ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5556/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5556/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

calea contestației în anulare

Prin Decizia nr. 6175 din 20 decembrie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal a respins, ca nefondate, recursurile declarate de Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și de V.Gh.C., V.Gh.S.G., P.Gh.A.E., P.C., V.M.

și C.C. împotriva Sentinței nr. 258/F/Cont din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel

Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a considerat ca fiind temeinică și legală

sentința recurată, prin care fost admisă, în parte, sesizarea formulată de

Agenția Națională de Integritate cu privire la pârâtul V.Gh.C., s-a constatat

că dobândirea sumelor de 454.805 Euro, 1.580 dolari SUA și 145.420 RON, precum

și a cotei-părți de 1.979.392 RON din avere nu au caracter justificat și s-a

dispus confiscarea acestora de la pârât, reținând următoarele:

I. Cu privire la

recursul declarat de Statul Român:

În acest recurs se

critică soluția instanței de fond deoarece s-a dispus numai confiscarea sumei

de 1.979.392 RON, deși în actul de sesizare al A.N.I. s-a solicitat confiscarea

sumei de 2.171.109 RON și a celor confiscate de organele de urmărire penală.

Practic, se critică soluția instanței de fond pentru diferența de 191.717 RON.

De menționat că suma

de 1.979.392 RON a fost confiscată pentru că s-a stabilit, în urma probelor

administrate, că această sumă este excedentară veniturilor dobândite de părți

în perioada supusă cercetării.

Nu pot fi reținute

criticile din motivele de recurs referitoare la faptul că instanța de fond și-a

bazat soluția pe depozițiile de martori și pe concluziile rapoartelor de

expertiză deoarece instanța de fond a avut în vedere întregul material probator

administrat în cauză, atât înainte de rejudecare cât și după, respectiv

înscrisuri, probe cu martori și expertiză.

Mai mult, se observă

că instanța de fond a înlăturat multe din depozițiile martorilor dacă acestea nu

se coroborau cu alte probe administrate în cauză.

De altfel, criticile

din recursul declarat de Statul român nu indică exact care sunt motivele de

nelegalitate și netemeinicie ale sentinței atacate pentru a fi analizate

punctual.

Agenția Națională de

Integritate, autoritatea care a sesizat instanța pentru a se stabili caracterul

nejustificat al averii și confiscarea sumelor dobândite nejustificat nici nu a

declarat recurs împotriva soluției pronunțate de instanța de fond.

II. Cu privire la

recursul declarat de pârâții V.Gh.C., V.Gh.S.G., P.Gh.A.E., P.C., V.M. și C.C.:

Referitor la primul

motiv de recurs invocat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia

soluția instanței de fond este nelegală pentru că a fost dată fără temei legal

ori cu aplicarea greșită a legii, susținerile recurenților sunt nefondate.

Este adevărat că în

art. 44 din Constituția României este consacrat principiul garantării dreptului

de proprietate, că art. 44 alin. (8) teza a II-a prevede că averea se prezumă

licit dobândită și că nu se confiscă (art. 44 alin. (8) teza I), iar potrivit

art. 44 alin. (9) din Constituție numai bunurile deținute, folosite sau

rezultate din infracțiuni sau contravenții, pot fi confiscate potrivit legii.

Recurenții susțin că

soluția adoptată de către instanța de judecată ar fi lipsită de temei legal și

că ar încălca principiul constituțional al dreptului de proprietate al

cetățenilor garantat de art. 44 din Constituție, dar aceste susțineri sunt

nefondate.

Posibilitatea

confiscării unui bun sau a unei părți de avere ce s-a dovedit că nu a fost

dobândită licit, prin răsturnarea prezumției caracterului licit al averii

instituită de art. 44 alin. (8) teza a II-a din Constituție, a fost prevăzută

atât în Legea nr. 144/2007 (art. 46 alin. (1) lit. a)), în forma legii până la

pronunțarea Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010 a Curții Constituționale, dar

și în Legea nr. 115/2007 - art. 18 alin. (1), astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 176/2010, astfel că există temei legal pentru a dispune confiscarea unui

bun sau a unei părți de avere ce a fost dobândită nejustificat.

