ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2117/2022

Ședința publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19.05.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Agenția Națională de Integritate a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București și A., anularea Ordonanței nr. 3/17.12.2014 emisă de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, constituită în baza Legii nr. 115/1996, precum și confiscarea diferenței constatate între averea dobândită și veniturile realizate de către pârâtul A. în timpul exercitării mandatului de Primar al Sectorului 5 București, în perioada 20.06.2008-31.12.2011, în cuantum de 787.246,45 RON, echivalentul sumei de 180.300,59 Euro.

Prin sentința nr. 485 din data de 16 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate.

Împotriva sentinței nr. 485 din data de 16 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a exercitat recurs reclamanta Agenția Națională de Integritate.

Prin decizia nr. 2074 din data de 21 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței nr. 485 din 16 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.09.2018, sub nr. x/2015*.

Prin sentința nr. 273 din data de 29 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind confiscarea diferenței constatate între averea dobândită și veniturile realizate de către pârâtul A., în cuantum de 787.246,45 RON și a fost respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil. Totodată, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București și A..

Împotriva sentinței nr. 273 din data de 29 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a exercitat recurs reclamanta Agenția Națională de Integritate, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește modul de soluționare a excepției inadmisibilității capătului de cerere cu privire la confiscarea diferenței de avere nejustificate, recurentul susține că, atât timp cât Comisia de Cercetare a Averilor s-a pronunțat în sensul clasării cauzei ce a făcut obiectul dosarului de evaluare, administrând și analizând toate probele solicitate de părți, se poate solicita confiscarea diferenței nejustificate în cauza ce face obiectul anulării Ordonanței de clasare, instanța de fond investită cu judecarea acestui dosar, având obligația citării părților prevăzute de Lege nr. 115/1996.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 115/1996:

"(1) Pe lângă fiecare curte de apel va funcționa o comisie de cercetare a averilor, denumită în continuare comisie de cercetare, formată din: a) 2 judecători de la curtea de apel, desemnați de președintele acesteia, dintre care unul în calitate de președinte; b) un procuror de la parchetul care funcționează pe lângă curtea de apel, desemnat de prim-procurorul acestui parchet".

Totodată, să fie avute în vedere dispozițiile art. 92 alin. (2) din C. proc. civ. care precizează că: (2) Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor".

Ca urmare, reprezentantul parchetului poate participa în cauza ce face obiectul anulării ordonanței de clasare, având în vedere faptul că instanța învestită efectuează la rândul ei o activitate de evaluare a averii persoanei, plecând de la probele depuse în fața Comisiei de Cercetare a Averilor și aflate la dosarul cauzei, și putând, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Mai mult decât atât, prezența procurorului în cadrul acestor dosare este necesară și prin prisma faptului că din cadrul Comisiei de Cercetare a Averilor face parte un procuror de la parchetul care funcționează pe lângă respectiva curte de apel și care participă activ la evaluarea desfășurată de Comisie.

Consideră că atât timp cât prezența reprezentantului Parchetului este prevăzută expres de legiuitor în cadrul Comisiei pentru efectuarea evaluării averii, prezența reprezentantului Parchetului este necesară și obligatorie și în cauza ce are ca obiect anularea ordonanței de clasare, cu atât mai mult cu cât și în această cauză se efectuează o evaluare a averii, iar dispozițiile art. 92 alin. (2) din C. proc. civ. nu prevăd contrariul.

Consideră că în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că în cadrul dosarului ce are ca obiect analiza soluției de clasare dispuse prin ordonanță de Comisia de Cercetare a averilor nu se poate soluționa un capăt de cerere ce are ca obiect confiscarea sumei de 787.246,45 RON (echivalentul sumei de 180.300,59 Euro), în lipsa unui act de sesizare a Curții de apel, întrucât exercitarea dreptului la acțiune de către ANI este concretizat prin plângerea formulată de instituția recurentă împotriva ordonanței de clasare prin care a solicitat, în principal, dispunerea confiscării diferenței nejustificare în urma evaluării pe care o realizează instanța de fond învestită.

