ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1914/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată din data de 23.11.2018, reclamanta Agentia Nationala de Integritate (ANI), în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, A., B. și petentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței:

a. anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanța nr. 4/26.01.2017 emisă de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București privind averea pârâților A. și B. constituită în baza Legii nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare;

b. confiscarea diferenței semnificative în cuantum de 218.959,11 RON, echivalentul sumei de 49.710,33 €;3

c. în subsidiar anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanța nr. 4/26.01.2017 emisă de către Comisiei de Verificare a Averilor și transmiterea prezentului dosar Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, pentru efectuarea evaluării averii persoanei cercetate.

Prin sentința civilă nr. 1048 din 19 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele măsuri:

- a respins excepția inadmisibilității acțiunii în anulare;

- a admis excepția inadmisibilității privind capătul de cerere având ca obiect confiscarea diferenței semnificative și respinge ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect confiscarea diferenței semnificative;

- a respins în rest acțiunea privind pe reclamanta Agentia Nationala de Integritate și pe pârâta Comisia de Verificare a Averilor de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, pârâtul A., pârâta B. și petentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 1048 din 19 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta Agenția Națională de Integritate care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un prim aspect de nelegalitate se referă la faptul că în ceea ce cea privește contravaloarea garsonierei din București achiziționată în anul 2008, consideră că în mod greșit instanța de fond nu a luat în considerare faptul că, la dosarul cauzei, nu există probe care să ateste cele susținute de intimat și reținute de către Comisia de Cercetare a Averilor în sensul că s-a plătit o sumă mai mică decât cea menționată în contractul de vânzare cumpărare.

Se susține că achiziționarea imobilului s-a realizat în baza unui contract de vânzare cumpărare, iar în acest contract se stipulează faptul că, în fata notarului s-a plătit întreaga sumă de 232.500 RON reprezentând contravaloarea imobilului.

Menționează recurenta că transferul proprietății bunului ce face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este însuși interesul urmărit de cumpărător atunci când încheie actul juridic respectiv, tot așa cum primirea prețului este interesul urmărit de vânzător, acestea două reprezentând avantajele reciproce pe care părțile urmăresc să și le procure.

Astfel, așa cum interesul cumpărătorului - persoana evaluată era să intre în proprietatea imobilului cumpărat, așa interesul vânzătorului - C., era să primească prețul pe care părțile l-au convenit.

Consideră că în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că prețul, plătit în fapt, pentru acest imobil a fost de 100.000 RON având în vedere că în fața notarului părțile au confirmat, fapt precizat în contractul de vânzare/cumpărare și autentificat de către notar, că întregul preț a fost plătit la data semnării contractului.

Se susține că dacă vânzătorul ar fi primit o sumă mai mică decât cea convenită, ar fi dorit sa-și apere interesul și să își protejeze dreptul său de a primi restul de bani, fie printr-o clauză în cadrul contractului de vânzare cumpărare, fie printr-un alt document întocmit între părți.

Or, lipsa unui document în care să se precizeze diferența de bani pe care cumpărătorul o mai are de achitat, data limită până la care cumpărătorul trebuie să achite această sumă și eventualele penalități care pot apărea ca urmare a neplății restului de bani sau vreo clauză de întreținere, conduce la ideea că prețul a fost achitat conform celor stipulate în contract.

Apreciază recurenta că pentru a fi reținută incidența dispozițiilor art. 1175 C. civ. (actul secret) este necesar ca nu numai actul aparent, ci și cel secret să îndeplinească toate condițiile de valabilitate cerute pentru actul juridic.

Se menționează că la dosarul cauzei nu există nici un alt document care să ateste înțelegerea secretă între părți, deși era în interesul părților de a încheia acest înscris pentru a își apăra interesele.

Mai mult decât atât, dacă ar fi primite susținerile persoanei cercetate și a accepta situația de fapt invocată, ar însemna încălcarea dispozițiilor art. 810 din C. civ. care prevede următoarele: "Doctorii în medicină sau în chirurgie, ofițerii de sănătate și spițerii, care au tratat pe o persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispozițiile între vii sau testamentare, ce dânsa a făcut în favoare-le în cursul acestei boli. Aceleași reguli sunt aplicabile în privința preoților."

