ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5063/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Agenția Națională de Integritate a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A., B. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, anularea Ordonanței nr. 2/13.02.2015, emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a dispus, în baza art. 10 4 lit. b) din Legea nr. 115/1996, clasarea cauzei în ceea ce privește persoanele fizice cercetate, reținându-se că nu există diferență semnificativă între veniturile realizate de persoana evaluată în perioada 2006-2010 în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010.

Soluția pronunțată în primul ciclu procesual Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2811 din 02 noiembrie 2015 a respins cererea privind aplicarea amenzii judiciare reclamantei și a respins acțiunea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A., B. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1811 din 7 mai 2018, a admis recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței nr. 2811 din data de 2 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Totodată, a respins recursul incident declarat de pârâtul A., ca rămas fără obiect.

Hotărârea instanței de fond în rejudecare după casare Prin sentința civilă nr. 1099 din 20 martie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A., B. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a dispus anularea Ordonanței nr. 2/13.02.2015 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București privind averea domnului A. și, în consecință, înaintarea cauzei la Comisia de cercetare a averilor în vederea aplicării dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 176/2010. De asemenea, instanța a respins capătul de cerere referitor la confiscarea averii și a respins ca fiind neîntemeiată cererea pârâtului A. de obligare a reclamantei Agenția Națională de Integritate la plata cheltuielilor de judecată, ca fiind neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1099 din 20 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâtul A., criticând hotărârea pentru nelegalitate. Recurentul-pârât A., prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare respingerea acțiunii formulate ca neîntemeiată. În motivarea cererii, recurentul-pârât a susținut că sentința recurată este pronunțată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la dreptul la o hotărâre motivată, aspecte ce se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin aceea că instanța judecătorească a exercitat atribuțiile Comisiei de cercetare a averilor. În acest sens, recurentul susține că, sentința recurată este nemotivată, fapt ce echivalează cu o lipsă de judecată și, implicit, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil. Motivarea hotărârilor reprezintă un element primordial de transparență a justiției, iar dreptul de a beneficia de o hotărâre motivată este una dintre garanțiile asigurate de art. 6 paragraful 1 al CEDO. Potrivit jurisprudenței CEDO judecătorii trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluțiile pronunțate (cu titlu de exemplu: cauzele Hiro Bălani c. Spaniei, Vandehurk c. Olandei, Ruiz Torija c. Spaniei, Highins c. Franței, Helle c. Finlandei sau Boldea c. României). Pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil se impune ca judecătorul să analizeze și să dispună motivat asupra tuturor aspectelor invocate. Doar în acest fel părțile pot să aibă siguranța că au fost ascultate și că judecătorul a examinat în concret problemele deduse judecății (cauza Tatishvili c. Rusiei). În acest sens, motivarea unei hotărâri judecătorești este strâns legată de preocupările privitoare la asigurarea desfășurării unui proces echitabil, aceasta permițând respectarea dreptului la apărare. Motivarea este indispensabilă însăși actului de justiție și constituie o pavăză împotriva arbitrariului (cauza Taxquet c. Belgiei). Examinarea în concret a problemelor deduse judecății înseamnă analiza efectuată personal de către completul de judecată legal învestit, care trebuie să analizeze singur toate aspectele deduse judecății pe baza argumentelor și probelor administrate în fiecare cauză în parte. În prezenta speță, așa cum se poate observa cu ușurință din cuprinsul sentinței recurate, Curtea de Apel București nu a motivat soluția pronunțată cu privire la respingerea argumentelor invocate de către recurentul-pârât, în sensul invocat de acesta și care, de altfel, au fost principalul argument reținut de Comisia de cercetare a averilor pentru a pronunța ordonanța de clasare contestată. În concret, recurentul-pârât a invocat faptul obiectul prezentului dosar îl reprezintă exclusiv un control de legalitate al Ordonanței contestate. Aceste argumente sunt consemnate în încheierea de ședință din 13.02.2019 și de asemenea reluate prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, fiind reluată succint argumentația prezentată în fața instanței de fond. Recurentul susține că contestarea Ordonanței de clasare pronunțată de Comisia de Cercetare a Averilor se poate face exclusiv pe aspecte ce țin de legalitatea acesteia (exempli gratia: să fie emisă în conformitate cu dispozițiile legale incidente în materie, să fie emisă de autoritatea competentă și în limitele competenței sale, să fie emisă în forma și cu procedura prevăzută de lege, să fie legal motivată etc). În prezenta speță, intimata-reclamantă ANI, în cuprinsul cererii formulate, nu indică nici un motiv de nelegalitate al Ordonanței atacate, ci se limitează doar la motive ce vizează temeinicia acesteia, vizând practic o reapreciere a probelor administrate în fața Comisiei de Cercetare a Averilor, aspect ce nu poate face obiectul controlului în contencios administrativ. Cu toate că intimata-reclamanta ANI nu a invocat niciun motiv de legalitate, a subliniat faptul că Ordonanța atacată îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege: a fost pronunțată de către Comisia de cercetare a averilor cu respectarea procedurii prevăzute de art. 102-103 din Legea 115/1996; a fost pronunțată ulterior administrării tuturor probelor solicitate și necesare formării convingerii membrilor Comisiei; cercetarea sesizării și a probelor administrate a fost una efectivă; ordonanța este temeinic motivată în fapt și în drept. În cuprinsul sentinței recurate, instanța de fond nu face nicio mențiune cu privire la acest argument (limitele controlului în contencios administrativ, respectiv un control exclusiv de nelegalitate), ignorând cu desăvârșire atât susținerile orale ale avocatului, cât și concluziile scrise formulate. Mai susține recurentul, că sentința recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor materiale referitoare la modalitatea de verificare a averii, dat fiind că, în Ordonanța de clasare contestată este reținut, în principal, un aspect de nelegalitate care nu este analizat de instanța de fond: Comisia de cercetare a averilor a reținut în principal că, în cuprinsul Raportului, ANI nu analizează global întreaga perioadă de evaluare (2006-2010), ci extrage în mod subiectiv și arbitrar din perioada controlată un singur an - 2009, astfel încât să rezulte o diferență semnificativă (pag. 9-10 din Ordonanță). Referitor la acest argument, instanța de fond se limitează să rețină: "nu va avea în vedere anul 2010 întrucât acest an nu mai face parte din perioada de referință. În primul rând, recurentul susține că instanța de fond, în mod nelegal, se raportează la o "perioadă de referință" (aspect nereglementat de lege) și nu la "perioadă de evaluare" așa cum este menționat chiar de intimata-reclamantă ANI, în Raportul de evaluare. O astfel de abordare, validată prin sentința recurată, este nelegală prin raportare la noțiunea de avere care reprezintă o acumulare patrimonială în timp, de-a lungul a mai multor ani (poate chiar a mai multor generații). Diferența semnificativă de peste 10.000 euro trebuie raportată la întreaga perioadă în care persoana a deținut funcția publică, iar nu în mod arbitrar, doar la anumite fracțiuni din această perioadă, așa cum procedează ANI. Acesta a fost, de altfel, principalul motiv pentru care s-a pronunțat ordonanța de clasare. Pentru a oferi un exemplu concret în combaterea acestui raționament, recurentul a subliniat faptul că din simpla adunare a veniturilor pârâtului A. și ale soției sale (așa cum sunt reținute în Raportul ANI) în toată perioada de evaluare 2006-2010 (total 2.122.187,58 RON) rezultă o valoare mai mare decât valoarea cheltuielilor din aceeași perioadă (1.335.385,67 RON). Cu toate acestea ANI identifică diferențe semnificative în anul 2009 în cuantum de 326.896,38 RON.

Apărările formulate în recurs În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

Cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene La termenul din data de 12 mai 2021, recurentul-reclamant A. a depus la dosar o cerere privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, solicitând, în temeiul art. 267 din TFUE, sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu următoarele întrebări preliminare: 1. Este procedura de control a averilor desfășurată în temeiul Legii 115/1996, așa cum a fost modificată prin Legea 176/2010, o procedură "penală" în sensul art. 6 CEDO și, în consecință, persoanei supuse acestei proceduri, cum este Recurentul-pârât A., i se aplică principiile și garanțiile în materie penală prevăzute de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, între care și prezumția de nevinovăție, care stabilește sarcina probei pentru autoritatea publică care formulează și exercită acuzația, iar standardul probei în sensul administrării unor probe care dovedească vinovăția persoanei acuzate dincolo de orice îndoială rezonabilă? 2. Este contrar dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum și dreptului la un proces echitabil garantat art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca o instanța națională să soluționeze o cauză potrivit unei proceduri care nu este prevăzută de lege? 3. Este contrar dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, ca o instanță națională să pronunțe, în soluționarea unei cauze, o soluție care nu este prevăzută de lege? 4. Decizia 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției este lipsită de efecte juridice, începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că sus-amintita Decizie nu se poate încadra, nu se mai regăsește între competențele Uniunii Europene post-Lisabona? 5. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 3 este afirmativ, legislația internă de implementare a Deciziei 2006/928/CE, în speță Legea nr. 115/1996, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 176/2010, este, la rândul ei, lipsită de efecte juridice, dat fiind că a rămas fără temei legal în tratatele Uniunii și încalcă principiul atribuirii, consacrat de art. 5 alin. (2) din Tratatul instituind Uniunea Europeană? 6. Articolele 10, 11 și 13 din Directiva 95/46 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, aplicabile la data desfășurării procedurii de evaluare a averii Recurentului-pârât A., trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziții naționale precum cele în discuție în litigiul principal - art. 15 din Legea - 176/2010 - care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice cu atribuții în evaluarea averilor persoanelor care ocupă funcții publice, precum și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare și fără ca dispoziția legală în discuție să prevadă categoriile de date personale ce vor fi transmise și modalitatea de transmitere? De asemenea, în temeiul art. 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, recurenul-reclamant a solicitat suspendarea cauzei până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către CJUE cu privire la întrebările formulate.

