ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1411/2017

Decizia nr. 1411/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A. și B., a solicitat anularea Ordonanței nr. 2 din 13 iulie 2011 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București, constituită în baza Legii nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare.

În motivare, reclamanta a arătat că prin Ordonanța nr. 2 din 13 iulie 2011, Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel București, în temeiul art. 10

4

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996, a dispus clasarea cauzei, iar în conformitate cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, la data de 19 august 2011, a formulat plângere prealabilă împotriva Ordonanței nr. 2 din 13 iulie 2011, comunicată la 20 iulie 2011. La data de 16 septembrie 2011, Curtea de Apel - Comisia de Verificare a Averilor a respins plângerea prealabilă, ca inadmisibilă, drept pentru care a formulat prezenta acțiune.

Referitor la natura juridică a actului administrativ a cărui anulare este solicitată, reclamanta a arătat, în esență, că, față de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ordonanța Comisiei de cercetare a averilor îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru încadrarea în categoria actelor administrative și a apreciat că, în condițiile în care legea nu prevede o cale distinctă de atacare a ordonanței Comisiei de verificare a averilor, sunt aplicabile dispozițiile legale privind contenciosul administrativ în ce privește calea de atacare a ordonanțelor emise de Comisie.

Referitor la cauza ce a făcut obiectul cercetării Comisiei de verificare a averilor, reclamanta a arătat că la data de 12 aprilie 2011 a sesizat Comisia de cercetare a averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 din cadrul Curții de Apel București cu raportul de evaluare nr. 46720/G/II din 11 aprilie 2011, în vederea începerii acțiunii de control și constatării diferenței semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind averea deținută de persoana cercetată A. și a stării de incompatibilitate a acestuia, potrivit art. 17 alin. (6) din același act normativ.

S-a mai arătat că domnului A. i-a fost validat mandatul de consilier local prin Hotărârea Consiliului Local al Comunei Ștefăneștii de Jos nr. 2/2008, iar prin Hotărârea Consiliului Local nr. 3 din 09 iulie 2008, s-a constituit Consiliul Local al comunei Ștefăneștii de Jos, acesta aflându-se în exercițiul primului mandat de consilier local, în perioada 2008 - 2012. Cu ocazia verificării declarațiilor de avere și de interese s-a constatat că nu au fost menționate toate bunurile mobile și imobile deținute de persoana evaluată împreună cu familia fiind omise: două terenuri intravilane situate în comuna Ștefăneștii de Jos și comuna Corbeanca, Județul Ilfov; un apartament situat în București; două autoturisme marca C.; datoriile (contract de leasing financiar nr. 20591 din 17 august 2007 încheiat cu SC D. IFN SA în valoare de 339.000 euro); veniturile obținute din cedarea folosinței bunurilor - 5.625 lei și din activitatea de muzician - 50.723 lei.

Prin Ordonanța nr. 989/P/2010, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea la data de 24 ianuarie 2011, în temeiul art. 230 C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen., art. 181 C. pen. și art. 91 lit. c) C. pen., față de persoana evaluată, A., s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen. și aplicarea sancțiunii cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1.000 lei.

Ca urmare a solicitării, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, de date, documente, informații de la instituții și autorități publice, precum și de la persoana evaluată, reclamanta a susținut că a procedat la evaluarea averii, constatându-se că în perioada supusă evaluării (2008 - 2010) persoana evaluată nu poate justifica o diferență semnificativă în cuantum de 432.979,08 lei, echivalentul a 104.265,18 euro.

Reclamanta a arătat că în cursul procedurii derulate în fața Comisiei de cercetare a averilor domnul A. a prezentat instanței contratul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3082 din 25 iunie 2008 la BNP E., cu sediul în Pitești, contract în baza căruia a înstrăinat un imobil - apartament situat în Municipiul Pitești, județul Argeș numitului F., pentru suma de 100.000 euro, echivalentul a 366.600 lei, calculat la cursul BNR din 25 iunie 2008, sumă primită integral de la cumpărător, conform declarației autentificată sub nr. 2422 din 24 iunie 2008 la BNP G., cu sediul în București.