Referitor la

încălcarea principiului constituțional al dreptului de proprietate prin

dispunerea confiscării, se constată că nu a fost invocată excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/2007,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 176/2010, iar constituționalitatea

unui text de lege nu poate fi analizată decât de către Curtea Constituțională,

potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 modificată, care precizează că

aceasta este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România.

De altfel, ar trebui

subliniat că dispozițiile art. 18 din Legea nr. 115/1996 care au aceeași formă

cu cea supusă controlului de constituționalitate anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 176/2010 au fost considerate constituționale din perspectiva

respectării art. 44 alin. (8) și (9) din Constituție și s-a specificat că

„norma constituțională invocată nu exclude confiscarea averii în privința

căreia instanța de judecată stabilește că a fost dobândită ilicit. Din

coroborarea alin. (8) și (9) ale art. 44 din legea fundamentală reiese că pot

exista și alte cazuri de confiscare, în afară de cel al bunurilor destinate,

folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții", (Decizia nr. 414

din 22 iunie 2007 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 418 din 22

iunie 2007).

Din această

perspectivă toate criticile din recurs ce vizează aplicarea art. 44 alin. (8)

și (9) din Constituție sunt nefondate și se poate dispune confiscarea averii

care nu a fost justificată de veniturile realizate în perioada în care persoana

cercetată a îndeplinit o funcție publică pentru care se impunea depunerea

declarației de avere, chiar și în lipsa unei sancțiuni penale executorii ce ar

fi fost aplicată acesteia sau contravenționale.

De altfel, în

practica instanței supreme s-a considerat în prezumția instituită de norma

constituțională încetează să funcționeze atunci când există dovezi certe că

unele dintre bunurile și valorile patrimoniului persoanelor cercetate nu au

fost dobândite în mod licit.

Așa cum se arată în

motivele de recurs, în cauză prezintă o importanță deosebită legea aplicabilă

în speță deoarece, așa cum vom arăta, sesizarea A.N.I. s-a făcut sub imperiul

unei legi, iar judecarea cauzei s-a făcut sub imperiul altei legi.

Astfel, sesizarea

instanței de fond - Curtea de Apel Pitești, în primul ciclu procesual s-a făcut

în conformitate cu prevederile Legii nr. 144/2007 privind înființarea,

organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate.

Pe parcursul

soluționării cauzei, respectiv după ce Înalta Curte a dispus, prin Decizia nr.

1151 din 2 martie 2010, casarea sentinței instanței de fond și trimiterea

cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Pitești, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate a multor dispoziții din Legea nr. 144/2007, prin Decizia

nr. 415 din 14 aprilie 2010 publicată în M.Of. nr. 294 din 5 mai 2010 între

care și Cap. VI - verificarea averilor, a conflictelor de interese și a incompatibilităților

(art. 45 - 50) din Legea nr. 144/2007.

Ca urmare a acestei

decizii a fost dată Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea

funcțiilor și demnităților publice pentru modificarea și completarea Legii nr.

144/2007, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative,

respectiv Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii

demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de

control și a funcționarilor publici.

Recurenții susțin că

legea aplicabilă în speță este Legea nr. 176/2010 pentru că se restrânge sfera

de aplicare a controlului averii la o categorie mai mică de persoane.

Instanța de recurs

apreciază că, într-adevăr, legea aplicabilă este Legea nr. 176/2010, dar nu în

privința dispozițiilor care restrâng sfera de aplicare a controlului averii în

privința anumitor persoane, ci sunt aplicabile prevederile art. 34 din acest

act normativ care conține tocmai norme cu caracter tranzitoriu în condițiile

modificărilor legislative intervenite.

Astfel, potrivit art.

34 din Legea nr. 176/2010, „(1) Verificările aflate în curs de desfășurare la

Agenție la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă potrivit

procedurii prevăzute de aceasta.

(2) Actele și

lucrările efectuate în cadrul Agenției, rămase definitive până la publicarea

Deciziei Curții Constituționale nr. 415 din 14 aprilie 2010 în M. Of. al

României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, rămân valabile.