Reiese foarte clar faptul că, pentru a nu nesocotii dispozițiile legale în vigoare, intimatul era obligat să încheie contractul de vânzare cumpărare, și automat să se supună efectelor încheierii acestui contract, cum de altfel s-a și întâmplat și menționat în contractul de vânzare cumpărare: plata prețului imobilului, transferul dreptului de proprietate, etc.

Invocarea simulației de către persoana evaluată, care duce la încălcarea prevederilor legale mai sus menționate este făcută pentru justificarea cu orice preț, chiar cu prețul încălcării dispozițiilor legale, a diferenței nejustificate identificată de către Agenția Națională de Integritate în anul 2008 cu ocazia achiziționării imobilului conform contractului de vânzare- cumpărare autentificat cu nr. x/05.06.2008.

Într-un alt motiv de nelegalitate invocat se susține că în mod greșit expertul, în calculul diferenței nejustificate, face un calcul generalizat al sumelor de bani reprezentând venituri și cheltuieli pe toată perioada de evaluare.

La capitolul venituri generale ar trebui scăzută suma de 170.965 RON reprezentând venituri în perioada 2009 - 2011- perioadă după identificarea diferenței nejustificate. La capitolul cheltuieli generale ar trebui scăzută suma de 20.413 RON pentru aceeași motivație.

Având în vedere faptul că, diferențele nejustificate au fost identificate în anul 2008 (achiziționare imobil), consideră că instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere veniturile realizate în aceeași perioadă.

Totodată, instanța de fond nu ar trebui să rețină economii din perioada 2001 - 2004 despre care nu există nici o probă că acestea ar fi existat în momentul efectuării cheltuielilor în urma cărora s-a constatat diferența nejustificată.

Cu privire la deținerea unor sume de bani provenind din perioade anterioare anului 2008 consideră, că în mod greșit instanța de fond le-a luat în considerare câtă vreme, astfel, cum rezultă din probatoriul existent la dosarul cauzei, existența lor nu a fost probata, cu niciun mijloc de probă (act, document bancar, extrase de cont, O.P-uri, transferuri bancare) sau adresă emisă de vreo instituție bancară sau instituție publică.

Este de reținut faptul că aceste venituri, pe care persoana evaluata susține a le-ar fi economisit, nu au fost menționate în declarațiile de avere, justificarea persoanelor evaluate în sensul nu au manifestat atenția necesara completării declarației nu poate fi primită.

Nedeclararea acestor venituri într-un cuantum atât de ridicat nu poate fi considerată o simplă eroare ci, dimpotrivă, este un demers în vederea ascunderii provenienței unor sume de bani dobândite ilicit. Intenția persoanelor evaluate de a induce în eroare cu privire la situația economiilor sale rezultă și din aceea că în nici un moment, ci doar în fața Comisiei de Cercetare a Averilor, persoana evaluată nu a invocat existența acestor economii.

Mai mult, pentru nici un an în parte din cei incluși în procedura de evaluare, persoana cercetată nu a dovedit că deținea sume de bani economisite care să fie luate în considerare de către Comisie la începutul fiecărui an în parte. Aceste economii sau fost susținute doar verbal de către persoana evaluată.

Consideră că nu poate fi primită apărarea persoanei evaluate că toate veniturile avute pe o perioadă începând cu 7 ani înainte pot justifica un bun cumpărat în anul 2008. Această reținere nu poate fi primită și prin prisma faptului că, persoana evaluată a achiziționat, în cursul anului 2005 un autoturism în valoare de 47.249 RON așa cum reiese din documentele aflate la dosarul cauzei și cum a fost reținut și de către expertul desemnat în cauză.

Astfel, doar dacă ne referim la această achiziție, la cheltuielile necesare întreținerii autoturismului (înmatriculare, carburant etc) se demonstrează cu prisosință faptul că, persoana evaluată a avut cheltuieli în perioada 2005 - 2008, deci nu poate fi reținut de către instanță că toate veniturile din perioada 2005 -2008 sunt economii în anul 2008.

În concluzie, apreciază că hotărârea primei instanțe este rezultatul încălcării și aplicării greșite, pe de o parte, a prevederilor Legii nr. 176/2010, iar pe de altă parte, a prevederilor Legii nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistralilor, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici.