Critica pe care o aduce ordonanței a cărei revocare o solicită, ține de faptul că la pronunțarea acesteia Comisia și-a depășit atribuțiile legale, dând eficiență unui înscris care a fost prezentat de domnul A. numai în această fază, înscris care privește o perioadă ce excede perioadei evaluate. Astfel, contractul de vânzare cumpărare prezentat, a fost încheiat de domnul A. la data de 25 iunie 2008, în condițiile în care mandatul de consilier local a fost validat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 2 din 09 iulie 2008.

Pârâții nu au formulat întâmpinare.

Prin Sentința civilă nr. 1854 din 24 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă.

Această sentință a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a admiterii recursului declarat de reclamanta Agenția Națională de Integritate prin Decizia nr. 1805 din 08 iunie 2016, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanța de fond.

Prin Sentința nr. 3833 din data de 29 noiembrie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A. și B..

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 12 aprilie 2011, Agenția Națională de Integritate a sesizat Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel București, cu Raportul de evaluare nr. 46720/G/II din 11 aprilie 2011, în vederea începerii acțiunii de control a averii și constatării diferenței semnificative privind averea deținută de persoana cercetată A., pârâtul din prezenta cauză.

Prin Ordonanța nr. 2 din 13 iulie 2011, Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel București, în temeiul art. 10

4

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996, a dispus clasarea cauzei, reținând, în esență, în baza probatoriului administrat, că din totalul sumei de 104.265,18 euro reținută cu titlu de diferență semnificativă conform raportului de evaluare întocmit în cauză, doar suma de 4.265,18 euro este nejustificată.

Împotriva Ordonanței nr. 2 din 13 iulie 2011, pronunțată de Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel București, Agenția Națională de Integritate a formulat plângere prealabilă, prin care a solicitat revocarea ordonanței.

Prin Ordonanța nr. 3 din data de 7 septembrie 2011, Comisia de cercetare a averilor a respins plângerea prealabilă ca inadmisibilă.

Urmare a soluției pronunțate asupra plângerii prealabile, la data de 18 ianuarie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost înregistrată prezenta acțiune în anulare având ca obiect ordonanța de clasare.

Curtea a constatat că, în fapt, pârâtului A. i-a fost validat mandatul de consilier local prin Hotărârea Consiliului Local al Comunei Ștefăneștii de Jos nr. 2/2008, iar prin Hotărârea Consiliului Local nr. 3 din 09 iulie 2008, s-a constituit Consiliul Local al comunei Ștefăneștii de Jos, acesta aflându-se în exercițiul primului mandat de consilier local, în perioada 2008 - 2012.

Cu ocazia verificării declarațiilor de avere și de interese s-a constatat că nu au fost menționate toate bunurile mobile și imobile deținute de pârâtul A. împreună cu familia fiind omise: două terenuri intravilane situate în comuna Ștefăneștii de Jos și comuna Corbeanca, Județul Ilfov; un apartament situat în București; două autoturisme marca C.; datoriile (contract de leasing financiar nr. 20591 din 17 august 2007 încheiat cu SC D. IFN SA în valoare de 339.000 euro); veniturile obținute din cedarea folosinței bunurilor - 5.625 lei și din activitatea de muzician - 50.723 lei.

Prin Ordonanța nr. 989/P/2010, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea la data de 24 ianuarie 2011, în temeiul art. 230 C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen., art. 181 C. pen. și art. 91 lit. c) C. pen.ă, față de pârâtul A., s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen. și aplicarea sancțiunii cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1.000 lei.

Reclamanta Agenția Națională de Integritate a procedat la evaluarea averii pârâtului, constatându-se că în perioada supusă controlului, respectiv iulie 2008 - 2010, cheltuielile efectuate în urma derulării contractului de leasing financiar nr. 20591 din 17 august 2007, în sumă de 503.877,8 lei au depășit veniturile realizate, în sumă de 153.076,54 lei, rezultând o diferență în sumă de 350.801,27 lei. S-a mai avut în vedere că persoana evaluată A. a mai încheiat un contract de leasing cu SC D. IFN SA cu nr. 19368 din 22 iunie 2007, având ca obiect achiziționare remorcă + JETSKI, în sumă de 18.288 euro, sumă ce urma să fie restituită în patru ani, iar cheltuielile cu plata ratelor aferente acestui contract, pe perioada mandatului, au fost de 63.709,81 lei. De asemenea, reclamanta a reținut că persoana evaluată a mai achitat în perioada de referință impozite și taxe locale în cuantum de 18.468,1 lei.

