ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5556/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de recurs atacată pe calea contestației în anulare Prin Decizia nr. 6175 din 20 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondate, recursurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de V.Gh.C., V.Gh.S.G., P.Gh.A.E., P.C., V.M. și C.C. împotriva Sentinței nr. 258/F/Cont din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a considerat ca fiind temeinică și legală sentința recurată, prin care fost admisă, în parte, sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate cu privire la pârâtul V.Gh.C., s-a constatat că dobândirea sumelor de 454.805 Euro, 1.580 dolari SUA și 145.420 RON, precum și a cotei-părți de 1.979.392 RON din avere nu au caracter justificat și s-a dispus confiscarea acestora de la pârât, reținând următoarele: I. Cu privire la recursul declarat de Statul Român: În acest recurs se critică soluția instanței de fond deoarece s-a dispus numai confiscarea sumei de 1.979.392 RON, deși în actul de sesizare al A.N.I. s-a solicitat confiscarea sumei de 2.171.109 RON și a celor confiscate de organele de urmărire penală.

Practic, se critică soluția instanței de fond pentru diferența de 191.717 RON. De menționat că suma de 1.979.392 RON a fost confiscată pentru că s-a stabilit, în urma probelor administrate, că această sumă este excedentară veniturilor dobândite de părți în perioada supusă cercetării. Nu pot fi reținute criticile din motivele de recurs referitoare la faptul că instanța de fond și-a bazat soluția pe depozițiile de martori și pe concluziile rapoartelor de expertiză deoarece instanța de fond a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, atât înainte de rejudecare cât și după, respectiv înscrisuri, probe cu martori și expertiză. Mai mult, se observă că instanța de fond a înlăturat multe din depozițiile martorilor dacă acestea nu se coroborau cu alte probe administrate în cauză.

De altfel, criticile din recursul declarat de Statul român nu indică exact care sunt motivele de nelegalitate și netemeinicie ale sentinței atacate pentru a fi analizate punctual. Agenția Națională de Integritate, autoritatea care a sesizat instanța pentru a se stabili caracterul nejustificat al averii și confiscarea sumelor dobândite nejustificat nici nu a declarat recurs împotriva soluției pronunțate de instanța de fond. II. Cu privire la recursul declarat de pârâții V.Gh.C., V.Gh.S.G., P.Gh.A.E., P.C., V.M. și C.C.: Referitor la primul motiv de recurs invocat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia soluția instanței de fond este nelegală pentru că a fost dată fără temei legal ori cu aplicarea greșită a legii, susținerile recurenților sunt nefondate.

Este adevărat că în art. 44 din Constituția României este consacrat principiul garantării dreptului de proprietate, că art. 44 alin. (8) teza a II-a prevede că averea se prezumă licit dobândită și că nu se confiscă (art. 44 alin. (8) teza I), iar potrivit art. 44 alin. (9) din Constituție numai bunurile deținute, folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții, pot fi confiscate potrivit legii. Recurenții susțin că soluția adoptată de către instanța de judecată ar fi lipsită de temei legal și că ar încălca principiul constituțional al dreptului de proprietate al cetățenilor garantat de art. 44 din Constituție, dar aceste susțineri sunt nefondate.

Posibilitatea confiscării unui bun sau a unei părți de avere ce s-a dovedit că nu a fost dobândită licit, prin răsturnarea prezumției caracterului licit al averii instituită de art. 44 alin. (8) teza a II-a din Constituție, a fost prevăzută atât în Legea nr. 144/2007 (art. 46 alin. (1) lit. a)), în forma legii până la pronunțarea Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010 a Curții Constituționale, dar și în Legea nr. 115/2007 - art. 18 alin. (1), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 176/2010, astfel că există temei legal pentru a dispune confiscarea unui bun sau a unei părți de avere ce a fost dobândită nejustificat.

Referitor la încălcarea principiului constituțional al dreptului de proprietate prin dispunerea confiscării, se constată că nu a fost invocată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/2007, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 176/2010, iar constituționalitatea unui text de lege nu poate fi analizată decât de către Curtea Constituțională, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 modificată, care precizează că aceasta este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România.