Astfel, actul de sesizare a Curții de apel îl constituie acțiunea formulată, iar instanța de fond are atributul de a dispune confiscarea cu respectarea prevederilor legale privind evaluarea averii (prezența reprezentantului Parchetului, prezența reprezentantului ANI, citarea reprezentantului Ministerului Finanțelor, etc.).

În ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a acțiunii privind anularea ordonanței de clasare dispusă de Comisia de Cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București, arată că în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că absența unor documente bancare care să ateste transferul sumelor de bani între intimat și martori B. și C. nu este suficientă pentru a concluziona inexistența contractului de împrumut între aceștia, atâta timp cât la momentul acordării împrumutului legislația în vigoare nu impunea ca plata între persoane fizice să se realizeze prin instrumente bancare având în vedere cuantumul foarte ridicat al sumelor puse în discuție.

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală. În esență, a susținut că ambele motive de casare invocate de reclamantă sunt nefondate, prima instanță neîncălcând nicio regulă de procedură a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității și pronunțând o hotărâre cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Analizând sentința recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente, în raport de criticile invocate de recurentă și de apărările formulate de intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Cât privește contextul factural, se reține că prezentul demers judiciar vizează solicitarea recurentei-reclamante de anulare a Ordonanței nr. 3/17.12.2014 emisă de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a dispus clasarea cauzei, în ceea ce privește sesizarea Agenției Naționale de Integritate împotriva persoanei cercetate A., și confiscarea diferenței constatate între averea dobândită și veniturile realizate de către pârât în timpul exercitării mandatului de Primar al Sectorului 5 București, în perioada 20.06.2008- 31.12.2011, în cuantum de 787.246,45 RON, echivalentul sumei de 180.300,59 Euro.

Criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit cărora "casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", vizeză faptul că la judecarea cauzei nu a fost citat procurorul.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 10

1

din Legea nr. 115/1996, comisia de cercetare începe acțiunea de control ca urmare a sesizării de către Agenția Națională de Integritate cu raportul de evaluare.

Potrivit art. 10

4

din Legea nr. 115/1996:

"(1) Comisia de cercetare hotărăște cu majoritate de voturi, în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunțând o ordonanță motivată, prin care poate dispune:

a) trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părți din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat;

b) clasarea cauzei, când constată că proveniența bunurilor este justificată;

c) suspendarea controlului și trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni".

Art. 16 din Legea nr. 115/1996 prevede că, după trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel, prin ordonanță motivată a Comisiei de cercetare a averilor, "se fixează termen de judecată, potrivit legii, și se dispune citarea tuturor părților care au fost chemate la Agenție. Statul, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, va fi întotdeauna citat în instanță. Participarea procurorului și a Agenției Naționale de Integritate este obligatorie".

În cauza de față, Comisia de cercetare a averilor a dispus clasarea cauzei, constatând că proveniența bunurilor este justificată, caz în care legea nu stabilește expres posibilitatea de contestare a ordonanței.

Cu toate acestea, pornind de la faptul că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este definit ca activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar ordonanța de clasare este un act administrativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, pe baza dispozițiilor Legii nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare, opinia cvasiunanimă a practicii judiciare este în sensul că obiectul acțiunii prin care se solicită anularea ordonaței de clasare emisă de comisia de cercetare a averilor se circumscrie aceluia reglementat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Ca urmare, nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond ar fi încălcat normele de procedură prin faptul că nu a dispus citarea procurorului, întrucât dispozițiile art. 16 din Legea nr. 115/1996, citate anterior, prevăd obligativitatea participării procurorului doar în situația în care comisia de cercetarea a averilor dispune sesizarea curții de apel în condițiile art. 10

4

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996, respectiv atunci când constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părți din averea persoanei evaluate sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat.

Or, după cum s-a rezultă din cele expuse anterior, în actualul cadru procesual nu este obligatorie participarea procurorului, neputând fi aplicate, prin analogie dispozițiile art. 16 din Legea nr. 115/1996.

Este real că, potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (2) din C. proc. civ., invocate de recurentă, "procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor" însă, după cum rezultă fără echivoc din textul citat, participarea la proces este lăsată la libera apreciere a acestuia.