(3) Probele

administrate și actele procesuale efectuate la instanțe și organe de urmărire

penală înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi se mențin.

(4) Declarațiile de

avere și declarațiile de interese depuse până la intrarea în vigoare a

prezentei legi rămân valabile și vor putea fi valorificate de către Agenție în

cadrul procedurilor sale pentru exercitarea atribuțiilor specifice prevăzute de

lege".

Pentru prezenta cauză

prezintă relevanță dispozițiile art. 34 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 care

se referă tocmai la actele procesuale efectuate la instanțe și probele

administrate înainte de intrarea în vigoare a legii, iar acestea se mențin.

În raport de aceste

prevederi rezultă că, chiar dacă legea aplicabilă este Legea nr. 176/2010,

toate actele efectuate anterior și probele administrate se mențin chiar dacă au

fost efectuate în baza unei legi declarate neconstituțională pentru că

legiuitorul a prevăzut că acestea vor produce efecte.

Vor fi respinse

susținerile recurenților referitoare la imediata aplicare a art. 14 alin. (5)

din Legea nr. 176/2006, respectiv la restrângerea categoriei de persoane la

persoana cercetată care a avut calitatea de funcționar, soțul/soția acestuia,

copiii aflați în întreținerea persoanei cercetate pentru că acestea nesocotesc

nu numai dispozițiile art. 34 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 dar și pe cele ale

art. 315 Cod procedura civilă care prevăd că în caz de casare, hotărârea

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra

necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Datorită incidenței prevederilor

art. 34 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, instanța de fond trebuia să analizeze

actul de sesizare în raport de toate persoanele cercetate inițial și nu să

restrângă sfera acestora, mai ales că numai verificările aflate în curs de

desfășurare la Agenție la data intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, urmau

să fie continuate potrivit procedurii prevăzute de aceasta, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Cum în speță nu ne

aflăm într-o asemenea ipoteză, pentru că actul de sesizare al A.N.I. era

înregistrat pe rolul instanțelor, în mod corect instanța de fond a procedat la

analiza veniturilor și cheltuielilor pentru toate persoanele cercetate de

A.N.I., așa cum de altfel, a dispus și instanța supremă prin Decizia nr. 1151

din 2 martie 2010 chiar dacă aceasta este anterioară deciziei Curții

Constituționale, iar acestea au calitate procesuală pasivă în cauză și nu se

impune casarea cu trimitere spre rejudecare.

În strânsă legătură

cu legea aplicabilă sunt nefondate și criticile din motivul de recurs privitor

la necompetența instanței, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc.

civ.

Recurenții au arătat

că, urmare a aplicării art. 10

1

din Legea nr. 115/1996, se impunea

ca instanța de fond să-și decline competența pentru că prezentul proces este de

competența altor organe de jurisdicție decât instanțele judecătorești,

respectiv că se impunea declinarea competenței de soluționare la Agenția

Națională de Integritate, dar aceste susțineri sunt nefondate.

Așa cum am arătat

anterior, în Legea nr. 176/2010, chiar dacă este schimbată procedurale

verificare a averilor prin evaluarea acestora de către inspectorii de

integritate, rapoartele de evaluare fiind înaintate unei comisii de cercetare a

averilor ce funcționează pe lângă curtea de apel, nu înseamnă că actele de

sesizare ale A.N.I. încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010

se supun acestor reguli de competență.

Tot Legea nr.

176/2010 a rezolvat problema actelor procesuale și a probelor administrate în

baza legii vechi și a stabilit căror verificări li se aplică noua lege,

respectiv numai celor aflate în curs la A.N.I. la data intrării în vigoare a

legii, conform art. 34 alin. (1) din acest act normativ.

De aceea, se constată

că hotărârea instanței de fond nu a fost dată cu încălcarea competenței sale ci

s-a făcut cu respectarea întocmai a prevederilor legale și nu se impune

declinarea competenței în soluționarea cauzei în favoarea A.N.I.