Curtea de Apel București, a reținut corect raționamentul Comisiei, care întemeindu-se pe dispozițiile art. 11 și 18 din Legea nr. 176/2010, a reținut ca realizarea, balanței veniturilor și cheltuielilor, pentru determinarea unor eventuale modificări patrimoniale în averea persoanei evaluate, s-au realizat de către recurenta-reclamantă A.N.I., în procedura administrativă, contrar scopului legii pentru un singur an calendaristic, și anume anul 2008.

Se susține că este firesc ca în anul în care se fac achiziții importante, balanța să fie una negativă, întrucât în anul în care se achiziționează o casă, un autoturism, cheltuielile sunt mai mari decât veniturile, or aceasta nu înseamnă că persoana evaluată are o avere nejustificată, cu motivarea că în anul respectiv, veniturile sale nu au acoperit acele achiziții.

Comisiei de cercetare a averilor, de pe lângă Curtea de Apel București, a arătat că averea reprezintă o acumulare patrimonială în timp, de-a lungul mai multor ani, astfel încât bunurile existente la un moment dat în patrimoniul unei peroane, reprezintă expresia acumulărilor patrimoniale de-a lungul mai multor ani, iar în anumite cazuri, chiar de-a lungul mai multor generații.

A primi susținerile recurentei, ar însemna negarea noțiunii de avere, a scopului legii, dar ar însemna totodată și faptul că într-o astfel de interpretare dată de recurentă, nimeni nu și-ar putea justifica bunurile de valoare (o casă, un autoturism) cu veniturile obținute numai într-un singur an.

Corect instanța de fond a apreciat că trebuie luate în considerare și veniturile anilor anteriori, a probei testimoniale și înscrisurilor administrate în cauză, în fața Comisiei de cercetare a averilor, de pe lângă Curtea de Apel București, care fac dovada veridicității apărărilor formulate de persoana evaluată, în sensul că nu s-a plătit defunctei C. prețul declarat la notariat, persoana evaluată a plătit doar suma de 100.000 RON, sumă pe care familia B., o avea în patrimoniu la nivelul anului 2008, așa cum rezultă din expertiza efectuată de d.na expert D.. Prețul garsonierei, menționat în contractul de vânzare-cumpărare, a fost declarat la notariat în vederea stabilirii impozitului aferent tranzacției.

Curtea de Apel București, face o primă observație, în cauză nu este vorba despre un litigiu în anularea sau în executarea contractului respectiv, în discuție este numai chestiunea dacă prețul menționat, ca fiind achitat la notar, a fost și plătit integral în fapt, sau dacă intimatul a plătit doar parțial prețul și a efectuat și alte prestații în beneficiul vânzătoarei.

În baza materialului probator administrat în fața Comisiei, Curtea reține că avem de a face cu plată parțială în bani a prețului convenit, iar parțial intimatul a efectuat prestații de întreținere a vânzătoarei, până la decesul acesteia, vânzătoarea Preda rămânând în imobil până la deces.

Recurenta nu a prezentat mijloace de probă în combaterea probei testimoniale, a declarațiile martorilor audiați în fața Comisiei, ceea ce susține recurenta este lipsa unui înscris, în care să se menționeze diferența de bani pe care cumpărătorul o mai are de achitat sau o clauză de întreținere. În cauză, Comisia a reținut acordul de voință manifestat cu privire la contractul de vânzare-cumpărare, așa cum a fost încheiat actul. Proba cu martori a fost administrată pentru demonstrarea modalității de plată a prețului, ca operațiune de executare a contractului, probă legală și admisibilă. În plus intimatul a probat cu facturi și chitanțe aflate la dosarul Comisiei de cercetare a averilor, achitarea întreținerii și cheltuielile de înmormântare pentru vânzătoarea Preda.

În privința celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta afirmă, fără să producă probe, că expertul a făcut un calcul generalizat al sumelor de bani, reprezentând venituri și cheltuieli, pe toată perioada de evaluare.

Calculul expertului, concretizat în Raportul de expertiză, aflat la dosarul Comisiei, este calificat de recurentă ca un calcul eronat, pentru faptul că a fost evaluată toată perioada cât intimatul a exercitat o funcție publică și a realizat venituri în aceeași perioadă.