De altfel, ar trebui subliniat că dispozițiile art. 18 din Legea nr. 115/1996 care au aceeași formă cu cea supusă controlului de constituționalitate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 au fost considerate constituționale din perspectiva respectării art. 44 alin. (8) și (9) din Constituție și s-a specificat că „norma constituțională invocată nu exclude confiscarea averii în privința căreia instanța de judecată stabilește că a fost dobândită ilicit. Din coroborarea alin. (8) și (9) ale art. 44 din legea fundamentală reiese că pot exista și alte cazuri de confiscare, în afară de cel al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții", (Decizia nr. 414 din 22 iunie 2007 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

nr. 418 din 22 iunie 2007). Din această perspectivă toate criticile din recurs ce vizează aplicarea art. 44 alin. (8) și (9) din Constituție sunt nefondate și se poate dispune confiscarea averii care nu a fost justificată de veniturile realizate în perioada în care persoana cercetată a îndeplinit o funcție publică pentru care se impunea depunerea declarației de avere, chiar și în lipsa unei sancțiuni penale executorii ce ar fi fost aplicată acesteia sau contravenționale. De altfel, în practica instanței supreme s-a considerat în prezumția instituită de norma constituțională încetează să funcționeze atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile și valorile patrimoniului persoanelor cercetate nu au fost dobândite în mod licit.

Așa cum se arată în motivele de recurs, în cauză prezintă o importanță deosebită legea aplicabilă în speță deoarece, așa cum vom arăta, sesizarea A.N.I. s-a făcut sub imperiul unei legi, iar judecarea cauzei s-a făcut sub imperiul altei legi. Astfel, sesizarea instanței de fond - Curtea de Apel Pitești, în primul ciclu procesual s-a făcut în conformitate cu prevederile Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate. Pe parcursul soluționării cauzei, respectiv după ce Înalta Curte a dispus, prin Decizia nr. 1151 din 2 martie 2010, casarea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Pitești, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a multor dispoziții din Legea nr. 144/2007, prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 publicată în M.Of.

nr. 294 din 5 mai 2010 între care și Cap. VI - verificarea averilor, a conflictelor de interese și a incompatibilităților (art. 45 - 50) din Legea nr. 144/2007. Ca urmare a acestei decizii a fost dată Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, respectiv Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici. Recurenții susțin că legea aplicabilă în speță este Legea nr. 176/2010 pentru că se restrânge sfera de aplicare a controlului averii la o categorie mai mică de persoane.

Instanța de recurs apreciază că, într-adevăr, legea aplicabilă este Legea nr. 176/2010, dar nu în privința dispozițiilor care restrâng sfera de aplicare a controlului averii în privința anumitor persoane, ci sunt aplicabile prevederile art. 34 din acest act normativ care conține tocmai norme cu caracter tranzitoriu în condițiile modificărilor legislative intervenite. Astfel, potrivit art. 34 din Legea nr. 176/2010, „(1) Verificările aflate în curs de desfășurare la Agenție la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă potrivit procedurii prevăzute de aceasta. (2) Actele și lucrările efectuate în cadrul Agenției, rămase definitive până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 415 din 14 aprilie 2010 în M. Of.

al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, rămân valabile. (3) Probele administrate și actele procesuale efectuate la instanțe și organe de urmărire penală înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi se mențin. (4) Declarațiile de avere și declarațiile de interese depuse până la intrarea în vigoare a prezentei legi rămân valabile și vor putea fi valorificate de către Agenție în cadrul procedurilor sale pentru exercitarea atribuțiilor specifice prevăzute de lege". Pentru prezenta cauză prezintă relevanță dispozițiile art. 34 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 care se referă tocmai la actele procesuale efectuate la instanțe și probele administrate înainte de intrarea în vigoare a legii, iar acestea se mențin.

În raport de aceste prevederi rezultă că, chiar dacă legea aplicabilă este Legea nr. 176/2010, toate actele efectuate anterior și probele administrate se mențin chiar dacă au fost efectuate în baza unei legi declarate neconstituțională pentru că legiuitorul a prevăzut că acestea vor produce efecte. Vor fi respinse susținerile recurenților referitoare la imediata aplicare a art. 14 alin. (5) din Legea nr. 176/2006, respectiv la restrângerea categoriei de persoane la persoana cercetată care a avut calitatea de funcționar, soțul/soția acestuia, copiii aflați în întreținerea persoanei cercetate pentru că acestea nesocotesc nu numai dispozițiile art. 34 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 dar și pe cele ale art. 315 Cod procedura civilă care prevăd că în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Datorită incidenței prevederilor art. 34 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, instanța de fond trebuia să analizeze actul de sesizare în raport de toate persoanele cercetate inițial și nu să restrângă sfera acestora, mai ales că numai verificările aflate în curs de desfășurare la Agenție la data intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, urmau să fie continuate potrivit procedurii prevăzute de aceasta, astfel cum prevăd dispozițiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. Cum în speță nu ne aflăm într-o asemenea ipoteză, pentru că actul de sesizare al A.N.I.