Punctul de vedere al intimatei-reclamante Agenția Națională de Integritate Intimata-reclamantă ANI a formulat punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin care a solicitat, în principal, respingerea acesteia, ca inadmisibilă, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 3 septembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 3 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților și ulterior la 12 mai 2021 și 27 octombrie 2021. În ședința publică din data de 12.05.2021, recurentul-pârât a formulat o cerere de efectuare a unei întrebări preliminare, de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul dispozițiilor articolului 267 TFUE și de suspendare a soluționării cauzei până la pronunțarea hotărârii preliminare.

Considerentele instanței de recurs asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene Potrivit dispozițiilor articolului 267 TFUE, o instanță națională poate adresa Curții o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare referitoare la interpretarea sau validitatea unei norme a dreptului Uniunii în cazul în care apreciază că o astfel de decizie îi este necesară pentru soluționarea litigiului cu care a fost sesizată. Analizând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în raport cu actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că este neîntemeiată pentru motivele următoare: În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național, astfel că nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul ridica o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanța națională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare. Instanța în fața căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare potrivit art. 267 din TFUE, trebuie să aprecieze atât asupra necesității unei asemenea întrebări pentru soluționarea fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Analizând cererea formulată de reclamant, Înalta Curte constată că opinia preliminară solicitată nu este utilă și nici pertinentă în prezenta cauză. Înalta Curte reține că prin maniera de formulare a solicitării și prin raportare la motivele expuse în cererea de recurs, recurenții pârâți tind în realitate să obțină o decizie de îndrumare din partea Curții de Justiție a Uniunii în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competența sa. Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară. Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale spetei deduse judecății. Din modalitatea de formulare a primelor două întrebări, reiese că recurentul pârât nu invocă o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci urmărește clarificarea naturii juridice a procedurii de control a averilor, reglementată de Legea nr. 115/1996, modificată prin Legea nr. 176/2010, dacă este o procedură penală, în sensul art. 6 alin. (1) din CEDO și aplicarea principiilor și garanțiilor în materie penală prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europen, între care prezumția de nevinovăție, cu referire la sarcina și standardului probei (întrebarea nr. 1), respectiv garantarea dreptului la un recurs efectiv și la un proces echitabil din perspectiva art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cu trimitere la aplicarea termenului de prescripție a răspunderii administrative în procedura de control a averilor (întrebarea nr. 2) Or, aspectele legate de procedura de control a averilor (clarificarea naturii juridică și incidența termenului de prescripție a răspunderii) reprezintă chestiuni ce țin de interpretarea dreptului național și revin în competența exclusivă a judecătorului național, fiind de altfel clarificate în jurisprudența ICCJ și a Curții Constituționale a României (e.g. Decizia nr. 449/11.06.2015), aplicarea principiului prezumției de nevinovăție conținut în art. 48 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene excedând materiei contenciosului admisinstrativ. Sub aspectul aplicabilității normelor prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în litigiul de față, Înalta Curte reține că, art. 51 din Cartă stabilește domeniul de aplicare al Cartei, statuând că dispozițiile acesteia se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre, numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene, nu își găsesc aplicabilitatea nici principiile de drept unional, nici principiile și drepturile fundamentale garantate prin Cartă. De asemenea, CJUE nu este competentă să examineze situația juridică respectivă doar pe temeiul principiilor generale de drept unional sau a invocării prevederilor Cartei drepturilor fundamentale, când nu există niciun element care să permită să se considere că litigiul privește interpretarea sau aplicarea unei norme a dreptului Uniunii Europene, alta decât principiile generale sau normele care figurează în Cartă (a se vedea, în acest sens, Ordonanța CJUE din 8 februarie 2016, în cauza C-407/15). Conform jurisprudenței CJUE (Hotărârea din 6 martie 2014, în cauza C-206/13, Cruciano Siragusa, Hotărârea din 27 martie 2014, în cauza C-265/13, Emiliano Torralbo Marcos), noțiunea de punere în aplicare din cadrul art. 51 al Cartei necesită un anumit grad de legătură cu dreptul Uniunii Europene. De asemenea, în cazul în care o situație juridică nu intră în sfera de aplicare a dreptului Uniunii, Curtea nu are competența de a se pronunța asupra acesteia și niciuna dintre prevederile invocate ale Cartei nu poate, în mod independent, să constituie baza unei astfel de competențe. Pe baza acestor considerente teoretice referitoare la noțiunea de punere în aplicare a dreptului Uniunii Europene de către statele membre, Înalta Curte constată că recurentul pârât nu indică o normă din dreptul unional (alta decât principiile enunțate) aplicabilă cauzei. Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu functii de conducere și de control și a functionarilor publici, modificată prin Legea nr. 176/2010, nu este o reglementare care pune în aplicare dreptul Uniunii Europene. Împrejurarea că Decizia 2006/928/CE (MCV) de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției prevedea înființarea unei agenții pentru integritate nu face ca litigiul de față să fie domeniul de aplicare a dreptului unional. Rezultă, deci, că raportul juridic litigios intră exclusiv sub incidența dreptului național, ceea ce face să fie exclusă ipoteza aplicării normelor prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, motiv pentru care vor fi respinse primele două întrebări preliminare, întrucât nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 19 alin. (3) lit. b) din TUE și art. 267 din TFUE. Referitor la întrebările 3 și 4, aflate în strânsă legătură, recurentul pârât a susținut, în esență, că Decizia nr. 2006/928/CE, ca urmare a Tratatului de la Lisabona din anul 2009, a devenit caducă/lipsită de efecte juridice din moment ce UE nu mai are în domeniile sale de competență sistemele judiciare ale statelor membre. Pe cale de consecință, legislația internă de implementare a Deciziei 2006/928/CE (MCV), respectiv Legea nr. 115/1996 modificată prin Legea nr. 176/2010, a devenit, la rândul său, caducă, ceea ce face ca activitatea ANI și procedura de control a averilor să fie lipsite de temei legal. Or, C.J.U.E. nu are competența de a se pronunța asupra validității unor prevederi legale interne, ci doar asupra validității actelor adoptate de către instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, astfel cum prevede în mod expres art. 267 alin. (1) lit. b) T.F.U.E. Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE (MCV) stabilește obiectivele care trebuie atinse în cadrul politicii de implementare și armonizare a dispozițiilor naționale privitoare la lupta împotriva corupției, precum și modul și ritmul de realizare a acestora. Tratatul de la Lisabona, la care face referire recurentul-pârât, este un tratat care modifică două tratate ce constituie forma bazei constituționale a Uniunii Europene (UE), versiunea consolidată a celor două tratate - Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, amendată de prevederile Tratatului de la Lisabona, fiind publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 202 din 7 iunie 2016. Prevederile anterior amintite nu invalidează în niciun mod dispozițiile Deciziei Comisiei 2006/928/CE din 13 decembrie 2006, de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, publicată în Jurnalul Oficial L-354/56, aceasta fiind emisă în cadrul unui mecanism de cooperare și de verificare stabilit tocmai pentru a garanta respectarea de către țara noastră a obiectivelor asumate prin tratatele Uniunii Europene la care este parte, astfel că nu s-a creat nicio discrepanță la momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona de natură să afecteze viabilitatea actului normativ invocat ori a actelor normative emise la nivel național în aplicarea directivei menționate. Astfel, se constată că nici Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE și nici Legea nr. 176/2010 și Legea nr. 115/1996 nu au caracter temporar, iar intrarea în vigoare a prevederilor Tratatului de la Lisabona nu a determinat caducitatea Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, întrucât, potrivit art. 6 alin. (1) din C. civ.: "Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. (...)", și cum prin nicio dispoziție ulterioară nu a fost invalidată dispoziția națională emisă pentru implementarea Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, sesizarea urmează să fie respinsă și în privința acestor întrebări. Va fi respinsă și cea de a cincea întrebare preliminară ce vizează interpretarea art. 10, 11 și 13 din Directiva 95/46 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, cu trimitere la Hotărârea CJUE din 1 octombrie 2015 în Cauza C-201/14, Bara și alții, incidența acesteia în speță vizând de fapt soluționarea fondului cauzei. Recurentul a susținut,în esență, că potrivit efectului direct al Hotărârii din Cauza Bara, C-201/14, transmiterea și preluarea datelor au caracter personal, fără informarea recurentului-reclamant este contrară dreptului european. Într-adevăr, prin Hotărârea din 1.09.2015, dată de CJUE în cauza Smaranda Bara și alții, Curtea a declarat că: "Articolele 10, 11 și 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24.10.1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește preluarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale, precum cele în discuție în litigiul principal care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorității a administrației publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare". În cauza respectivă, reclamanții erau persoane care obțineau venituri din activități independente, iar ANAF a transmis CNAS datele acelor persoane referitoare la veniturile lor declarate, pe baza cărora CNAS a calculat și cerut plata restanțelor contribuțiilor la sistemul de asigurări de sănătate, date care au fost transmise potrivit art. 4 din Protocolul încheiat la data de 30.10.2007 între CNAS și ANAF. În cauza de față, însă, informațiile au fost cerute și, respectiv, transmise pe baza prevederilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010, Astfel fiind, cum în cauza de față informațiile, datele au fost cerute, transmise și preluate/prelucrate pe baza legii și în limitele legii, iar nu în baza unui simplu Protocol care să fi fost încheiat între Agenție și deținătorii informațiilor/datelor/documentelor respective, ceea ce face, în opinia instanței de recurs, ca hotărârea dată în Cauza C-201/14 să nu fie incidentă în prezenta cauză. Față de conținutul normativ al Directivei nr. 95/46/CE și, în raport de prevederile art. 13, 15 și 20 din Legea nr. 176/2010, se observă că norma internă conține prevederi exprese referitoare la informările persoanei evaluate cu privire la instrumentarea datelor cu caracter personal, care sunt obligatorii pentru legalitatea sesizării comisiei de control a averilor. Din cele anterior expus, Înalta Curte reține faptul că cererea formulată de reclamant nu este o veritabilă cerere de sesizare a CJUE, cât timp opinia preliminară solicitată, raportat la întrebările formulate, fie nu este utilă și pertinentă în prezenta cauză fie urmărește soluționarea pe fond a acesteia, în speță nefiind deci îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Pentru considerentele expuse anerior, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare propuse de recurentul pârât A..