În opinia intimaților, Curtea a constatat corect că susținerile recurentei, nu își găsesc aplicarea, întrucât Comisia nu a avut în vedere, în mod concret, fluctuațiile veniturilor și cheltuielilor în perioada 2009-2011, ci numai în perioada 2001-2007 și jumătatea anului 2008, până la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/05.06.2008.

Recurenta precizează în acțiune că și achiziționarea autoturismului Opel Astra în anul 2005, constituie o "diferență nejustificată", însă în cuprinsul raportului său de evaluare, care a stat la baza sesizării Comisiei, a menționat explicit că respectiva achiziție, nu a fost avută în vedere la evaluarea averii, fiind în afara perioadei de evaluate, mențiune consemnată și în cuprinsul ordonanței de clasare.

Pentru toate motivele prezentate în sentința recurată, Curtea a constatat legală și temeinică concluzia Comisiei, conform căreia, pe perioada exercitării funcției publice, intimatul A. nu și-a sporit averea în mod nejustificat, și nu a avut avantaje necuvenite, ca urmare a exercitării funcției publice.

II. Soluția instanței de recurs

Motivele de recurs invocate de reclamantă se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., respectiv atunci când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și când au fost intepretate sau aplicate greșit normele de drept material. Parte dintre critici au vizat, însă, temeinicia sentinței nu legalitatea ei, așa cum se va arăta în continuare, neputând fi analizate în recurs.

O primă categorie de critici se referă la prețul reținut de instanța de fond ca fiind achitat de intimatul-pârât pentru achiziționarea unei garsoniere în anul 2008.

În cadrul acestor critici se ridică problema legalității probatoriului, recurenta-reclamantă susținând, între altele, că în cazul unei simulații ar fi trebuit să existe un înscris pentru dovedirea actului secret și oricum, în raport de prevederile art. 1175 din C. civ. nu îi este opozabil actul secret. Se critică, în consecință, faptul că instanța de fond a stabilit situația de fapt prin luarea în considerare a unor declarații de martor.

Or, instanța de fond a reținut că nu este vorba de o simulație ci de o plată parțială a prețului la momentul semnării contractului, în susținerea acestei situații de fapt fiind valorificate declarațiile de martor date în dosar.

Având în vedere obiectul probei (care s-a referit la un fapt juridic respectiv faptul plății prețului pentru un contract de vânzare-cumpărare) nu sunt incidente prevederile art. 1175 din C. civ. invocate de recurenta-reclamantă.

În mod corect a apreciat instanța de fond că pentru plata prețului pot fi avute în vedere inclusiv depozițiile unor martori, neexistând nicio limitare legală din acest punct de vedere. Dimpotrivă, art. 1499 din C. civ. prevede în mod expres că "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc de probă."

Mai trebuie menționat faptul că, în speță, cu ocazia perfectării contractului de vânzare-cumpărare analizat, notarul public care a autentificat tranzacția nu a constatat personal faptul plății pentru a fi incidente prevederile art. 270 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit căruia "Înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii".

În ceea ce privește restul argumentelor recurentei acestea pun în discuție modalitatea în care instanța de fond a evaluat materialul probator fiind o chestiune de temeinicie a sentinței nu una de legalitate. Neîncadrându-se în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. aceste critici nu pot fi analizate în recurs.

O a doua categorie de critici se referă la luarea în considerare a veniturilor din perioada 2009-2011 în condițiile în care achiziția garsonierei s-a realizat în anul 2008.

Cu privire la acest aspect instanța de fond a răspuns în mod argumentat arătând că în realitate Comisia nu a avut în vedere fluctuația veniturilor și cheltuielilor pe perioada 2009-2011 ci numai pe perioada 2001-2007 și jumătatea anului 2008 deci până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/05.06.2008.

Recurenta nu face decât să reia susțineri formulate și în fața instanței de fond și respinse motivat de aceasta fără a prezenta argumente de natură să pună în discuție motivarea primei instanțe.

În consecință aceste critici nu pot fi încadrate în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. fiind vorba doar de o reluare a unei susțineri de la fond care nu se constituie într-o veritabilă critică cu privire la sentința atacată și la considerentele acesteia.

În fine, soluția instanței de fond mai este criticată și cu privire la luarea în considerare a unor economii din perioada anterioară anului 2008 care nu ar fi fost declarate de reclamant.

