ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1920/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 09.07.2015, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A. și B., a solicitat anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanța nr. 4/17.12.2014 emisă de Comisia de Verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București privind averea domnului A., constituită în baza Legii nr. 115/1996.

Prin sentința civilă nr. 2580/14.10.2015 Curtea a admis excepția inadmisibilității cererii și a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 2698/20.06.2018 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Pentru rejudecarea cauzei, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.10.2018.

Prin sentința nr. 520 din data de 13.02. 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A. și B., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 520 din data de 13.02. 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Integritate, fiind invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a apreciat că soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală întrucât s-a raportat la o aplicare greșită a dispozițiilor legale incidente, în principal cele referitoare la puterea probantă și la valoarea acordată de lege înscrisului autentic.

În opinia recurentei, ar fi trebuit să nu se rețină încasarea de către persoana cercetată a sumei de 43.650 franci elvețieni de la mama și fratele său, în condițiile în care explicațiile date de acesta referitoare la faptul că respectiva sumă a fost primită în contul renunțării, în anul 1998, la o moștenire de pe urma tatălui său decedat nu erau convingătoare. Recurenta arată că nu există o echivalență între suma încasată și valoarea moștenirii la care persoana cercetată pretinde că a renunțat. Singurul bun valoros din masa succesorală a fost apartamentul vândut de mama și fratele persoanei cercetate astfel încât acesteia i-ar fi revenit doar 1/8 din valoarea apartamentului dacă nu ar fi renunțat la moștenire, nejustificându-se primirea întregului preț, mai ales în condițiile în care această decizie ar fi fost profund inechitabilă față de cea de a treia soră care nu a beneficiat de nicio sumă de pe urma apartamentului.

În ceea ce privește reținerea de către Comisia de Cercetare a Averilor a faptului că în perioada anterioară persoana evaluată a avut un plus anual rezultat din scăderea din veniturile încasate a cheltuielilor aferente perioadei respective, recurenta afirmă că din niciun înscris aflat la dosar nu rezultă existența acestui surplus.

În ceea ce privește aprecierea instanței de fond referitoare la nerăsturnarea prezumției privind caracterul licit al averii persoanei cercetate, recurenta afirmă că răsturnarea acestei prezumții se poate face cu prezumții simple iar prin criticile arătate prin cererea de chemare în judecată formulată împotriva Ordonanței de clasare a arătat că există mai mult decât o simplă prezumție în ceea ce privește existența sumei de bani moștenită și transferul acestei sume în conturile persoanei cercetate.

Intimații-pârâți nu au depus întâmpinări.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 11 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va constata nulitatea recursului, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 489 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. " (1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut de alin. (3).

(2) Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488."

Recursul este o cale extraordinară de atac care se poate formula exclusiv pentru motivele limitativ prevăzute de lege, respectiv de art. 488 din C. proc. civ., motive care se referă la legalitatea hotărârii atacate nu la temeinicia acesteia.

În speță, cazul de casare invocat de recurenta-reclamantă în susținerea recursului este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. respectiv " când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", însă în dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a referit la încălcarea normelor referitoare la forța probantă și puterea doveditoare a înscrisului autentic.

Dincolo de faptul că recurenta-reclamantă nu indică în mod explicit normele pe care le are în vedere, se constată că nu se referă la norme de drept material, mijloacele de probă fiind reglementate de norme de drept procesual nu de norme de drept material.

De altfel, criticile concrete ale recurentei s-au referit la situația de fapt reținută de Comisia de cercetare a averilor în cadrul Ordonanței de clasare atacate.

Or, situația de fapt reținută de Comisia de Cercetare a Averilor și menținută de instanța de judecată constituie o problemă de temeinicie nu o problemă de legalitate a hotărârii.

Faptul că prezumția privind caracterul licit al dobândirii averii poate fi răsturnată cu ajutorul unor prezumții nu a fost negată de instanța de fond care, însă a apreciat că, în speță, dubiul legat de modalitatea de dobândire a averii de către persoana cercetată nu este suficient pentru răsturnarea prezumției.

Fiind vorba de o chestiune de apreciere, acest aspect nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

În concluzie, față de prevederile art. 489 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. și, având în vedere faptul că motivele invocate de recurenta-reclamantă în susținerea recursului nu se încadrează la niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de reclamanta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 520 din 13 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.