a unor persoane, ceea ce nu se încadrează în noțiunea de „plus petita”, „minus petita”,

prevăzută de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., așa cum corect a reținut și instanța

de revizuire.

Tot astfel, conform art. 322 pct. 5 teza

I C. proc. civ., revizuirea se poate cere „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit

înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate

dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (...)”.

Prevederile legale citate stabilesc, așadar,

condițiile de exercitare a cererii de revizuire, printre acestea regăsindu-se și

următoarele două: înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată

hotărârea a cărei revizuire se solicită și înscrisul să nu fi putut fi invocat în

procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de

partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

În cauză, înscrisurile invocate de revizuenți,

așa cum corect și îndestulător argumentat a reținut și instanța de revizuire, nu

îndeplinesc condițiile susmenționate, fie pentru că sunt emise după data pronunțării

hotărârii a cărei revizuire a fost cerută, fie pentru că se aflau, deja, la dosar,

neconstituind un element de noutate, fie pentru că îi privesc, direct sau indirect,

pe revizuenți care puteau să le invoce oricând în recurs, ceea ce, însă, nu au făcut.

Nu este fondat nici motivul de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., neputând fi primită susținerea recurenților-revizuenți,

potrivit căreia le-a fost încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil,

întrucât instanța de judecată s-ar fi pronunțat asupra fondului cererii de revizuire,

cu nesocotirea principiului contradictorialității, fără să le acorde cuvântul în

acest sens.

Dimpotrivă, așa cum rezultă, în mod explicit,

din practicaua sentinței recurate, avocatul revizuenților și însuși revizuentul

V.G. au pus concluzii cu privire la fondul cererii de revizuire, solicitând admiterea

acesteia.

Nu poate fi primită nici susținerea potrivit

căreia instanța de fond ar fi interpretat greșit actele juridice deduse judecății

și nu ar fi procedat la judecarea fondului și punerea în discuție a necesității

administrării tuturor probelor invocate în susținerea cererii de revizuire.

Astfel, din considerentele sentinței recurate

rezultă cu prisosință că instanța de judecată a dat o justă interpretare tuturor

actelor juridice deduse judecății, făcând o analiză completă și individuală a acestora,

în raport cu dispozițiile procedurale legale aplicabile cererii de revizuire, și

constatând că nu îndeplinesc condițiile pentru a fi considerate „înscrisuri doveditoare”,

în sensul dispozițiilor art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ.

De asemenea, contrar susținerii recurenților,

instanța de revizuire a pus în vedere avocatului revizuenților să precizeze care

dintre actele depuse la dosar simt considerate înscrisuri noi și sunt invocate în

susținerea cererii de revizuire, ceea ce s-a și întâmplat, așa cum rezultă din mențiunile

existente în practicaua sentinței recurate.

În consecință, față de considerentele arătate,

constatându-se că hotărârea recurată este temeinică și legală și că nu este incident

nici unul din cazurile de casare invocate de recurenți, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de V.G.C., V.S.G.,

V.M., P.A.E., P.C. și C.C. împotriva sentinței nr. 357/F-CONT din 12 octombrie 2012

a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi

18 martie 2014.