Cu privire la acest aspect Înalta Curte constată că nu există nicio prevedere legală care să limiteze posibilitatea unei persoane de a justifica achiziția unui bun exclusiv cu venituri încasate în cursul anului în care se realizează achiziția.

În speță, plata sumei achitate pentru achiziționarea garsonierei a fost justificată cu venituri obținute în mod legal de către intimat și declarate de acesta în declarațiile de avere din perioada 2001-2007. Nu a fost învederată nicio normă legală care să instituie o prezumție în sensul că toate veniturile dobândite pe parcursul unui an sunt cheltuite în anul respectiv. În consecință, cel care face afirmația în sensul cheltuirii sumelor respective trebuie să o dovedească.

Desigur, instanța de fond a luat în considerare cheltuielile dovedite și, de asemenea, a diminuat veniturile cu valoarea cheltuielilor de întreținere curentă ale familiei- cheltuieli cu coșul minim, fiind pe deplin justificată o prezumție simplă în acest sens dar pentru restul veniturilor nu exista niciun motiv pentru răsturnarea sarcinii probei, prezumția că toate aceste sume de bani au fost cheltuite în anul în care au fost încasate fiind fără temei.

Susținerea recurentei în sensul că aceste sume nu puteau fi luate în considerare întrucât nu au fost declarate este neîntemeiată. Aceste sume au fost declarate ca venituri în anul în care au fost încasate și nu exista nicio obligație ca, la finalul anului, persoana evaluată să declare partea excedentară de venituri cât timp acestea nu au fost depuse la o bancă sau nu au fost încorporate într-o valoare dintre cele cu privire la care există obligația menționării în declarația de avere.

Deși critică faptul că economiile nu au fost declarate de către persoana evaluată, recurenta-reclamantă nu indică rubrica din declarația de avere la care ar fi trebuit să se regăsească aceste sume economisite la finalul anului și nedepuse la bancă. Din parcurgerea formularului de declarație de avere cât și din analiza Ghidului de completare a acestui formular rezultă că nu a fost prevăzută o astfel de rubrică și, în aceste condiții nu i se poate imputa persoanei evaluate că nu a identificat o soluție de declarare a economiilor dincolo de rubricile formularului pe care era obligat să îl completeze.

În consecință, prima instanță a avut în vedere în mod corect toate veniturile anterioare ale persoanei evaluate diminuate cu cheltuielile de întreținere firești și cu cheltuielile dovedite ajungând la concluzia că cel puțin partea de preț care a fost achitată potrivit declarațiilor martorilor putea fi justificată cu veniturile legal obținute ale persoanei evaluate fără să rezulte o diferență semnificativă între venituri și bunurile dobândite.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 1048 din 19 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Cu opinie separată în sensul că:

Admite recursul.

Casează sentința atacată și în rejudecare, admite acțiunea.

Anulează de Ordonanța de clasare nr. 4/26.01.2017 emisă de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București și dispune retrimiterea prezentului dosar Comisiei pentru a fi sesizată instanța de judecată cu confiscarea cotei părți nejustificare din averea intimaților-pârâți, potrivit procedurii prevăzute de art. 10 indice 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 cu completările și modificările ulterioare.

În dezacord cu opinia majoritară apreciez că în prezenta cauză se impunea admiterea recursului, cu consecința casării hotărârii recurate și anulării ordonanței de clasare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Un prim aspect de nelegalitate antamat în cadrul recursului se referă la încălcarea normelor de procedură cu ocazia valorificării declarațiilor de martori în contra celor stipulate în contractul de vânzare-cumpărare privitoare la plata prețului.

Este real că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.06.2008 s-a menționat în cuprinsul acestui înscris că în fata notarului s-a plătit întreaga sumă de 232.500 RON reprezentând contravaloarea imobilului.

Acest aspect rezultă din cuprinsul înscrisului aflat în copie la dosarul comisiei de evaluare filele x și nu este contestat de niciuna dintre părți.

Atât în procedura de evaluare din fața comisiei, dar și în fața instanței de fond s-a dat eficiență declarațiilor de martori, care au precizat că, în realitate, s-ar fi plătit doar suma de 100.00 RON ca preț al contractului și s-a declarat o sumă mai mare doar pentru stabilirea impozitului aferent.