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate în cauză și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 10.1 Situația de fapt La data de 14.07.2015, reclamanta, Agenția Națională de Integritate, s-a adresat instanței de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, secția a VIII a solicitând, în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A., B. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, efectuarea unui control de legalitate asupra Ordonanței nr. 2/13.02.2015 emisă de Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2014, solicitând anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanța nr. 2/13.02.2015, prin care, în temeiul art. 10 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996 s-a dispus clasarea sesizării din data de 16.07.2014, pentru motivul că nu există o diferență semnificativă între veniturile realizate de persoana evaluate în perioada 2006-2010, în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010, Ordonanță menținută prin respingerea plângerii prealabile formulate de ANI, prin Ordonanța nr. 6/27.05.2015 pronunțată de Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București în același dosar nr. x/2014. Prin Ordonanța nr. 2/13.02.2015 emisă de Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus clasarea cauzei în ceea ce privește persoanele cercetate A. și B., reținându-se, în esență, că Agenția a nesocotit dispozițiile legale privind perioada pentru care s-a realizat evaluarea, întrucât, deși în raport se arată că evaluarea averii persoanei cercetate s-a făcut pentru perioada 2006-2010, atunci când constată existența unei diferențe semnificative, Agenția se raportează numai la nivelul anului 2009, luând în calcul numai veniturile și averea dobândită în anul 2009. A mai considerat comisia că veniturile obținute de persoana evaluată au fost mai mult decât suficiente pentru acoperirea părții din preț care s-a plătit efectiv, validând susținerile persoanei evaluate referitoare la renunțarea vânzătorului vânzătorul la diferența de preț, de aproximativ 70.000 Euro, persoana evaluată plătind suma de 40.000 Euro iar către sfârșitul anului 2009, cumulat, suma de încă aproximativ 90.000 Euro. Din extrasele de cont depuse la dosar, rezultă că la data de 19.01.2009, a fost plătită cu ordin de plată către C. suma de 10 000 RON și 30 000 Euro, la data de 11 martie 2009, a fost plătită către același vânzător suma de 15.050,00 RON, cu ordin de plată, la data de 2 aprilie 2009, suma de 18.000,00 RON, cu ordin de plată. Toate aceste sume virate în perioada ianuarie- aprilie 2009 totalizează aproximativ 40 000 Euro, atât cât au susținut cei doi soți că au achitat către vânzător cu prioritate. Potrivit afirmației fostei soții a persoanei evaluate, până la sfârșitul anului 2009 s-a mai plătit o diferență de 90 000 Euro. Din extrasele bancare nu rezultă că această diferență ar fi fost plătită prin bancă, în schimb, în aceeași perioadă apar foarte multe retrageri de numerar, din conturi, în RON și valută, ceea ce înseamnă că restul banilor au fost plătiți cash. S-a mai reținut că în România nu există norme care să reglementeze disciplina financiară a persoanelor fizice, acestea nu sunt obligate de nicio dispoziție legală să economisească în mod exclusiv în conturi bancare și nici să declare sumele de bani economisite în locuința proprie. Din examinarea formularului pentru declarația de avere rezultă că funcționarii publici au obligația de a declara numai economiile din bănci sau instituții asemănătoare, nicidecum pe cele deținute în domiciliu. În cauză nu s-a dovedit faptul că familia A. ar fi cheltuit toate veniturile încasate, că ar fi avut un comportament risipitor sau ar fi făcut alte achiziții decât cele arătate în raport. Aceste dovezi erau în sarcina reclamantei, potrivit principiului de drept "actori incumbit probatio". Prin sentința civilă nr. 2811/2.11.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate ca fiind inadmisibilă, fiind obligată reclamanta la plata către pârâtul A. a sumei de 1000 RON reprezentând onorariu redus de avocat, iar prin decizia civilă nr. 1811/7.05.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, a fost admis recursul formulat de recurenta reclamantă Agenția Națională de Integritate și casată sentința civilă recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând calitatea de autoritate administrativă a Comisiei de cercetare a averilor și de act administrative tipic a ordonanței de clasare, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004. În fond după casare, instanța de contencios administrativ a Curții de Apel București a admis în parte cererea de chemare în judecată și a dispus anularea Ordonanței nr. 2/13.02.2015 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București privind averea domnului A. și, în consecință, înaintarea cauzei la Comisia de cercetare a averilor în vederea aplicării dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 176/2010, fiind respins capătul de cerere referitor la confiscarea averii. Prima instanță a procedat la analiza situației contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/20.01.2009, la BNP D., prin care pârâta B. a achiziționat de la numitul C. imobilul situat în Voluntari, județ Ilfov, compus din teren intravilan de 590 mp și construcție din cărămidă edificată pe acesta, în suprafață totală construită de 87 mp, contra unui preț de 200.000 Euro, primit integral de către vânzător, anterior datei semnării și autentificării contractului, potrivit contractului, mențiune efectuată în cuprinsul acestuia pe baza declarației vânzătorului. Judecătorul fondului a analizat, solicitarea de a se reține de către instanță că prețul de 200.000 Euro nu a fost achitat anterior semnării contractului, contrar mențiunilor din cuprinsul actului de vânzare - cumpărare, ci ulterior, iar în ceea ce privește diferența care face obiectul verificărilor, vânzătorul a renunțat la o parte din preț, prin raportare la dispozițiile art. 270 C. proc. civ., punctul de vedere al pârâtului A., exprimat în fața Agenției Naționale pentru Integritate, declarația numitului E., declarația pârâtei B., autentificată sub nr. x/26.01.2015 la Ambasada României din Berlin, depusă la dosarul Comisiei pentru confiscarea averilor, declarația martorului F., dată în fața Comisiei pentru cercetarea averilor și chiar declarațiile reclamantului date în fața Comisiei de cercetare a averii, în sensul că a avut economii la bancă, sumele fiind depuse în conturi întrucât lucra ca ambasador în altă țară și în România avea cheltuieli minime, fără a face extrageri de la bancă, iar când a cumpărat casa suma a fost dată prin transfer bancar și a mai plătit o rată, ulterior, până a renunțat C. la diferența de preț de cca. 70 000 Euro. Astfel, din analiza probatorului administrat în cauză, Curtea a observat că există diferențe semnificative între declarația pârâtului din prezenta cauză și cea a fostei sale soții, pârâta B., referitoare la renunțarea lui C. la diferența de preț rămasă neachitată și în ceea ce privește sumele achitate. Pe lângă contradicțiile evidente dintre declarațiile reclamantului din prezenta cauză A. și ale pârâtei B., Curtea a apreciat important a se stabili în prezenta cauză valoarea juridică a declarației vânzătorului C., cuprinsă în contractul de vânzare - cumpărare, din care rezultă că vânzătorul a primit prețul de 200.000 Euro integral, anterior semnării contractului. Din analiza probatoriului, instanța de fond a apreciat că susținerile persoanei evaluate în sensul achitării doar a unei părți din prețul convenit nu pot fi primite în cauză, având în vedere situația de fapt astfel cum rezultă aceasta din contractul de vânzare cumpărare autentificat, respectiv că pârâții A. au achitat la începutului anului 2009, respectiv la încheierea contractului respectiv, întreg prețul de 200.000 Euro, Comisia de cercetare a averilor plecând de la o situație premisă greșită, aceasta reținând fără suport probator că prețul de 200 000 Euro nu a fost achitat integral. De asemenea, instanța nu a împărtășit opinia Comisiei nici în ceea ce privește posibilitatea ca pârâții A. să fi achitat prețul imobilului din economii care nu erau depuse în conturi bancare, justificat de faptul că în România nu există reguli de disciplină financiară în acest sens, reținând că, deși nu există vreo prevedere legală care să oblige persoanele care au economii să le depună la instituțiile bancare, o atare concluzie intră în contradicție cu legislația aplicabilă în materia declarațiilor de avere, pârâții având obligația de a depune declarații de avere, astfel încât, nu poate fi recunoscut dreptul acestora de a deține sume de bani fără ca acestea să fie evidențiate în cadrul vrei rubrici din aceste declarații. În condițiile în care pârâții nu au invocat în cursul procedurii administrative desfășurate în fața Comisiei că ar fi deținut economii importante în bani lichizi, pârâtul A. declarând că banii au fost ținuți în cont, în cazul în care totuși s-ar fi susținut existența unor sume importante de bani lichizi, aceștia ar fi trebuit să indice ce sume au deținut și modalitatea în care s-a făcut plata, și să probeze aceste susțineri. Mai mult decât atât, această ipoteză pare neverosimilă în raport de modalitatea în care a fost achitată suma de 40.000 Euro. Astfel, deși ipotetic pârâții ar fi deținut aceste sume de bani lichizi, suma de 40.000 Euro pe care a solicitat-o vânzătorul cu prioritate pentru a-și achiziționa garsoniera a fost plătită prin virament bancar sau cu bani care au fost extrași din cont în mai multe tranșe, or, în mod logic, în cazul în care ar fi existat aceste sume, cumpărătorul ar fi utilizat sumele de bani pentru achitarea prețului, și nu ar fi necesar să scoată din cont sau să temporizeze stingerea datoriei pe o perioadă îndelungată de timp. Din