A fost invocat și

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ.,

respectiv că instanța a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

După analiza

considerentelor sentinței, hotărârea instanței de fond nu a fost dată cu

aplicarea greșită a legii pentru că nu s-a răsturnat sarcina probei pentru că

în raport de veniturile obținute, persoanele cercetate nu au putut justifica

bunurile dobândite pentru perioada verificată, iar instanța nu a înlăturat în

mod nejustificat probe, ci numai motivat, în raport de valoarea probatorie a

acestora.

Astfel, referitor la

donația pârâtei C.C. către pârâtul V.S.G., în mod corect instanța de fond a

apreciat că suma donată de 25.000 euro în anul 2005 nu a fost dovedit că a

provenit din veniturile pârâtei C.C. care a realizat venituri numai din pensie.

Nu a existat o

greșită aplicare a legii nici în privința analizei averii soților P. pentru că

și aceștia au calitate procesuală pasivă, fiind persoane cercetate de A.N.I.

Recurenții critică

soluția instanței de fond referitoare la înlăturarea probei cu martori în

dovedirea veniturilor obținute la petrecerea de botez și de nuntă, însă aceste

critici sunt nefondate, instanța de fond a motivat de ce nu a ținut seama de

dispozițiile martorilor audiați, iar sumele indicate de aceștia sunt infirmate

de sumele cheltuite pentru organizarea petrecerilor.

Nici criticile

referitoare la ierarhizarea probelor administrate în privința pârâtului V.S.G.

nu sunt fondate pentru că susținerile instanței de fond referitoare la lipsa

veniturilor pârâtei C.C. pentru a putea dona suma de 25.000 euro sunt dovedite

cu probele depuse la dosar, respectiv tot înscrisuri.

Față de susținerile

instanței de fond referitoare la lipsa veniturilor pârâtei C.C. care să

justifice donația unei sume de 25.000 euro, recurenții nu au depus înscrisuri

care să dovedească existența acestor venituri.

În privința motivului

de nelegalitate al sentinței pronunțate referitoare la confiscarea sumelor

indisponibilizate prin măsura asigurătorie a sechestrului penal se constată că

sunt nefondate criticile.

Așa cum am arătat

anterior, posibilitatea confiscării unui bun sau a unei părți de avere ce s-a

dovedit că nu a fost dobândită licit este prevăzută în lege (art. 18 alin. (1)

din Legea nr. 115/2007, modificată prin Legea nr. 176/2010).

Deși în motivele de

recurs se susține că despre aceste sume se pretinde că au provenit din

săvârșirea unor fapte penale, în cuprinsul hotărârii instanței de fond nu s-au

făcut asemenea aprecieri. La aceste sume se face referire numai în momentul în

care s-a motivat confiscarea și se spune că sunt „sume găsite la percheziția

organelor de cercetare penală și pentru care s-a dispus sechestru

asigurător".

Recurenții V.Gh.C. și

V.M., în domiciliul cărora au fost găsite sumele, nu au probat că acele sume se

aflau numai în „păstrarea" lor, așa cum se susține în motivele de recurs.

Hotărârea

judecătorească pronunțată de instanța de fond nu a fost dată sub vreo „sub

condiție" așa cum se arată în motivele de recurs și confiscarea sumelor

485.805 euro; 1.580 dolari SUA și 145.420 RON se va face în baza acestei

hotărâri, indiferent de soluția ce se va pronunța în dosarul penal în care

recurentul V.Gh.C. este trimis în judecată. Prin aceasta nu se infirmă actele

de urmărire penală și nici nu se impune suspendarea cauzei până la soluționarea

dosarului penal.

În cauză, nu s-au

depus dovezi din care să rezulte că sumele găsite în domiciliul recurenților

V.Gh.C. și V.M. sunt rezultați din săvârșirea infracțiunii, dar nici nu s-au

prezentat dovezi ca urmare a răsturnării prezumției de dobândire licită a bunurilor,

că aceste sume ar fi fost obținute prin activități licite și de aceea, s-a

dispus confiscarea lor.

contestației în anulare

Împotriva acestei

decizii, au formulat contestație în anulare V.Gh.C., V.Gh.S.G., P.Gh.A.E.,

P.C., V.M. și C.C., invocând dispozițiile art. 318 teza I și a II-a C. proc.

civ.