Astfel, reclamanta a stabilit totalul cheltuielilor efectuate de pârâtul A. în perioada mandatului de consilier local la suma de 586.055,62 lei.

În ceea ce privește veniturile obținute de pârâtul A. împreună cu familia reclamanta a reținut, conform datelor comunicate de Administrația Finanțelor Publice a Orașului Voluntari și Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București, că acestea totalizează, pe parcursul anilor 2008, 2009, 2010, suma de 153.076,54 lei.

În concluzie, reclamanta Agenția Națională de Integritate, a reținut că pentru perioada supusă evaluării (2008 - 2010), pârâtul A. nu poate justifica o diferență semnificativă în cuantum de 432.979,08 lei, echivalentul a 104.265,18 euro.

Curtea de apel a constatat că în cursul procedurii derulate în fața Comisiei de cercetare a averilor pârâtul A. a prezentat două înscrisuri probatorii constând în Contratul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3082 din 25 iunie 2008 la BNP E., cu sediul în Pitești, contract din care rezultă că a înstrăinat un imobil - apartament situat în Municipiul Pitești, județul Argeș numitului F., pentru suma de 100.000 euro, echivalentul a 366.600 lei, calculat la cursul BNR din 25 iunie 2008, precum și în Declarația autentificată sub nr. 2422 din 24 iunie 2008 la BNP G., cu sediul în București, potrivit căreia sumă a fost primită integral de la cumpărător.

În raport de aceste înscrisuri autentice, Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel București, pârâtă în prezenta cauză, a pronunțat Ordonanța nr. 2 din 13 iulie 2011, prin care a dispus clasarea, în temeiul art. 10

4

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996, reținând, în esență, în baza probatoriului administrat, că din totalul sumei de 104.265,18 euro reținută cu titlu de diferență semnificativă conform raportului de evaluare întocmit în cauză, doar suma de 4.265,18 euro este nejustificată, suma de 100.000 euro fiind justificată prin actele autentice menționate anterior și care au fost depuse pentru prima dată în fața acestei Comisii.

Reclamanta Agenția Națională de Integritate a criticat pentru nelegalitate ordonanța menționată pe calea prezentei acțiuni în anulare, sub două aspecte. Astfel, în primul rând, a arătat că la pronunțarea acesteia Comisia de cercetare a averilor și-a depășit atribuțiile legale, dând eficiență unui înscris care a fost prezentat de pârâtul A. numai în această fază, iar în al doilea rând că respectivul înscris privește o perioadă ce excede perioadei evaluate (este anterior), în sensul că data încheierii contractului de vânzare cumpărare este data de 25 iunie 2008, în condițiile în care mandatul de consilier local a fost validat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 2 din 09 iulie 2008.

În ceea ce privește critica privind pretinsa depășire a atribuțiilor Comisiei de cercetare a averilor, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată, neputându-se reține argumentul reclamantei, potrivit căruia această depășire a atribuțiilor rezultă din faptul că în procedura administrativă desfășurată în fața Comisiei aceasta a dat eficiență unor înscrisuri probatorii care nu fuseseră prezentate în etapa efectuării verificărilor de către Agenția Națională de Integritate.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 10

3

din Legea nr. 115/1996, "(...) Persoana a cărei avere este supusă controlului va putea produce în fața comisiei de cercetare probe în apărare sau va putea solicita administrarea acestora de către comisia de cercetare (...)". Din interpretarea textului legal citat, rezultă fără echivoc faptul că, așa cum dealtfel s-a statuat în jurisprudență, persoana supusă controlului averii are dreptul de a administra probe în apărare în fața Comisiei de cercetare a averilor, pentru a dovedi proveniența licită a averii, chiar dacă aceste probe nu au fost administrate în etapa efectuării verificărilor de către Agenția Națională de Integritate, interpretarea reclamantei neputând fi primită, întrucât ar fi contrară textului legal citat și ar goli de conținut dreptul la apărare reglementat de prevederile speciale ale Legii nr. 115/1996.

Aceeași concluzie referitoare la dreptul de a administra probe în fața Comisiei de cercetare a averilor rezultă și din interpretarea dispozițiilor art. 17 alin. (1) prima teză din Legea nr. 115/1996, dispoziții care, referindu-se la etapa judecării cauzei în primă instanță, ca urmare a sesizării înaintate de Comisie, stipulează că "Judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în fața comisiei de cercetare (...)"