aceste considerente, Curtea a apreciat că în mod eronat a reținut Comisia aceste aspecte de fapt, care nu corespund susținerilor părților și nu rezultă din ansamblul probator administrat în cauză. În ceea ce privește aprecierile Comisiei referitoare posibilitatea părții pârâte de a achita întreaga valoare a imobilului, în raport de veniturile înregistrate, instanța a considerat că acest aspect nu este lămurit pe deplin, întrucât, din raportul de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate rezultă în primul rând că au fost avute în vedere veniturile realizate pe intervalul 2006 - 2010, și nu doar veniturile realizate în anul 2009, cum se susține în ordonanță. Astfel, pârâții A. și B., în perioada 2006 - 2008, au realizat venituri de 951.986 RON, iar în anul 2009, suma de 664.492,62 RON, în total suma de 1.616.478,72 RON. Cheltuielile, pe de altă parte, au fost în cuantum de 271.566,36 RON în perioada 2006 - 2008, respectiv 991.389 RON în 2009, fără să fie avut în vedere anul 2010 întrucât acest an nu mai face parte din perioada de referință, de vreme ce din contractul de vânzare - cumpărare rezultă că suma a fost achitată integral la data semnării contractului, care a intervenit în anul 2009. Prin urmare, deși calculele făcute în cadrul raportului de evaluare par a fi corecte, având în vedere că, de regulă, cheltuielile unei familii nu se limitează la cele referitoare la achiziționarea de autoturisme sau deschiderea de coturi, o mare parte din venituri fiind alocată suportării cheltuielilor traiului zilnic, respectiv cheltuielile cu alimente, cheltuieli curente de întreținere imobile, cheltuieli de deplasare etc., Curtea a considerat că aceste aspecte pot fi lămurite prin administrarea de probe suplimentare de instanța sesizată cu solicitarea de confiscare a averii, respectiv prin administrarea probei cu expertiza contabilă, în cazul în care părțile sau instanța apreciază necesar acest lucru. Pentru aceste considerente, instanța de fond a anulat Ordonanța nr. 2/13.02.2015 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București privind averea domnului A. și, în consecință, a dispus înaintarea cauzei la Comisia de cercetare a averilor în vederea aplicării dispozițiilor art. 10 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996, respectiv de a dispune trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părți din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat, fiind respinsă solicitarea reclamantei de confiscare a averii nejustificate, această soluție nu poate fi dispusă în cadrul procesual prezent. 10.2 Analiza motivelor de casare Recurentul-pârât A., prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., a susținut că instanța judecătorească a exercitat atribuțiile Comisiei de cercetare a averilor, controlul de legalitate al Ordonanței contestate fiind limitat exclusiv pe aspecte ce țin de legalitatea acesteia, care nu au fost invocate de intimata-reclamantă ANI, în cuprinsul cererii formulate, ci doar la motive ce vizează temeinicia acesteia, vizând practic o reapreciere a probelor administrate în fața Comisiei de cercetare a averilor, aspect ce nu poate face obiectul controlului în contencios administrativ. Înalta Curte nu poate împărtăși opinia recurentei, în primul rând pentru că, astfel cum s-a stabilit în decizia de casare, Ordonanța de clasare este un act administrativ individual supus controlului de legalitate a instanței de judecată, iar limitele acestui control privește și modul în care Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București a făcut aplicarea dispozițiilor art. 10 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996, respectiv a constatat că proveniența bunurilor este justificată și nu există o diferență semnificativă între veniturile realizate de persoana evaluate în perioada 2006-2010, în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010. În al doilea rând, instanța de fond nu a stabilit o altă situație de fapt și nu a efectuat activități de verificare specifice autorității administrative, ci a verificat silogismul care a condus la soluția de clasare, a avut în vedere situația de fapt astfel cum a fost reținută în ordonanța de clasare și a verificat concluzia Comisiei în sensul în care proveniența bunului cumpărat a fost sau nu justificată, controlul de legalitate al instanței de contencios administrativ fiind de plină jurisdicție, nefiind limitat doar la aspectele formale ci și la cele substanțiale, de fond, din perspectiva analizei complete și corecte ale elementelor de patrimoniu vizate. Mai mult, judecătorul fondului, sesizând, pe de o parte, contradicții între concluzia din ordonanța de clasare și probatoriul administrat, pe mai multe aspecte, iar pe de altă parte, apreciind motivat că nu au fost lămurite pe deplin aspectele referitoare la posibilitatea părții pârâte de a achita întreaga valoare a imobilului, în raport de veniturile înregistrate, a