Prin ample

considerente, în motivarea căii de atac extraordinare promovate, contestatorii

au susținut, în esență, următoarele:

- instanța de recurs

nu a analizat toate motivele de recurs cum ar fi cele vizând aplicarea normelor

de procedură instituite de Legea nr. 176/2010, care nu erau adoptate la data

primei decizii de recurs;

- instanța de recurs

nu s-a pronunțat cu privire la motivul de nelegalitate invocat, vizând lipsa

calității procesuale pasive a celor 4 pârâți, în raport de prevederile art. 14

alin. (5) din Legea nr. 176/2010;

- instanța de recurs

nu a analizat motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., referitor la aplicarea greșită a legii în sensul răsturnării

sarcinii probei de către instanța de fond, după cum nu a analizat motivele de

recurs referitoare la atitudinea instanței de fond care a înlăturat

nejustificat probele administrate în cauză, în apărare;

- instanța de recurs

nu a analizat aspectele invocate de pârâții P.A.E. și P.C. și nici probele care

dovedesc veniturile realizate cu ocazia petrecerilor de nuntă și botez;

- nici motivul de

nelegalitate invocat de recurenți privind confiscarea sumelor de bani

indisponibilizate prin măsura asigurătorie a sechestrului penal (sumele de

454.805 euro, 1.580 $ și 145.420 RON).

S-a mai arătat că

dezlegarea dată de instanța de recurs prin hotărârea pronunțată este rezultatul

unor greșeli materiale, conform art. 318 teza I C. proc. civ., în sensul că în

raport de actele dosarului, în ceea ce o privește pe V.M., a rezultat o

diferență de 35.145 RON în defavoarea acesteia. Mai precis, după cum s-a

arătat, eroarea de calcul este evidentă întrucât instanțele de fond și de

recurs nu au luat în calcul suma de 34.713 RON, reprezentând salariile încasate

de această contestatoare.

În continuare,

contestatorii au indicat și susținut existența și a altor erori de calcul,

cuprinse în hotărârea de recurs, după cum urmează:

- neluarea în calcul

a dobânzilor de care a beneficiat familia V. din depozite bancare;

- calculul eronat al

veniturilor realizate de persoanele cercetate;

- confiscarea s-a

dispus cu privire la anumite sume menționate în dispozitiv, într-un cuantum mai

mare însă, comparativ cu sumele efectiv găsite la percheziție și consemnate în

procesul-verbal de percheziție;

- anumite sume de

bani au fost dublate (ex. suma de 91.000 RON inclusă și la C.A. și la V.S.G.);

- instanțele au

preluat toate datele eronate din actul de sesizare ANI, incluzând datele de

stare civilă iar instanța de recurs a confirmat toate erorile materiale

cuprinse în actul de sesizare ANI.

contestației în anulare

Contestația în

anulare promovată de cei șapte contestatori împotriva Deciziei Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal nr. 6175 din 20

decembrie 2011 nu este întemeiată și urmează a fi respinsă ca atare, în

considerarea celor în continuare arătate.

Examinând contestația

în anulare cu soluționarea căreia a fost învestită, întemeiată pe prevederile

art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte constată că incidența vreunuia dintre cele

două motive expres prevăzute de textul de lege menționat, pentru exercitarea

contestației nu este demonstrată prin motivele dezvoltate.

3.1. Primul motiv

reglementat de art. 318 C. proc. civ. pentru promovarea căii de atac

extraordinare a contestației în anulare specială, vizează ipoteza în care

„dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei

greșeli materiale”.

În jurisprudența în

materie ca și în doctrină, în mod unanim s-a statuat în sensul că, pentru a

putea fi admisă o contestație în anulare, pe acest temei, îndreptată împotriva

deciziei pronunțate de o instanță de recurs, este imperios necesar ca eroarea

materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură, să

fie evidentă și numai în legătură cu aspectele formale ale judecății.