Pentru a verifica dacă în cauză proba cu martori este admisibilă peste consemnările cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare, trebuia să se pornească de la dispozițiile cu caracter de principiu cuprinse în art. 270 alin. (1) C. proc. civ.: "Înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii."

Așadar, în primul rând, față de mențiunile din contract, ("prețul vânzării-echivalentul a 232.500 RON, pe care eu vânzătorul, declar că l-am primit în întregime de la cumpărător, azi data autentificării") instanța trebuia să lămurească dacă acest fapt este unul constatat personal de notar, sau dacă s-au consemnat doar susțineri ale părților.

Pornind de la premisa că plata prețului nu a fost constatată personal de notar, așa cum se pare că au procedat Comisia de evaluare și prima instanță, se impun mai multe precizări.

Se observă că, în ciuda consemnărilor Comisiei de evaluare referitoare la acest contract, prima instanță a stabilit că "ceea ce au încheiat părțile nu a fost un contract simulat, contractul de vânzare-cumpărare încheiat fiind singurul act încheiat între părți, nefiind însoțit de un contraînscris, care să anihileze voința exprimată prin actul aparent, condiție necesară pentru existența simulației. Actul pe care părțile l-au încheiat a fost un contract de vânzare-cumpărare, însă prețul declarat la notariat nu a fost cel corect, ci a fost declarat unul mai mare."

Așadar, în fața instanței de fond s-a tranșat faptul că în cauză nu există un act simulat, însă instanței de control judiciar nu îi este clar dacă martorii au fost audiați în vederea stabilirii prețului contractului, așa cum a menționat prima instanță în considerentele de mai sus, sau pentru a stabili modalitatea de plată a acestuia, așa cum a concluzionat ulterior în motivarea sentinței.

Însă, indiferent de ceea ce s-a vrut a fi dovedit, la momentul admisibilității probei cu martori, atât Comisia cât și instanța de fond au încălcat prevederile art. 309 alin. (5) C. proc. civ. potrivit căruia: "Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv..."

Justificarea acestei reglementări a fost argumentată de legiuitor în considerarea necesității apărării conținutului înscrisului probator, a stabilității raporturilor juridice civile și a ocrotirii intereselor părților actului juridic. Astfel, de vreme ce părțile au fost diligente să întocmească un înscris în care au consemnat raporturile lor juridice, este de presupus că acestea au înțeles ca acesta să fie și să rămână constant prin acel înscris, fără posibilitatea de a fi combătut prin martori.

În acest context, practica și doctrina judiciară au statuat în mod constant că potrivit primei teze a interdicției legale (a se dovedi cu martori în contra unui înscris) proba testimonială nu este admisibilă pentru a se stabili că înscrisul cuprinde clauze sau mențiuni inexacte introduse din eroare sau din culpă. De pildă, jurisprudența unanimă a statuat constant, că nu se poate dovedi prin declarațiile martorilor că prețul este mai mare sau mai mic decât cel înscris în contractul de vânzare-cumpărare, sau că prețul n-ar fi fost plătit la încheierea contractului, așa cum se arată în înscris.

Este tot atât de adevărat că pot fi dovedite prin acest mijloc de probă acte sau fapte distincte de actul constatat prin înscris și ulterioare încheierii acestuia, care nu sunt în contradicție cu înscrisul și nu constituie modificări ale acestuia, ci moduri de executare sau de stingere a obligațiilor părților, cum ar fi plata.

Însă, instanța de fond, reținând că modalitatea de executare a obligației de plată a prețului poate fi dovedită prin administrarea probei cu martori a extins în mod nejustificat această posibilitate la speța de față, fără să observe că în cauză, plata prețului nu a constituit o chestiune ulterioară și distinctă de înscrisul întocmit de părți în fața notarului.

Așadar, chestiunea achitării integrale a prețului în cuantum de 232.500 RON la data întocmirii contractului - chiar dacă nu ar fi fost un element constatat personal de notar, atâta vreme cât a fost menționat expressis vebis într-un înscris semnat de ambele părți - nu putea fi combătută cu proba testimonială, decât cu încălcarea interdicției absolute prevăzute de art. 309 alin. (5) C. proc. civ.