Cum, potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (3) din C. proc. civ., participarea și punerea concluziilor de către procuror este obligatorie, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii, doar în cazurile anume prevăzute de lege, iar în speță nu este incident niciun text care să impună participarea obligatorie a procurorului la soluționarea acțiunii în anularea ordonanței de clasare emisă de către comisia de cercetare a averilor, după cum s-a arătat mai sus, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondat.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce se circumscrie situației în care instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit, însă în cauza de față aceste motive nu sunt incidente.

Referitor la aspectele vizând soluționarea excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect confiscarea sumei de 787.246,45 RON (echivalentul sumei de 180.300,59 Euro), Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, reține că instanța învestită cu analiza ordonanței de clasare poate, fie să mențină ordonanța de clasare, fie să o anuleze și să dispună exact aceleași soluții ca cele ce puteau fi pronunțate de comisia de cercetare a averilor, expres prevăzute de art. 10

4

din Legea nr. 115/1996, respectiv, trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel sau suspendarea și trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni.

Cum confiscarea bunurilor sau a unei cote-părți din avere se poate dispune de instanță doar în condițiile art. 16-18 din Legea nr. 115/1996, respectiv doar dacă, în urma administrării probelor solicitate de părți în cadrul procesual reglementat de art. 16, se constată că dobândirea acestora nu este justificată, nu se poate dispune confiscarea sumei apreciate de către recurenta-reclamantă ca fiind nejustificată în actualul cadru procesual, în care instanța verifică doar legalitatea ordonanței de clasare.

În ceea ce privește soluția vizând capătul de cerere prin care s-a solicitat anularea ordonanței de clasare, recurenta susține că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit legea în ceea ce privește convenția de reziliere, reținând că s-a dovedit suma cu titlu de împrumut, cu toate că nu s-a precizat data la care intimatul a primit contravaloarea acțiunilor în valoare de 1.000.000 de dolari, iar Agenția Națională de Integritate a contestat existența acestui împrumut prin raportare la absența oricăror documente contabile sau fiscale care să ateste transferul sumelor de care fac vorbire aceștia, între martori și intimat.

Se constată că deși recurenta-reclamantă invocă, drept temei legal al recursului său, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea în fapt a acestui motiv de casare nu precizează nici un text de lege care ar fi fost încălcat sau aplicat greșit de către instanța de apel, motivele dezvoltate în cererea de recurs fiind doar o relatare a situației de fapt și a greșitei interpretări a acestei situații de către cele instanța de fond, pe baza probatoriilor administrate în cauză, care au condus la constatarea că este corectă concluzia Comisiei de cercetare a averilor că diferența semnificativă, cu care a fost sesizată prin raportul de evaluare, este justificată. Astfel, instanța de fond a reținut că pârâtul a dovedit sursa împrumutului acordat lui B., ca fiind suma de 1.000.000 de dolari pe care acesta a obținut-o în urma rezoluțiunii promisiunii de vânzare-cumpărare acțiuni din 17.11.1999, rezoluțiune ce a operat conform "convenției de reziliere" din 05.03.2005, aspecte ce se coroborează cu declarațiile martorilor D. și E.. Tot astfel, instanța de fond nu a reținut existența unei contradicții între "Convenția de reziliere a promisiunii de vânzare-cumpărare acțiuni din 17.11.1999" încheiată în anul 2005 și declarațiile martorilor B. și C. care au arătat că au primit împrumut suma de 37 miliarde RON în anul 2004, concluzionând că în cauza nu este esențială data exactă a acordării împrumutului (2004 sau 2005), fiind anterioară perioadei supusă controlului de A.N.I. (2008-2011), ci data restituirii către pârât a celor 10 miliarde din acest împrumut în cursul anului 2008, cu privire la care nu există contradicții.

Or, argumentele aduse de către recurenta-reclamantă în susținerea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, în fapt, critici de netemeinicie a hotărârii atacate, sub aspectul modului în care instanța apreciat probatoriul administrat în cauză, și nu de nelegalitate, nefiind formulate critici care să creeze cadrul remedierii unei nelegalități pe tărâmul dreptului substanțial.

Cum analiza și aprecierea faptelor, administrarea și interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care țin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge și această critică adusă hotărârii atacate, ca nefondată.

Pentru argumentele expuse anterior, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței nr. 273 din 29 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 aprilie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.