ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3126/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin Ordonanța nr. 4 din 9 noiembrie 2011 pronunțată în dosar nr. x/2011, Comisia de Cercetare a Averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 în cadrul Curții de Apel București a admis în parte sesizarea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâții A. și C. și a trimis cauza secției de contencios administrativ a Curții, constatând că dobândirea sumei de 1.770.886 RON în perioada 2004-2010 de către A. nu are caracter justificat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curtea de Apel București, secția de contencios administativ si fiscal, la data de 16.12.2011 sub nr. x/2/2011*.

Prin întâmpinare, pârâtul A. a invocat nelegalitatea raportului de evaluare, iar în privința Ordonanței Comisiei de Cercetare a Averilor a arătat că aceasta este contradictorie în motivare, că cercetarea efectuată a fost una formală, fiind înlăturate concluziile singurei probe care demonstrează din punct de vedere tehnic circuitul sumelor de bani, precum și modalitatea de obținere a acestora, și anume expertiza contabilă extrajudiciară, pe motiv că notele de concluzii ale acestui raport nu sunt dovedite prin declarațiile de avere.

Prin sentința civilă nr. 3014 din 8 mai 2012, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis sesizarea formulată de reclamanții ANI și Ministerul Finanțelor Publice, citat în cauză în calitate de reprezentant al Statului Român, în baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, și a dispus confiscarea sumei de 1.770.886 RON dobândită în mod nejustificat de pârâtul A.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul A.

Prin decizia nr. 5880 din 20 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul pârâtului și a casat sentința 5880 din 20 iunie 2013, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că argumentele privind nelegalitatea raportului de evaluare al ANI invocate de către pârât au fost în mod legal și temeinic înlăturate de către prima instanță.

Pe fondul cauzei însă, instanța de fond a omis să analizeze pe baza unor probe necesare și concludente, regimul juridic al unor sume de bani menționate în raportul de expertiză contabilă extrajudiciară depus la dosarul cauzei de către pârât, respectiv: 308.092,7 RON averea fostei soții, C., 429.088 RON împrumut restituit lui D. și 931.740 RON reprezentând încasări conform extrasului bancar de la societățile comerciale E. S.R.L. și F. S.R.L., cu titlu de restituire împrumut.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curtea de Apel București, secția de contencios administativ si fiscal, la data de 24.10.2013 sub nr. x/2/2011**.

Prin încheierile din data de 06.12.2013 și data de 17.01.2014, Curtea s-a pronunțat asupra cererilor pârâților A. și C. de suplimentare a probatoriului, încuviințând probele cu înscrisuri, audierea martorei G. și expertiză în specialitatea contabilitate cu obiectivele fixate prin încheierea din 06.12.2013 și suplimentate prin încheierea din 18 martie 2014.

Au fost depuse înscrisuri noi, între care relații de la Registrul Comerțului privitoare la societățile E. S.R.L. și F. S.R.L., contractele de împrumut încheiate între pârât și aceste societăți, informații de la I. S.A. - Sucursala Dorobanți asupra înregistrării în evidențele băncii a actelor de împrumut, situații financiare referitoare la cele două societăți, declarațiile de avere date de pârâtul A. în anii 2004, 2005, 2008, 2009, 2010. A fost audiată martora G.

Expertiza contabilă a fost realizată în cauză de expertul judiciar J., care a depus raportul inițial cu opiniile separate ale experților parte încuviințați pârâtului A. și pârâtei C. Obiecțiunile formulate de pârâți la concluziile raportului de expertiză au fost încuviințate în parte prin încheierea din 04 iulie 2014, expertul contabil judiciar răspunzând acestor obiecțiuni și realizând (ca urmare a luării în calcul a unei modificări în perioada analizată prin raportul de evaluare al ANI, în sensul că aceasta a debutat cu data de 25.06.2004, iar nu cu data de 01.01.2004) un raport de expertiză modificat.

