ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3382/2021

Ședința publică din data de 3 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.01.2019, sub nr. x/2019, reclamanta Agenția Națională de Integritate a chemat în judecată pe pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A. și B., solicitând instanței:

- în principal anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanța nr. 7/24.05.2017 emisă de Comisia de verificare a averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 din cadrul Curții de Apel București și confiscarea diferenței semnificative în cuantum de 222.150 RON (echivalentul a 49.921 euro);

- în subsidiar anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanța nr. 7/24.05.2017 emisă de către Comisiei de Verificare a Averilor și transmiterea prezentului dosar Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, pentru efectuarea evaluării averii persoanei cercetate.

Prin sentința civilă nr. 319 din 28 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificarea a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A. și B., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile recurate a formulat recurs reclamanta, a invocat cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 176/2010 și ale Legii nr. 115/1996, precum și a prevederilor art. 1182 din C. civ. (1864).

Recurenta-reclamantă a invocat faptul că hotărârea instanței de fond este greșită. În esență, a considerat că în mod greșit instanța de fond a reținut că sumele obținute cu titlu de împrumut au intrat în patrimoniul persoanei cercetate; declarațiile autentificate nu pot avea valoare probatorie, neputând fi aplicabile prevederile art. 1182 din C. civ. (1864), declarațiile sunt întocmite pro causa de către persoana evaluată, astfel că înscrisurile respective nu au puterea doveditoare de a justifica dobândirea ilicită de către pârâți a unei părți din avere, în această ordine de idei trebuiau interpretate declarațiile martorilor; consideră, astfel, că la calculul averii dobândite nu trebuiau avute în vedere împrumuturile, acestea nefiind menționate în declarațiile de avere, existând prezumția că au fost întocmite pro causa, și nici nu s-au demonstrat posibilitățile financiare ale persoanelor care au acordat aceste împrumuturi. Totodată, Comisia de cercetare și instanța de fond în mod eronat raportează diferențele nejustificate în perioada 2005-2007 la surplusul identificat ulterior anului 2007.

Intimații-pârâți A. și B. au formulat întâmpinare, solicitând, in principal, anularea recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare prev. de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte, examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului, urmează a o admite, cu majoritate, pentru următoarele considerentele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în condițiile expres prevăzute de lege, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: … d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Aceste norme imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., atrage, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Instanța de control judiciar învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la unul din cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta-reclamantă nu a formulat motive de recurs la adresa sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, prin care să arate în ce constă nelegalitatea acesteia, invocând doar formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin sentința recurată a fost respinsă cererea formulată de recurenta reclamantă de anulare a Ordonanței nr. 7/24.05.2017 emisă de Comisia de verificare a averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 din cadrul Curții de Apel București, prin care s-a dispus clasarea sesizării reclamantei.

Instanța de fond a apreciat asupra probatoriului administrat și a stabilit situația de fapt, a reținut că este admisibilă proba cu martori, că forma scrisă a contractului de împrumut este cerută ad probationem și nu ad validitatem, fiind aplicabile regulile generale prevăzute de art. 1191 din vechiul C. civ., că în mod temeinic și legal Comisia a reținut că a existat o imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului, că martorii audiați au probat posibilitatea financiară de a acorda împrumuturile, declarațiile martorilor neputând fi considerate ca fiind date pro causa; în ceea ce privește lipsa din declarația de avere, a constatat că în mod corect Comisia a apreciat că nu echivalează cu inexistența convențiilor de împrumut, câtă vreme toți cei implicați au recunoscut existența împrumuturilor, faptul că suma de bani nu a fost trecută în declarația de avere neputând fi sancționată prin înlăturarea probelor administrate pe parcursul procedurii de control.

Cu privire la nemenționarea în declarațiile de avere a dobândirii imobilelor, a reținut că nu pot influența calculul corect al veniturilor și cheltuielilor, ci eventual pot face obiectul unor cercetări privind răspunderea contravențională sau penală, conform art. 28 și art. 29 din Legea nr. 176/2010.