considerat că acest aspect nu este lămurit pe deplin, având în vedere și natura eterogenă a cheltuielilor unei familii, fiind necesară administrarea de probe suplimentare de instanța sesizată cu solicitarea de confiscare a averii, respectiv prin administrarea probei cu expertiza contabilă, în cazul în care părțile sau instanța apreciază necesar acest lucru, făcând aplicarea dispozițiilor art. 10 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996, și dispunând înaintarea cauzei la Comisia de cercetare a averilor respectiv de a dispune trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părți din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat. Or, această soluție este prevăzută expres de lege și reprezintă tocmai un exercițiu de efectuare a controlului de legalitate în limitele puterii judecătorești, prin raportare la dispozițiile speciale prevăzute în materia controlului averilor, instanța neprocedând nemijlocit la administrarea probei cu expertiză ci trimițând cauza pentru completarea probatoriului Comisiei, urmând a se lămuri și celelalare contradicții sesizate de către instanța de contencios administrativ. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, reținând că sentința pronunțată este complet motivată, cuprinzând raționamentul instanței în susținerea soluției pronunțate, argumentele care susțin această soluție, astfel cum s-a arătat, în contextul în care judecătorul fondului a sesizat contradicții între concluziile comisiei și probatoriul administrat, de natură a nu justifica soluția de clasare pentru că nu există diferențe semnificative și averea este justificată și a apreciat necesară suplimentarea probatoriului sub aspectul posibilității părții de a achita întreaga valoare a imobilului în raport de veniturile înregistrate și ansamblul cheltuielilor familiei. Din punct de vedere al soluției pronunțate, instanța nu avea obligația analizei exhaustive a tuturor susținerilor părților, cu atât mai mult cu cât unele dintre acestea susțineau o altă soluție decât aceea de suplimentare a unor probatorii și o reapreciere a probatoriilor, în mod implicit fiind înlăturate acele susțineri contrare raționamentului reținut de instanță. Prin urmare, instanța de control judiciar apreciază că sentința recurată este motivată în fapt și în drept, nefiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., nefiind încălcat dreptul la un proces echitabil, trimiterea cauzei Comisiei fiind o soluție care nu stinge litigiul, părțile având posibilitatea să facă apărări atât în ceea ce privește contradicțiile constatate de instanță cât și cu privire la eventualitatea unui probatoriu suplimentar ce va fi administrat. Mai susține recurentul, subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., că sentința recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor materiale referitoare la modalitatea de verificare a averii, dat fiind că, în Ordonanța de clasare contestată este reținut, că Comisia de cercetare a averilor a reținut în principal că, în cuprinsul Raportului, ANI nu analizează global întreaga perioadă de evaluare (2006-2010), ci extrage în mod subiectiv și arbitrar din perioada controlată un singur an - 2009, astfel încât să rezulte o diferență semnificativă. Această citică nu se poate reține, prin raportare la conținutul raportului de evaluare din care rezultă că au fost avute în vedere veniturile realizate în intervalul 2006 - 2010, și nu doar veniturile realizate în anul 2009, constatându-se că pârâții A. și B., în perioada 2006 - 2008, au realizat venituri de 951 986, RON, iar în anul 2009, suma de 664 492,62 RON, în total suma de 1.616.478,72 RON. Cheltuielile, pe de altă parte, au fost în cuantum de 271.566,36 RON în perioada 2006 - 2008, respectiv 991.389 RON în 2009. Instanța de fond în analiza Ordonanței de clasare, face referire la situația plăților cu privire la imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.2009, însă faceși o analiză a susținerilor pârâților și a declarațiilor martorilor care au vizat proveniența sumelor și modalitatea de achitare a acestora, sesizând contradicțiile dintre declarațiile soților A. și între acestea și ale martorilor, în acest sens, precum și prin raportare la conținutul contractului, apreciind necesară administrarea unor probe suplimentare pentru a dovedi dacă prin raportare la întreaga perioadă avută în vedere 2006-2010, se verifica posibilitatea achitării întregii sume în raport de veniturile înregistrate și cheltuielile firești ale unei familii. Instanța nu a avut în vedere anul 2010, întrucât acest an nu mai face parte din perioada de referință, de vreme ce din contractul de vânzare - cumpărare rezultă că suma a fost achitată integral la data semnării contractului, care a intervenit în anul 2009, însă împrejurarea că instanța s-a exprimat ca fiind o "perioadă de referință" și nu la "perioadă de evaluare" reprezintă un aspect formal, de ordin terminologic, ac