Pârâtul A. a formulat noi obiecțiuni, cărora le-a răspuns expertul prin completările aduse raportului.

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 3420 din 12 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte sesizarea formulată de reclamanții Agenția Națională de Integritate și Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâții A. și C., având ca obiect "controlul averilor (Legea nr. 115/1996)" și s-a dispus confiscarea sumei de 798.000 RON de la pârâtul A., reprezentând parte din avere, dobândită în mod nejustificat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că raportul de expertiză contabilă întocmit cu ocazia rejudecării cauzei a concluzionat (pe baza analizei raportului ANI din perspectiva documentelor și informațiilor valorificate cu privire a averea dobândită) că evaluarea a început cu data de 25.06.2004 (data validării mandatului de consilier în cadrul CGMB), iar nu cu data de 01.01.2004.

Obiectivele fixate pentru expertiza contabilă au urmărit stabilirea veniturilor obținute de pârâtul A. și de soția acestuia, C., în perioada verificată, sumele deținute în conturi bancare în debutul perioadei verificate, verificarea activității bancare a conturilor deținute în perioada verificată, stabilirea cheltuielilor de întreținere ale pârâților în perioada verificată.

S-a reținut, de asemenea, că raportul de expertiză a reliefat o seamă de erori în raportul de evaluare al ANI, în privința veniturilor, depunerilor bancare și achizițiilor evidențiate în perioada cercetată, între care este de menționat eroarea dublei evidențieri a unor valori din patrimoniu, atât ca depuneri bancare, cât și ca achiziții imobiliare sau ca duble depuneri, în condițiile în care a doua depunere putea fi realizată din retragerile anterioare de sume din conturi.

Expertul contabil a identificat, pe baza verificărilor efectuate în scopul lămuririi obiectivelor fixate și plecând de la premisele instituite prin Ordonanța de sesizare a Curtea de Apel București, secția de contencios administativ si fiscal, (care a reținut caracterul justificat al sumelor împrumutate, dovedite prin contracte de împrumut și declarații ale împrumutătorilor), o seamă de depuneri în conturile bancare care nu sunt justificate și anume: sume depuse de A. sau C. "din economii" în valoare de 607.480,16 în echivalent RON; suma de 82.843,70 în echivalent RON depusă de K. peste suma contractului de împrumut; suma de 7.695,95 în echivalent RON depusă de L. fără contract de împrumut și nerestituită și suma de 100.000 RON transferată în contul pârâtului drept restituire împrumut de la E. S.R.L. Pentru ultima operațiune s-au prezentat mai multe contracte de împrumut, însă nu și cel specificat ca fiind contractul în baza căruia a avut loc restituirea, respectiv cel încheiat în 15.05.2004. De asemenea, expertul a stabilit că nu există dovezi cu privire la sumele efectiv încasate de E. S.R.L. de la pârât cu titlu de împrumut și nici cu privire la soldul acestor împrumuturi la data singurului transfer rezultat din extrasele bancare în perioada verificată, respectiv cel de 100.000 RON.

Instanța de fond a reținut, în privința sumelor primite de către pârât cu titlu de restituire împrumuturi de la cele două societăți E. S.R.L. și F. (a căror verificare a impus-o instanța de recurs, cu ocazia rejudecării cauzei,) că invocatele restituiri de împrumuturi nu au avut nicio influență în perioada verificată întrucât au avut loc anterior debutului perioadei verificate, cu excepția sumei de 100.000 RON virată de E. S.R.L. în perioada verificată.

Această sumă, însă, nu a fost socotită de către Curte ca fiind justificată pentru motivele precizate și în cadrul raportului de expertiză și anume: explicația plății nu corespunde niciunuia dintre contractele de împrumut sub semnătură privată încheiate de pârât cu E. S.R.L., nu există dovezi cu privire la acordarea efectivă a împrumuturilor și nici cu privire la soldul acestor împrumuturi la data transferului sumei de 100.000 RON în anul 2004, pârâtul nu a depus dovezi cu privire la înregistrarea în contabilitatea E. S.R.L. a împrumuturilor acordate și ulterior a restituirilor care au avut loc, pârâtul nu a evidențiat în declarația sa de avere din 2004 acordarea presupuselor împrumuturi, respectiv calitatea sa de creditor în raport cu societatea E. S.R.L.

Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că singura sumă provenită în perioada verificată din invocatele restituiri de împrumuturi nu este justificată.

Drept urmare, instanța de fond a luat în calcul valoarea totală a depunerilor din conturi în perioada verificată care nu este justificată și anume suma de 798.021 RON.

Curtea a constatat că referirile la existența unor valori bănești lichide, nedepuse în conturi bancare, în debutul perioadei verificate sunt simple declarații ale persoanei cercetate care nu au nicio forță probatorie. Ca deținător al funcției publice, pârâtul avea obligația de a declara averea sa, obligație instituită de lege în scopul asigurării integrității și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice.

Prima instanță nu a luat în considerare nici declarația martorei G., propusă de pârât, conform căreia aceasta ar fi pus la dispoziția pârâtului în numerar o sumă de 200.000 de dolari spre păstrare (în anul 2001, care, conform susținerilor pârâtului ar fi reprezentat și sursa acordării împrumuturilor către cele două societăți anterior amintite), din care i-ar fi fost restituiți numai o parte, abia în anul 2012, această declarație neputând fi coroborată cu nicio altă probă a dosarului, cu excepția unui înscris sub semnătură privată semnat de cele două părți, care nu are dată certă și care putea fi cu ușurință redactat pro causa.

Curtea a reținut că nu există prevederi legale exprese care să dispună că nedeclararea datoriilor atrage neluarea lor în considerare (ca surse de venit în perioada în care au fost contractate), însă nedeclararea acestor datorii, în condițiile în care legea obliga persoana controlată să le declare, creează o prezumție că datoriile respective nu au fost contractate și revine persoanei cercetate obligația de a dovedi contrariul. Contrariul trebuie dovedit prin probe certe, indubitabile și care se coroborează în sensul pretins de către persoana cercetată. Or, astfel de probe certe nu au fost administrate de către pârât în cauză, în privința acestei pretinse sume atrase în patrimoniu.

Cât privește împrumutul acordat pârâtului de D., s-a constatat că rezultă cu certitudine din probatoriul administrat și din recunoașterea pârâtului că acest împrumut a fost restituit în anul 2009, adică în interiorul perioadei verificate. Drept urmare, împrumutul a fost recunoscut ca sursă de venituri, dar nu influențează rezultatul cercetării întrucât trebuie recunoscut și ca sursă a unei ieșiri din patrimoniul pârâtului, cu aceeași valoare.

Cât privește averea fostei soții C., invocată în decizia de casare, a rezultat din cercetarea judecătorească intervenirea divorțului părților în anul 2005 și lămurirea pe cale amiabilă a problemelor patrimoniale între cei doi soți în cursul perioadei verificate. Sumele de bani deținute în conturi deschise pe numele soției au fost apreciate de ambii pârâți ca reprezentând fonduri comune. Sumele deținute în conturi de ambii soți în debutul perioadei verificate au fost avute în vedere de expertiza efectuată în cauză, care le-a luat în calcul ca sume justificate.

S-a apreciat că dat fiind specificul cauzei, un calcul exact al cheltuielilor pârâtului și ale familiei acestuia nu ar putea fi făcut. Curtea a avut în vedere standardul de viață al pârâtelor implicate în procedură și împrejurarea că ulterior divorțului, pârâtul, în afara cheltuielilor curente proprii, a contribuit cu suma de 300 euro lunar la creșterea copilului minor rezultat din căsătorie (în perioada verificată). De asemenea, a rezultat că, în afara achizițiilor imobiliare avute în vedere pe întregul parcurs al cauzei, pârâtul A. a achiziționat și un imobil în municipiul Urziceni, valoarea achiziției fiind de 15.000 RON.