În contextul de mai sus, va fi primit motivul de recurs invocat de recurenta referitor la faptul că în mod greșit s-a reținut că a fost achitat pentru imobilul achiziționat doar suma de 100.000 RON și nu prețul integral în cuantum de 232.500 RON, așa cum părțile au declarat în fața notarului și cum s-a consemnat în mod expres în cuprinsul înscrisului întocmit cu acea ocazie.

De altfel, primirea declarațiilor unor martori ce nu au fost de față la momentul încheierii tranzacției, care contrazic cele menționate într-un înscris autentic, consemnate de notarul public, conform mențiunilor din contract, reprezintă și o încălcare a principiului securității raporturilor juridice.

În contextul arătat, justificarea părții în sensul că a fost declarat un preț mai mare, doar în scopul stabilirii impozitului, apare ca ilogică și de neconceput, în condițiile în care este binecunoscută practica mai veche de a declara la notar un preț mai mic, tocmai în scopul evitării plății unor impozite și taxe mari. Astfel, susținerea că părțile au declarat la data încheierii contractului un preț mai mare față de cel efectiv negociat și plătit, doar pentru a se stabili un impozit mai mare, contravine flagrant unui raționament logic de bun simț.

Ca atare, consemnările instanței de fond, că în fapt, prețul a fost cel stabilit în contract, dar a fost achitat parțial la data întocmirii actului - 100.000 RON, iar diferența a fost achitată în prestații de întreținere până la decesul vânzătoarei, contrazice cele menționate în înscris, așa cum s-a statuat în precedent și constituie aspecte dovedite cu mijloace de probă nepermise de lege.

De altfel, în considerarea celor de mai sus, nu este de ignorat nici împrejurarea că martorii audiați în fața Comisiei (Marin Ivana -fila x, E. -fila x și F. -fila x) nu au declarat nimic în legătură cu plata prețului imobilului sau cu vreun cuantum ala acestui preț, ci doar au precizat că vânzătoarea a beneficiat de anumite prestații de întreținere din partea intimatului pârât. În concret, aceasta a și fost teza probatorie a intimatului pârât în fața Comisiei, acesta încercând să dovedească împrejurarea că, în realitate contractul încheiat a fost unul de întreținere, iar nu de vânzare-cumpărare (declarația persoanei cercetate - dosar Comisie). Însă, această teză probatorie cădea sub incidența aceleiași interdicții de dovadă cu martori împotriva unui înscris, conform acelorași argumente de mai sus și în plus a fost infirmată în fața primei instanțe.

Pe de altă parte, concluzia instanței de fond în sensul că la data încheierii contractului s-a achitat doar 100.000 RON din prețul declarat se bazează în realitate doar pe susținerile părții, fără a fi probate cu niciun alt mijloc de dovadă.

Fiind o chestiune de legalitate a administrării probelor, iar nu de apreciere a temeiniciei acestora, apreciez că încălcarea interdicției prevăzute de art. 309 alin. (5) C. proc. civ. se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 810 C. proc. civ., se constată că această interdicție a fost invocată în contextul în care s-ar fi acceptat că prețul nu ar fi fost achitat integral la data tranzacției și că o parte din acesta a fost achitat în prestații de întreținere. Însă, date fiind considerentele de mai sus, această argumentație rămâne fără interes în cauză.

Un al doilea motiv de casare se referă la veniturile obținute de intimații pârâți persoane fizice anterior anului 2008 și care au fost avute în vedere la justificarea bunurilor dobândite în perioada aferentă controlului.

Astfel, deși recurenta reclamantă a arătat că economiile invocate de persoanele evaluate nu au fost dovedite cu niciun mijloc de probă și nu au fost menționate în declarațiile de avere anterioare anului 2008, instanța de fond a statuat că în România nu există o legislație care să reglementeze disciplina financiară a persoanelor fizice, acestea nefiind obligate să economisească în bancă sau în alte instituții similare și nefiind interzis persoanelor fizice să păstreze economiile acasă. În același context s-a reținut că nu există obligația pentru persoana evaluată de a-și declara economiile nedepuse la bănci sau alte instituții similare, cu ocazia întocmirii declarației de avere, deoarece potrivit formularelor declarațiilor de avere existente în perioada evaluată, exista obligația declarării sumelor economisite în conturi și depozite bancare, fonduri de investiții și forme echivalente de economisire, inclusiv carduri de credit.