În concluzie, administrarea de probe în apărare în fața Comisiei de cercetare a averilor de către persoana cercetată se circumscrie normelor procedurale care reglementează această procedură administrativă, intrând în sfera atribuțiilor legale ale Comisiei și, totodată, constituind o componentă a dreptului la apărare al persoanei cercetate.

În speța de față, depunerea de către pârâtul A., pentru prima dată, în fața Comisiei de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București, a înscrisurilor autentice constând în Contratul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3082 din 25 iunie 2008 la BNP E., cu sediul în Pitești și Declarația autentificată sub nr. 2422 din 24 iunie 2008 la BNP G., cu sediul în București este în acord cu normele procedurale de la art. 10

3

din Legea nr. 115/1996, Comisia având obligația de a da eficiență acestor înscrisuri probatorii, în sensul de a aprecia cu privire la forța probantă și la relevanța lor în ansamblul probelor administrate în cauză, nefiind așadar în prezența unei depășiri a atribuțiilor, așa cum a susținut reclamanta.

Împrejurarea că pârâtul nu a înțeles să uzeze de toate înscrisurile justificative de care dispunea la momentul la care a fost invitat la sediul Agenției Naționale de Integritate pentru a-și expune punctul de vedere cu privire la diferențele identificate nu poate aduce atingere dreptului acestuia de a administra probe noi în etapa administrativă următoare desfășurată în fața Comisiei de cercetare a averilor, dreptul la apărare fiind garantat de legiuitor atât în faza administrativă, cât și în etapa ulterioară, respectiv în fața instanței de judecată sesizată în vederea confiscării averii nejustificate, așa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 10

3

și art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996

Următoarea critică a reclamantei vizează împrejurarea că înscrisul autentic depus de pârâtul A. la dosarul Comisiei privește o perioadă ce excede perioadei evaluate, în sensul că data încheierii contractului de vânzare cumpărare este data de 25 iunie 2008, în condițiile în care mandatul de consilier local al pârâtului a fost validat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 2 din 09 iulie 2008.

Nici această critică nu a putut fi primită, având în vedere că, prin actele autentice depuse în fața Comisiei s-a probat faptul că pârâtul încasase efectiv această sumă de bani anterior începerii exercitării mandatului de consilier local, faptul că pârâtul nu a declarat această sumă prin declarația de avere depusă la începutul mandatului neputând avea drept consecință neluarea în considerare a venitului încasat, având în vedere că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, care face dovada până la înscrierea în fals, s-a stipulat în mod expres că prețul a fost primit integral de vânzător (pârâtul din prezenta cauză), anterior autentificării actului, conform Declarației autentificate sub nr. 2422 din 24 iunie 2008 de BNP G., cu sediul în București.

În opinia Curții, critica formulată de reclamantă referitoare la luarea în considerare a unui act care excede perioadei evaluate ar fi fost întemeiată în ipoteza în care s-ar fi prezentat Comisiei un act întocmit ulterior acestei perioade, pro causa, prin care să se tindă la demonstrarea caracterului justificat al averii, or, în cazul de față, fiind vorba despre un act încheiat anterior începerii mandatului de consilier local, este exclusă intenția pârâtului de a-și preconstitui un act justificativ pentru suma de bani încasată cu titlul de preț.

În ceea ce privește împrejurarea nedeclarării sumei de bani încasate de pârât în baza Contratului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3082 din 25 iunie 2008, Curtea a constatat că Agenția Națională de Integritate a sesizat, în temeiul art. 14 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 144/2007, Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută și pedepsită de art. 292 C. pen. și art. 52 alin. (1), art. 53 alin. (1) din Legea nr. 144/2007, prin ordonanța emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, fiind dispusă neînceperea urmăririi penale față de pârât și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ.

Prin urmare, nedeclararea de către pârât a înstrăinării imobilului prin Contratul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3082 din 25 iunie 2008 nu poate avea drept efect neluarea în considerare a Contratului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3082 din 25 iunie 2008 și a Declarației autentificate sub nr. 2422 din 24 iunie 2008, aceste înscrisuri autentice prin care, în fața Comisiei, pârâtul a probat încasarea sumei de 100.000 euro, putând fi înlăturate numai prin declararea acestora ca fiind false.