era înregistrat pe rolul instanțelor, în mod corect instanța de fond a procedat la analiza veniturilor și cheltuielilor pentru toate persoanele cercetate de A.N.I., așa cum de altfel, a dispus și instanța supremă prin Decizia nr. 1151 din 2 martie 2010 chiar dacă aceasta este anterioară deciziei Curții Constituționale, iar acestea au calitate procesuală pasivă în cauză și nu se impune casarea cu trimitere spre rejudecare. În strânsă legătură cu legea aplicabilă sunt nefondate și criticile din motivul de recurs privitor la necompetența instanței, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Recurenții au arătat că, urmare a aplicării art. 10 1 din Legea nr. 115/1996, se impunea ca instanța de fond să-și decline competența pentru că prezentul proces este de competența altor organe de jurisdicție decât instanțele judecătorești, respectiv că se impunea declinarea competenței de soluționare la Agenția Națională de Integritate, dar aceste susțineri sunt nefondate. Așa cum am arătat anterior, în Legea nr. 176/2010, chiar dacă este schimbată procedurale verificare a averilor prin evaluarea acestora de către inspectorii de integritate, rapoartele de evaluare fiind înaintate unei comisii de cercetare a averilor ce funcționează pe lângă curtea de apel, nu înseamnă că actele de sesizare ale A.N.I.

încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 se supun acestor reguli de competență. Tot Legea nr. 176/2010 a rezolvat problema actelor procesuale și a probelor administrate în baza legii vechi și a stabilit căror verificări li se aplică noua lege, respectiv numai celor aflate în curs la A.N.I. la data intrării în vigoare a legii, conform art. 34 alin. (1) din acest act normativ. De aceea, se constată că hotărârea instanței de fond nu a fost dată cu încălcarea competenței sale ci s-a făcut cu respectarea întocmai a prevederilor legale și nu se impune declinarea competenței în soluționarea cauzei în favoarea A.N.I. A fost invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc.

civ., respectiv că instanța a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii. După analiza considerentelor sentinței, hotărârea instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a legii pentru că nu s-a răsturnat sarcina probei pentru că în raport de veniturile obținute, persoanele cercetate nu au putut justifica bunurile dobândite pentru perioada verificată, iar instanța nu a înlăturat în mod nejustificat probe, ci numai motivat, în raport de valoarea probatorie a acestora. Astfel, referitor la donația pârâtei C.C. către pârâtul V.S.G., în mod corect instanța de fond a apreciat că suma donată de 25.000 euro în anul 2005 nu a fost dovedit că a provenit din veniturile pârâtei C.C. care a realizat venituri numai din pensie.

Nu a existat o greșită aplicare a legii nici în privința analizei averii soților P. pentru că și aceștia au calitate procesuală pasivă, fiind persoane cercetate de A.N.I. Recurenții critică soluția instanței de fond referitoare la înlăturarea probei cu martori în dovedirea veniturilor obținute la petrecerea de botez și de nuntă, însă aceste critici sunt nefondate, instanța de fond a motivat de ce nu a ținut seama de dispozițiile martorilor audiați, iar sumele indicate de aceștia sunt infirmate de sumele cheltuite pentru organizarea petrecerilor. Nici criticile referitoare la ierarhizarea probelor administrate în privința pârâtului V.S.G. nu sunt fondate pentru că susținerile instanței de fond referitoare la lipsa veniturilor pârâtei C.C.

pentru a putea dona suma de 25.000 euro sunt dovedite cu probele depuse la dosar, respectiv tot înscrisuri. Față de susținerile instanței de fond referitoare la lipsa veniturilor pârâtei C.C. care să justifice donația unei sume de 25.000 euro, recurenții nu au depus înscrisuri care să dovedească existența acestor venituri. În privința motivului de nelegalitate al sentinței pronunțate referitoare la confiscarea sumelor indisponibilizate prin măsura asigurătorie a sechestrului penal se constată că sunt nefondate criticile. Așa cum am arătat anterior, posibilitatea confiscării unui bun sau a unei părți de avere ce s-a dovedit că nu a fost dobândită licit este prevăzută în lege (art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/2007, modificată prin Legea nr. 176/2010).