Acest raționament nu poate fi confirmat. Este adevărat că la momentul 2008, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce face obiectul prezentei evaluări, nu era interzisă efectuarea plăților între persoane fizice în numerar, prin urmare era permisă "păstrarea economiilor acasă", așa cum a reținut prima instanță.

Tot atât de adevărat este însă și faptul pentru toată perioada supusă evaluării, exista obligația legală pentru toți funcționarii publici de a-și declara averea, conform prevederilor Legii 115/1996. Conform prevederilor art. 3 alin. (1) din acest act normativ, în vigoare în perioada supusă controlului: " Declarația de avere se face în scris, pe propria răspundere, și cuprinde bunurile proprii, bunurile comune și cele deținute în indiviziune, precum și cele ale copiilor aflați în întreținere, potrivit modelului prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta lege."

Așadar, a accepta în mod simplist că economiile păstrate la domiciliu nu trebuie declarate doar pentru că formularul nu cuprinde și o atare secțiune, încalcă prevederile legale menționate mai sus.

Lăsând la o parte faptul că și această categorie de economii face parte din noțiunea de principiu de "bunuri proprii", așa cum a fost definită de legiuitor, se observă că economiile ce nu sunt depuse la o unitate bancară reprezintă forme echivalente de economisire ce erau menționate la punctul IV din formularul privind declarația de avere - active financiare.

În contextul arătat, nedeclararea unei sume considerabile de bani, are drept consecință neluarea în considerare a acesteia la justificarea averii dobândite licit de către funcționarul public. Cu alte cuvinte, în contra opiniei instanței de fond, ascunderea unei părți a averii, nu se poate constitui într-un avantaj al părții ce ignoră obligațiile legale dintr-un act normativ, în sensul că anumite sume de bani, ce nu au fost declarate, să fie luate în considerare la justificarea averii în cadrul procedurii de control, efectuată potrivit aceluiași act normativ.

În continuare, nu pot fi conteste anumite considerente de ordin teoretic ale primei instanțe, respectiv faptul că averea evaluată, în lumina textelor legale prezentate (art. 11 și 18 din lege), reprezintă o acumulare patrimonială în timp, de-a lungul mai multor ani, astfel încât bunurile existente la un moment dat în patrimoniul unei persoane reprezintă expresia acumulărilor patrimoniale de-a lungul mai multor ani.

Totuși, în raport de cele menționate mai sus, se constată că acumulările patrimoniale pe parcursul mai multor ani trebuie dovedite în mod legal și nu pot fi admise doar în baza celor afirmate de parte, care, în plus, se raportează la o atitudine ce încalcă dispoziții legale imperative.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar lua în considerare toate veniturile părților pentru perioada anterioară, respectiv 2001-2008, tot ar reieși o balanță negativă în cuantum de 89.709,8 RON, astfel încât în mod nejustificat s-a constatat că averea intimaților pârâți a fost dobândită în mod legal.

Astfel, Comisia a constatat, în mod corect, că o balanță a veniturilor și cheltuielilor trebuie realizată și în perioada 2001- iunie 2008, când a fost achiziționată garsoniera de la doamna C. și că, însumând veniturile anilor 2001-2007 și jumătate din veniturile anului 2008, rezultă un total al veniturilor familiei de 229.134 RON; însumând cheltuielile familiei cu coșul minim în aceeași perioadă dar și cheltuielile cu achizițiile rezultă un total de cheltuieli în această perioadă de 318.843,8 RON (39.094,8 RON, cheltuieli cu coșul minim și 279.749 RON, cheltuieli cu achizițiile), deci la nivelul anului 2008 veniturile familiei nu ar fi fost suficiente pentru acoperirea cheltuielilor, fiind mai mici decât acestea cu suma de 89.709,8 RON.

În raport de toate aceste argumente, apreciez că ambele motive de recurs sunt fondate și urmau a fi admise, cu consecința admiterii cererea de chemare în judecată, și anularea ordonanței de clasare nr. 42/26.01.2017 emisă de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București și retrimiterea prezentului dosar Comisiei pentru a fi sesizată instanța de judecată cu confiscarea cotei părți nejustificate din averea intimaților pârâți, potrivit procedurii prevăzute de art. 10

4

alin. (1) lit. a) din Legea 115/1996 cu completările și modificările ulterioare.