În considerarea tuturor acestor elemente, instanța de fond a apreciat că valoarea veniturilor a fost suficientă numai pentru acoperirea cheltuielilor anterior menționate și că, pe cale de consecință, valoarea de 798.000 RON identificată prin expertiză ca reprezentând depuneri în conturi din surse nejustificate rămâne o sumă nejustificată.

Recursul

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a declarat recurs pârâtul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut în esență că sentința pronunțată de către instanța de fond este nelegală întrucât deși în urma trimiterii cauzei spre rejudecare s-a dispus suplimentarea probatoriului fiind depuse înscrisuri noi și efectuarea unei expertize financiar-contabile, aceasta nu a ținut cont probele administrate reținând în mod eronat concluziile expertizei și nu a luat în calcul înscrisurile noi depuse, dispunând în mod nelegal constatarea unei averi nejustificate în cuantum de 798.000 RON, în mod eronat.

Recurentul a criticat și cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză susținând că în ceea ce privește cel de-al doilea raport, ale cărui concluzii au fost însușite de către instanța de fond privind constatarea sumei de 798.000 RON avere nejustificată, a fost întocmit fără a se ține cont de sumele existente în cont sau avere la data de 25.06.2004, fără a lua în calcul suma de 100.000 RON rambursată de la societatea comercială în interiorul perioadei cercetate, deși au fost depuse contractele de împrumut încheiate cu societățile comerciale.

Totodată, susține recurentul că nu a fost analizat venitul în sumă de 84.000 RON realizat în urma desfășurării activității la Autoritatea Teritorială de Ordine Publică.

În concluzie susține recurentul că suma de 798.000 RON constatată de către expertul contabil ca fiind nejustificată ar trebui diminuată cu suma de 400.000 RON diferență rezultată din schimbarea datei de început din 01.01.2004 în 25.06.2004, 285.000 RON sume în cont la început de cercetare, 100.000 RON împrumut restituit de societate în interiorul perioadei, 84.000 RON venituri încasate de la ATOP; convenția de depozit cu G., sumele rambursate anterior de societățile comerciale, returnate înaintea perioadei analizate.

Totodată, recurentul susține că sentința atacată ar fi nelegală întrucât soluția pronunțată se referă doar la confiscarea sumei de bani de la acesta fără a se menționa nimic în ceea ce privește pe fosta soție C., instanța de trimitere nu ar fi cercetat aspectele arătate în decizia de casare iar obiecțiunile formulate de către acesta la expertiza contabilă ca și celelalte probe ar fi fost înlăturate fără nicio motivare, ceea ce reprezintă un motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocând în acest sens și dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și modificarea Ordonanței nr. 4 din 09.11.2011 în sensul desființării Raportului de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate.

Intimata Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-pârât, susținând în esență că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în raport de probatoriul administrat în cauză, reținându-se suma de 798.000 RON ca fiind nejustificată.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză cât și în temeiul art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat având în vedere considerentele expuse în continuare.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la nemotivarea hotărârii judecătorești, instanța de control judiciar îl apreciază ca fiind neîntemeiat, sentința instanței de fond îndeplinind din acest punct de vedere toate cerințele legale impuse de dispozițiile art. 261 C. proc. civ., cuprinzând toate motivele de fapt și de drept care au condus la soluția de admiterea în parte a acțiunii cu care a fost învestită.

Instanța de control judiciar reține că în dezlegarea pe care a dat-o chestiunilor de drept în dispută judecătorul fondului a avut în vedere expertiza judiciară contabilă efectuată în cauză, probă administrată conform art. 201 C. proc. civ. și care conține o opinie de specialitate asupra unor împrejurări de fapt, pe care însă instanța a supus-o propriei evaluări în coroborarea cu celelalte probe administrate.

Concluziile expertizei criticate de recurent ar putea fi înlăturate doar pe baza unor probe contrare și nicidecum prin simple afirmații sau interpretări proprii ale uneia din părți.