A examinat instanța de fond și motivele privind faptul că în mod eronat Comisia raportează diferențele nejustificate în perioada 2005 - 2007 la surplusul identificat ulterior anului 2007, subliniind faptul că interpretarea corectă a dispozițiilor legale trebuie să se facă în lumina principiului constituțional consacrat la art. 44 alin. (8) din Constituția României, potrivit căruia "Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.", normele procedurii speciale neputând fi interpretate în sensul în care înfrâng acest principiu constituțional.

Instanța de fond a constatat că, în considerentele care au fundamentat soluția de clasare a sesizării, Comisia a expus în mod exhaustiv și prin raportare la toate probele administrate, pe care le-a coroborat, argumentele prin care a înlăturat aspectele reținute de reclamantă în raportul de evaluare a averii, și a înlăturat criticile reclamantei.

Recurenta-reclamantă a făcut referire prin cererea de recurs la probatoriul administrat, prezentând modul în care trebuia reținută situația de fapt din probele administrate, și nu a formulat critici efective pentru care hotărârea instanței de fond este nelegală, ci, aparent, doar critici de netemeinicie care nu pot fi invocate în calea de atac a recursului.

În fapt, prin cererea de recurs sunt reluate motivele din cererea de chemare formulată de reclamantă împotriva ordonanței Comisiei de verificare a averilor de clasare a sesizării, examinată și soluționată prin sentința recurată, deși cererea de recurs trebuie să vizeze, pentru motive de nelegalitate, argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Recurenta-reclamantă se limitează, în susținerea cererii de recurs, la indicarea cazului de casare și prezentarea motivelor invocate în cererea de chemare în judecată. Reiterează susținerile prezentate în fața primei instanțe, analizate prin sentința recurată, fără să combată pentru nelegalitate raționamentul instanței și să formuleze, astfel, critici susceptibile de examinare în recurs, la adresa hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că, deși dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, formularea de critici circumscrise cazurilor de casare, de natură a evidenția nelegalitatea hotărârii, prezentul recurs reprezintă un recurs formal, prin care nu se aduc niciun fel de critici efective de nelegalitate hotărârii recurate.

În consecință, cu majoritate, pentru neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, a nulității recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., cu majoritate, Înalta Curte va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Constată nulitatea recursului formulat de reclamanta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 319 din 28 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 3 iunie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Cu opinia separată a doamnei judecător C., în sensul respingerii excepției nulității recursului.

În dezacord cu opinia majoritară apreciez că din conținutul recursului declarat puteau fi decelate critici care să fie circumscrise cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, care este natura juridică a sancțiunii pentru nemenționarea în declarațiile de avere a dobândirii imobilelor, putea fi lămurită de instanța de control judiciar în contextul menționat mai sus. Concret, nedeclararea unei sume considerabile de bani, sau a unor bunuri importante, poate avea drept consecință neluarea în considerare a acesteia la justificarea averii dobândite licit de către funcționarul public, iar nu doar consecințe contravenționale așa cum a stabilit instanța de fond, iar acest aspect trebuia a fi lămurit de Înalta Curte în cadrul recursului. Cu alte cuvinte, ascunderea unei părți a averii, nu se poate constitui într-un avantaj al părții ce ignoră obligațiile legale dintr-un act normativ, în sensul că anumite sume de bani sau bunuri, ce nu au fost declarate, să fie luate în considerare la justificarea averii în cadrul procedurii de control, efectuată potrivit aceluiași act normativ.

Mai mult, recurenta a mai invocat faptul că, în mod eronat Comisia raportează diferențele nejustificate în perioada 2005 - 2007 la surplusul identificat ulterior anului 2007, subliniind faptul că interpretarea corectă a dispozițiilor legale trebuie să se facă în lumina principiului constituțional consacrat la art. 44 alin. (8) din Constituția României.

Or, și acest aspect ținea de interpretarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, care ar fi trebuit analizate în recurs, controlul judiciar fiind exercitat în raport de legalitatea soluției și nu de modalitatea de interpretare a probatoriilor.