Astfel, în acord cu cele reținute prin ordonanța contestată, Curtea a reținut că înscrisul autentic se bucură de prezumția de validitate, astfel încât cel ce îl folosește este scutit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă. Art. 1173 alin. (1) C. civ. vechi (aplicabil în cea ce privește actul autentic încheiat în anul 2008, potrivit principiului tempus regit actum) consacră opozabilitatea erga omnes a celor constatate prin înscrisul autentic, prevăzând că actul autentic are deplina credință în privința oricărei alte persoane despre dispozițiile și convențiile ce le constată. Această dispoziție, coroborată cu cea de la art. 1174 alin. (1) C. civ., conduce la concluzia că opozabilitatea actului față de terți privește drepturile și obligațiile reciproce ale părților contractante, considerate ca fapte a căror existență nu poate fi ignorată.

În speța de față, Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3082 din 25 iunie 2008 a fost studiat în fața Comisiei de reprezentantul reclamantei, care nu a înțeles să îl conteste, uzând de procedura prevăzută de art. 180 - 184 din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în cauză.

În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare se menționează că prețul a fost primit integral de vânzător, anterior autentificării actului, conform Declarației autentificate sub nr. 2422 din 24 iunie 2008 de BNP G., cu sediul în București. De asemenea, încasarea prețului apartamentului este dovedită tot cu un act autentic, respectiv Declarația autentificată sub nr. 2422 din 24 iunie 2008.

Înscrisul autentic face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce privește data înscrisului autentic și constatările agentului instrumentator, făcute în limitele atribuțiilor sale, vizând prezența părților, modul de identificare, luarea consimțământului, semnarea înscrisului de către părți în fața notarului.

În aceste condiții, deși suma de 100.000 euro a fost încasată de pârât cu câteva zile înainte de validarea mandatului său (încasarea sumei a avut loc la data de 25 iunie 2008, iar mandatul de consilier local a fost validat la data de 09 iulie 2008), în mod corect a procedat Comisia în sensul luării în calcul a respectivei sume, în condițiile în care, pe de o parte, s-a dovedit proveniența licită a acesteia, iar pe de altă parte, în formularul declarație de avere la punctul III se menționează bunurile imobile înstrăinate în ultimele 12 luni.

În concluzie, Curtea a constatat că în mod corect s-a reținut prin ordonanța de clasare contestată faptul că din totalul sumei de 104.265,18 euro (432.979,08 lei) reținută cu titlu de diferență semnificativă conform raportului de evaluare întocmit în cauză, doar suma de 4.265,18 euro este nejustificată, pentru suma de 100.000 euro existând documente justificative - Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3082 din 25 iunie 2008 și Declarația autentificată sub nr. 2422 din 24 iunie 2008.

În consecință, în raport de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 176/2010 și art. 10