Deși în motivele de recurs se susține că despre aceste sume se pretinde că au provenit din săvârșirea unor fapte penale, în cuprinsul hotărârii instanței de fond nu s-au făcut asemenea aprecieri. La aceste sume se face referire numai în momentul în care s-a motivat confiscarea și se spune că sunt „sume găsite la percheziția organelor de cercetare penală și pentru care s-a dispus sechestru asigurător". Recurenții V.Gh.C. și V.M., în domiciliul cărora au fost găsite sumele, nu au probat că acele sume se aflau numai în „păstrarea" lor, așa cum se susține în motivele de recurs. Hotărârea judecătorească pronunțată de instanța de fond nu a fost dată sub vreo „sub condiție" așa cum se arată în motivele de recurs și confiscarea sumelor 485.805 euro; 1.580 dolari SUA și 145.420 RON se va face în baza acestei hotărâri, indiferent de soluția ce se va pronunța în dosarul penal în care recurentul V.Gh.C.

este trimis în judecată. Prin aceasta nu se infirmă actele de urmărire penală și nici nu se impune suspendarea cauzei până la soluționarea dosarului penal. În cauză, nu s-au depus dovezi din care să rezulte că sumele găsite în domiciliul recurenților V.Gh.C. și V.M. sunt rezultați din săvârșirea infracțiunii, dar nici nu s-au prezentat dovezi ca urmare a răsturnării prezumției de dobândire licită a bunurilor, că aceste sume ar fi fost obținute prin activități licite și de aceea, s-a dispus confiscarea lor. 2. Motivele contestației în anulare Împotriva acestei decizii, au formulat contestație în anulare V.Gh.C., V.Gh.S.G., P.Gh.A.E., P.C., V.M. și C.C., invocând dispozițiile art. 318 teza I și a II-a C. proc.

civ. Prin ample considerente, în motivarea căii de atac extraordinare promovate, contestatorii au susținut, în esență, următoarele: - instanța de recurs nu a analizat toate motivele de recurs cum ar fi cele vizând aplicarea normelor de procedură instituite de Legea nr. 176/2010, care nu erau adoptate la data primei decizii de recurs; - instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la motivul de nelegalitate invocat, vizând lipsa calității procesuale pasive a celor 4 pârâți, în raport de prevederile art. 14 alin. (5) din Legea nr. 176/2010; - instanța de recurs nu a analizat motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., referitor la aplicarea greșită a legii în sensul răsturnării sarcinii probei de către instanța de fond, după cum nu a analizat motivele de recurs referitoare la atitudinea instanței de fond care a înlăturat nejustificat probele administrate în cauză, în apărare; - instanța de recurs nu a analizat aspectele invocate de pârâții P.A.E. și P.C. și nici probele care dovedesc veniturile realizate cu ocazia petrecerilor de nuntă și botez; - nici motivul de nelegalitate invocat de recurenți privind confiscarea sumelor de bani indisponibilizate prin măsura asigurătorie a sechestrului penal (sumele de 454.805 euro, 1.580 $ și 145.420 RON). S-a mai arătat că dezlegarea dată de instanța de recurs prin hotărârea pronunțată este rezultatul unor greșeli materiale, conform art. 318 teza I C. proc.

civ., în sensul că în raport de actele dosarului, în ceea ce o privește pe V.M., a rezultat o diferență de 35.145 RON în defavoarea acesteia. Mai precis, după cum s-a arătat, eroarea de calcul este evidentă întrucât instanțele de fond și de recurs nu au luat în calcul suma de 34.713 RON, reprezentând salariile încasate de această contestatoare. În continuare, contestatorii au indicat și susținut existența și a altor erori de calcul, cuprinse în hotărârea de recurs, după cum urmează: - neluarea în calcul a dobânzilor de care a beneficiat familia V. din depozite bancare; - calculul eronat al veniturilor realizate de persoanele cercetate; - confiscarea s-a dispus cu privire la anumite sume menționate în dispozitiv, într-un cuantum mai mare însă, comparativ cu sumele efectiv găsite la percheziție și consemnate în procesul-verbal de percheziție; - anumite sume de bani au fost dublate (ex.

suma de 91.000 RON inclusă și la C.A. și la V.S.G.); - instanțele au preluat toate datele eronate din actul de sesizare ANI, incluzând datele de stare civilă iar instanța de recurs a confirmat toate erorile materiale cuprinse în actul de sesizare ANI. 3. Soluția asupra contestației în anulare Contestația în anulare promovată de cei șapte contestatori împotriva Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal nr. 6175 din 20 decembrie 2011 nu este întemeiată și urmează a fi respinsă ca atare, în considerarea celor în continuare arătate. Examinând contestația în anulare cu soluționarea căreia a fost învestită, întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte constată că incidența vreunuia dintre cele două motive expres prevăzute de textul de lege menționat, pentru exercitarea contestației nu este demonstrată prin motivele dezvoltate.