Așadar, împrejurarea că la pronunțarea soluției judecătorul fondului a avut în vedere și a dat relevanță concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză nu poate conduce la concluzia că hotărârea ar fi nemotivată, atât timp cât această probă a fost evaluată în coroborare cu celelalte probe ale cauzei.

Înalta Curte reține că instanța de fond a respectat îndrumările date de instanța de control judiciar prin decizia nr. 5880 din 20 iunie 2013 și a soluționat acțiunea cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., având în vedere că prin decizia de casare s-a statuat asupra necesității completării probatoriului cu efectuarea unei expertize tehnice contabile în vederea lămuririi situației de fapt existente în cauză.

Pe linia considerentelor deciziei de casare, instanța de fond a analizat și aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în speță, în raport de circumstanțele de fapt ale cauzei și a respectat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivând în mod pertinent omologarea concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar constată că, în rejudecarea cauzei judecătorul fondului a admis administrarea unor probe suplimentare, la dosarul cauzei fiind depuse înscrisuri noi constând în informații de la Registrul Comerțului privitoare la societățile comerciale E. S.R.L. și F. S.R.L., contracte de împrumut încheiate între recurent și aceste societăți, informații de la I. S.A. - Sucursala Dorobanți asupra înregistrării în evidențele băncii a actelor de împrumut, situații financiare referitoare la cele două societăți precum și declarațiile de avere date de recurentul-pârât în anii 2004,2005, 2008, 2009 și 2010.

Criticile recurentului-pârât potrivit cărora instanța de fond nu ar fi respectat dispozițiile obligatorii menționate în decizia de casare, în sensul că aceasta nu ar fi clarificat regimul juridic al unor sume de bani menționate în raportul de expertiză extrajudiciară din cadrul primului ciclu procesual, respectiv suma de 308.092,7 RON averea fostei soții a pârâtului C., 429.088 RON împrumut restituit lui D. și 931.740 RON reprezentând încasări conform extrasului de cont bancar de la E. S.R.L. sunt nefondate.

Toate aceste aspecte au fost analizate și clarificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză cât și prin răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de recurentul-pârât, judecătorul fondului reținând în mod corect în baza întregului probatoriu administrat că sumele depuse de recurentul-pârât și fosta soție "din economii" în valoare de 607.480,16 RON; suma de 82.843,70 RON depusă de K. peste suma contractului de împrumut; suma de 7.695,95 RON depusă de L. rată contract de împrumut și nerestituită precum și suma de 100.000 RON transferată în contul recurentului-pârât cu titlul de restituire împrumut de la E. S.R.L., nu sunt justificate.

În ceea ce privește criticile formulate de recurent potrivit cărora instanța de fond nu a avut în vedere și nu ar fi luat în calcul sumele de bani pe care acesta le-ar fi deținut în numerar, anterior perioadei verificate, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, judecătorul fondului reținând în mod corect faptul că pârâtul, în calitatea sa de deținător al funcției publice, avea obligația de a declara averea sa, obligație instituită de lege în scopul asigurării integrității și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului-pârât cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond care se referă doar la A. dispunând confiscarea sumei de bani considerate nejustificată fără a menționa nimic, cu privire la C..

În fapt, astfel cum rezultă din examinarea sentinței atacate dar și din probatoriul administrat în cauză, judecătorul fondului a reținut intervenirea divorțului părților în anul 2005 precum și lămurirea pe cale amiabilă a problemelor patrimoniale între cei doi soți în cursul perioadei verificate iar sumele deținute în conturi deschise pe numele soției au fost apreciate de ambii pârâți ca reprezentând fonduri comune, sumele respective fiind avute în vedere la efectuarea expertizei, reținându-se caracterul justificat al acestor sume.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reținând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 va respinge recursul formulat de recurentul-pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 3420 din 12 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 octombrie 2015.