4

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996, în mod legal s-a dispus soluția clasării, având în vedere că, în baza celor două înscrisuri probatorii prezentate în fața Comisiei, suma rezultată în urma evaluării ca diferență între veniturile și cheltuielile persoanei cercetate A., pârâtul din prezenta cauză, este mai mică de 10.000 euro sau echivalentul în lei, instanța de fond constatând că Ordonanța nr. 2 din 13 iulie 2011 a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Integritate, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea acțiunii în sensul anulării ordonanței contestate.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, următoarele:- în mod greșit instanța de fond a reținut că, din totalul sumei de 104.265,18 euro reținută cu titlu de diferență semnificativă conform raportului de evaluare întocmit în cauză, doar suma de 4.265,18 euro este nejustificată, pentru suma de 100.000 euro existând documente justificative - contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3082 din 25 iunie 2008 și declarația autentificată sub nr. 2422 din 24 iunie 2008. Se critică această motivare prin faptul că, din analiza probelor aflate la dosarul cauzei este evident că suma de 100.000 euro, invocat a fi primită înainte de perioada de evaluare, nu se regăsește în averea intimatului.- așa cum instanța de fond prezumă că, la data intrării în mandat și ulterior în anii 2009 și 2010, intimatul dispunea de suma de 100.000 euro pentru acoperirea diferențelor nejustificate, tot la fel se poate prezuma, întărit însă de probele aflate la dosarul cauzei, că intimatul nu deținea această sumă de bani nici la data intrării în mandat și nici la începutul anilor 2009 și 2010. Dubiul ce dăinuie în legătură cu acest contract de vânzare depus la dosarul cauzei, și anume remiterea sumei de bani către intimat, conduce la concluzia înlăturării din rândul probelor administrate.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefundat, arătând că:- referitor la susținerea recurentei Agenția Națională de Integritate în sensul că "la începutul anului 2009, respectiv 2010, intimatul dispunea de resurse bănești pentru acoperirea balanței negative identificate", aceasta este în mod vădit nefondată, fiind, de altfel, lipsită de logică și contradictorie cu aceea potrivit căreia "înscrisul privește o perioadă ce excede perioadei evaluate (fiind anterior) în sensul că data încheierii contractului de vânzare-cumpărare este data de 25 iunie 2008 în condițiile în care mandatul de consilier a fost validat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 2 din 09 iulie 2008" - critica formulată de recurenta-reclamantă referitoare la luarea în considerare a unui act care excede perioadei evaluate ar fi întemeiată pe ipoteza în care s-ar fi prezentat Comisiei un act întocmit ulterior acestei perioade, pro causa, prin care să se tindă la demonstrarea caracterului justificat al averii, or, în cazul de față, fiind vorba despre un act încheiat anterior începerii mandatului de consilier local, este exclusă intenția intimatului-pârât de a-și preconstitui un act justificativ pentru suma de bani încasată cu titlu de preț.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoare:

Recurenta-reclamantă Agenția Națională de Integritate a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Ordonanța nr. 2 din 13 iulie 2015 a Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel București prin care, în temeiul art. 10

4

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996, s-a dispus clasarea cauzei ce viza cercetarea averii intimatului A..

Prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamanta ANI, arătând că în mod corect s-a reținut prin ordonanța de clasare contestată faptul că din totalul sumei de 104.265,18 euro (432.979,08 lei) reținută cu titlu de diferență semnificativă conform raportului de evaluare întocmit în cauză, doar suma de 4.265,18 euro este nejustificată, pentru suma de 100.000 euro existând documente justificative - Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3082 din 25 iunie 2008 și Declarația autentificată sub nr. 2422 din 24 iunie 2008.

În aceste condiții reclamanta Agenția Națională de Integritate a formulat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, apreciind că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. are în vedere faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În ambele cazuri este avută în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material.

În doctrină s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea, precum și că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicare greșită a legii, atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, prima instanță aplicând în mod corect dispozițiile legale

Astfel, cu titlu prealabil, se impune a se observa că, în conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. (7) din Constituția României din anul 1991, având corespondență deplină în art. 44 alin. (8) din Constituția României revizuită în anul 2003, "Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă".

Confiscarea, ca și exproprierea, reprezintă mai mult decât o limită a dreptului de proprietate privată, și anume chiar lipsirea proprietarului de dreptul său, prin trecerea bunului în proprietatea statului, iar față de această realitate teza a II-a a alin. (7) al art. 41 din Constituția României din anul 1991, respectiv teza a II-a a alin. (8) al art. 44 din Constituția României din anul 2003, completează forța garanției dreptului de proprietate privată cu un principiu care poate fi socotit echivalentul prezumției de nevinovăție din dreptul penal sau al prezumției de bună-credință din dreptul civil, anume acela că caracterul licit al dobândirii se prezumă.

Se constată, în legătură cu norma constituțională mai sus evocată, că într-o jurisprudență constantă (în acest sens, Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, publicată în M. Of. nr. 211/6.09.1996, Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în M. Of. nr. 317/13.05.2003, Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicată în M. Of. nr. 374/16.05.2008, Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 294/5.05.2010, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 440/3.06.2011), pronunțată în exercitarea competenței sale de control a inițiativelor de revizuire a Constituției [art. 146 lit. a) teza a doua din Legea fundamentală], a legilor înainte de promulgare [art. 146 lit. a) teza întâi], precum și de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor [art. 146 lit. d)], Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că: a) prezumția dobândirii licite a averii constituie una din garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate; b) această prezumție se întemeiază și pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând astfel, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită: c) în absența unei astfel de prezumții deținătorul unui bun ar fi supus unei insecurități continue întrucât ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmația ci deținătorului bunului; d) instituirea prin legea fundamentală a prezumției dobândirii licite a averii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter, astfel că în măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acestor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condițiile legii.