Cu alte cuvinte, în

sensul art. 318 teza I C. proc. civ. cerința legală este ca eroarea materială

invocată să fie evidentă, în măsura în care, pentru verificarea ei nu se impune

nici reexaminarea fondului cauzei și nici reaprecierea probelor sau

reinterpretarea faptelor. Și este firesc să fie așa întrucât, în caz contrar,

ne aflăm în prezența unor posibile erori de judecată și nicidecum a unor erori

materiale.

Analizând motivele

învederate de contestatori, subsumate art. 318 teza I C. proc. civ., din

perspectiva considerațiunilor teoretice expuse, Înalta Curte constată că toate

„așa-zisele erori de calcul” invocate pe calea contestației în anulare, vizează

în mod direct și efectiv judecata cauzei. Nu se poate susține, pe temeiul art.

318 C. proc. civ. că neincluderea unor sume la capitolul venituri sau

cheltuieli, sau calculul eronat al sumelor confiscate pot fi considerate ca

simple greșeli cu caracter „procedural”.

Dimpotrivă, toate

argumentele și motivele înfățișate de contestatori converg spre concluzia că

practic, s-a solicitat printr-o cale extraordinară de atac rejudecarea cauzei,

sub aspectul reaprecierii probatoriilor și al calculului sumelor cu privire la

care s-a făcut aplicarea dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 176/2010, ceea ce

potrivit normelor legale ce reglementează această cale de atac, nu este

admisibil.

Instanța de fond, ca

și instanța de recurs de altfel, s-au pronunțat în cauză, cunoscând și

analizând toate actele existente la dosar, inclusiv cele la care și

contestatorii au făcut referire, astfel că nu mai poate fi vorba de o greșeală

materială, în sensul art. 318 C. proc. civ., ci eventual de o greșeală de

judecată, care însă nu poate fi remediată pe calea extraordinară de atac de

față.

3.2. Nefondate sunt

și motivele contestației în anulare subsumate motivului reglementat de art. 318

teza a II-a C. proc. civ., vizând necercetarea de către instanța de recurs a

unuia sau mai multor motive de recurs.

Contestatorii au

menționat în cuprinsul contestației în anularea Deciziei nr. 6175 din 20

decembrie 2011 o serie de așa-zise „motive de nelegalitate”, despre care au

susținut că au fost omise de către instanța de control judiciar, cu ocazia

soluționării recursului.

Examinând fiecare

dintre aceste motive, Înalta Curte reține, cu prioritate, că ele se constituie,

de fapt, în critici și argumente circumscrise motivului de recurs referitor la

greșita aplicare a legii, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Din această

perspectivă, raportat și la considerentele deciziei atacate pe calea

contestației în anulare, mai sus înfățișate, Înalta Curte constată că instanța

de recurs a examinat toate motivele de casare invocate circumscrise art. 304

pct. 9 și art. 304 pct. 4 C. proc. civ., răspunzând inter alia, criticilor

vizând legea aplicabilă, principiile constituționale ale dreptului de

proprietate, sfera de aplicare a controlului averii, cu referire la persoanele

cercetate de ANI, sarcina probei și nu în ultimul rând, cu privire la fondul

cauzei, fiind analizate punctual și probele relevante ce au susținut soluția

adoptată.

Rezultă așadar că

nici acest motiv al contestației de față nu este fondat. Mai mult, se impune a

se arăta că și în doctrină, în mod unanim se arată că instanța de recurs nu

este obligată să răspundă separat la fiecare dintre argumentele invocate în

dezvoltarea unui motiv de recurs, ci este îndreptățită să le grupeze pentru a

răspunde la motivele de casare și/sau de modificare, prin considerente comune,

corespunzătoare.

În considerarea celor

înfățișate, urmează așadar, ca în temeiul art. 320 cu referire la art. 318 C.

proc. civ., să fie respinsă ca neîntemeiată contestația în anulare de față,

îndreptată împotriva Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal nr. 6175 din 20 decembrie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de V.Gh.C., V.Gh.S.G., P.Gh.A.E., P.C., V.M. și C.C. împotriva

Deciziei nr. 6175 din 20 decembrie 2011 a Înaltei Curții de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iunie 2013.

Procesat de GGC - LM