3.1. Primul motiv reglementat de art. 318 C. proc. civ. pentru promovarea căii de atac extraordinare a contestației în anulare specială, vizează ipoteza în care „dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale”. În jurisprudența în materie ca și în doctrină, în mod unanim s-a statuat în sensul că, pentru a putea fi admisă o contestație în anulare, pe acest temei, îndreptată împotriva deciziei pronunțate de o instanță de recurs, este imperios necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură, să fie evidentă și numai în legătură cu aspectele formale ale judecății. Cu alte cuvinte, în sensul art. 318 teza I C. proc.

civ. cerința legală este ca eroarea materială invocată să fie evidentă, în măsura în care, pentru verificarea ei nu se impune nici reexaminarea fondului cauzei și nici reaprecierea probelor sau reinterpretarea faptelor. Și este firesc să fie așa întrucât, în caz contrar, ne aflăm în prezența unor posibile erori de judecată și nicidecum a unor erori materiale. Analizând motivele învederate de contestatori, subsumate art. 318 teza I C. proc. civ., din perspectiva considerațiunilor teoretice expuse, Înalta Curte constată că toate „așa-zisele erori de calcul” invocate pe calea contestației în anulare, vizează în mod direct și efectiv judecata cauzei. Nu se poate susține, pe temeiul art. 318 C. proc.

civ. că neincluderea unor sume la capitolul venituri sau cheltuieli, sau calculul eronat al sumelor confiscate pot fi considerate ca simple greșeli cu caracter „procedural”. Dimpotrivă, toate argumentele și motivele înfățișate de contestatori converg spre concluzia că practic, s-a solicitat printr-o cale extraordinară de atac rejudecarea cauzei, sub aspectul reaprecierii probatoriilor și al calculului sumelor cu privire la care s-a făcut aplicarea dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 176/2010, ceea ce potrivit normelor legale ce reglementează această cale de atac, nu este admisibil. Instanța de fond, ca și instanța de recurs de altfel, s-au pronunțat în cauză, cunoscând și analizând toate actele existente la dosar, inclusiv cele la care și contestatorii au făcut referire, astfel că nu mai poate fi vorba de o greșeală materială, în sensul art. 318 C. proc.

civ., ci eventual de o greșeală de judecată, care însă nu poate fi remediată pe calea extraordinară de atac de față. 3.2. Nefondate sunt și motivele contestației în anulare subsumate motivului reglementat de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., vizând necercetarea de către instanța de recurs a unuia sau mai multor motive de recurs. Contestatorii au menționat în cuprinsul contestației în anularea Deciziei nr. 6175 din 20 decembrie 2011 o serie de așa-zise „motive de nelegalitate”, despre care au susținut că au fost omise de către instanța de control judiciar, cu ocazia soluționării recursului. Examinând fiecare dintre aceste motive, Înalta Curte reține, cu prioritate, că ele se constituie, de fapt, în critici și argumente circumscrise motivului de recurs referitor la greșita aplicare a legii, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Din această perspectivă, raportat și la considerentele deciziei atacate pe calea contestației în anulare, mai sus înfățișate, Înalta Curte constată că instanța de recurs a examinat toate motivele de casare invocate circumscrise art. 304 pct. 9 și art. 304 pct. 4 C. proc. civ., răspunzând inter alia, criticilor vizând legea aplicabilă, principiile constituționale ale dreptului de proprietate, sfera de aplicare a controlului averii, cu referire la persoanele cercetate de ANI, sarcina probei și nu în ultimul rând, cu privire la fondul cauzei, fiind analizate punctual și probele relevante ce au susținut soluția adoptată. Rezultă așadar că nici acest motiv al contestației de față nu este fondat.

Mai mult, se impune a se arăta că și în doctrină, în mod unanim se arată că instanța de recurs nu este obligată să răspundă separat la fiecare dintre argumentele invocate în dezvoltarea unui motiv de recurs, ci este îndreptățită să le grupeze pentru a răspunde la motivele de casare și/sau de modificare, prin considerente comune, corespunzătoare. În considerarea celor înfățișate, urmează așadar, ca în temeiul art. 320 cu referire la art. 318 C. proc. civ., să fie respinsă ca neîntemeiată contestația în anulare de față, îndreptată împotriva Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal nr. 6175 din 20 decembrie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de V.Gh.C., V.Gh.S.G., P.Gh.A.E., P.C., V.M. și C.C. împotriva Deciziei nr. 6175 din 20 decembrie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2013. Procesat de GGC - LM