Curtea Constituțională a statuat, de asemenea, pronunțându-se asupra unor inițiative de revizuire a textului art. 41 alin. (7) din Constituția României din anul 1991, respectiv art. 44 alin. (8) din Constituția României revizuită în anul 2003, care aveau ca finalitate eliminarea din legea fundamentală a prezumției caracterului licit al dobândirii averii (prin Deciziile nr. 85/2006, nr. 148/2003 și nr. 799/2011, mai sus menționate), asupra constituționalității dispozițiilor Legii pentru modificarea Legii nr. 115/1996 (prin Decizia nr. 453/2008), și asupra unor prevederi din Legea nr. 144/2007 (prin Decizia nr. 415/2010), că sunt neconstituționale acele prevederi prin care se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, adică în sensul că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei, subliniindu-se că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii și că de aceea înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate.

Rezultă, incontestabil, din cele mai sus relevate, că prezumția instituită de Constituție în strânsă legătură cu garanțiile privind dreptul de proprietate privată încetează să funcționeze exclusiv în condițiile legii, adică numai atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile ori valorile aparținând persoanelor ocrotite nu au fost dobândite în mod licit.

Prezumția dobândirii licite a averii - care, ca orice prezumție, constituie un mijloc de probă - este o prezumție legală relativă, putând fi combătută prin dovada contrară. Ea are ca efect numai o intervertire a rolului părților în ceea ce privește sarcina probei, astfel că instituirea prin textul constituțional de referință a acestei prezumții nu împiedică, de plano, confiscarea averii ilicit dobândită.

Prin urmare, legiuitorul nu poate adopta o reglementare prin care să răstoarne sarcina probei în această materie, deoarece o astfel de reglementare ar fi neconstituțională, însă poate reglementa sistemul probator astfel încât să permită părților interesate să propună probe care să contrazică prezumția instituită de textul constituțional.

În cauza de față, Înalta Curte constată nefondată susținerea recurentei în sensul că în fața Comisiei de cercetare a averilor nu se mai puteau administra probatorii, dacă acestea nu au fost prezentate și în perioada analizei prealabile efectuate de Agenția Națională de Integritate.

Din interpretarea dispozițiilor art. 10

3

și art. 17 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere, rezultă că administrarea de probe în apărare în fața Comisiei de cercetare a averilor de către persoana cercetată se circumscrie normelor procedurale care reglementează această procedură administrativă, cum în mod corect a reținut și prima instanță.

O altă critică a recurentei se referă la faptul că intimatul nu deținea suma de 100.000 euro nici la data intrării în mandatul de consilier local și nici la începutul anilor 2009 și 2010, existând un dubiu în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare și cu remiterea sumei de bani către intimat.

Această susținere nu poate fi reținută de vreme ce din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3082 din 25 iunie 2008 la BNP E. rezultă că intimatul-pârât A. a înstrăinat un imobil - apartament situat în municipiul Pitești, județul Argeș, iar din declarația autentificată sub nr. 2422 din 24 iunie 2008 rezultă că suma de 100.000 euro, a fost primită integral de la cumpărător.

Cum aceste acte nu au fost anulate de vreo instanță, iar recurenta nu a uzat nici de procedura prevăzută de art. 180 - 184 C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte nu poate reține existența unui "dubiu" cu privire la o situație de fapt probată cu acte autentice.

Nu poate fi împărtășită nici susținerea că aceste acte au fost întocmite pro causa atâta vreme cât actele au fost încheiate anterior momentului validării mandatului de consilier local, primind dată certă în fața unui notar public.

Or, cum sumele de bani în discuție au intrat în patrimoniul intimatului în luna iunie 2008, în mod neîntemeiat recurenta Agenția Națională de Integritate susține că la începutul anului 2009, respectiv 2010, acesta nu dispunea de resurse bănești pentru acoperirea balanței negative identificate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art.  și 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Agenția Națională de Integritate împotriva Sentinței civile nr. 3833 din 29 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, în cauză nefiind incidente motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Integritate împotriva Sentinței civile nr. 3833 din 29 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2017.

Procesat de GGC - GV