ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2715/2016

Obiectul acțiunii. Primul ciclu procesual 1.1. Prin Ordonanța nr. 4 din 9 noiembrie 2011 pronunțată în dosar nr. x/2011, Comisia de Cercetare a Averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 în cadrul Curții de Apel București a admis în parte sesizarea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâții A. și C. și a trimis cauza secției de contencios administrativ a Curții, constatând că dobândirea sumei de 1. 770.886 RON în perioada 2004-2010 de către A. nu are caracter justificat. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 16.12.2011 sub nr. x/2/2011*. Prin întâmpinare, pârâtul A. a invocat nelegalitatea raportului de evaluare, iar, în privința Ordonanței Comisiei de Cercetare a Averilor, a arătat că aceasta este contradictorie în motivare, că cercetarea efectuată a fost una formală, fiind înlăturate concluziile singurei probe care demonstrează din punct de vedere tehnic circuitul sumelor de bani, precum și modalitatea de obținere a acestora, și anume expertiza contabilă extrajudiciară, pe motiv că notele de concluzii ale acestui raport nu sunt dovedite prin declarațiile de avere. 1.

Prin sentința civilă nr. 3014 din 8 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis sesizarea formulată de reclamanții Agenția Națională de Integritate și Ministerul Finanțelor Publice, citat în cauză în calitate de reprezentant al Statului Român, în baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, și a dispus confiscarea sumei de 1.770.886 RON dobândită în mod nejustificat de pârâtul A. 1.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul A., admis prin Decizia nr. 5880 din 20 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu consecința casării sentinței de fond și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. A apreciat instanța de recurs că prima instanță a omis să analizeze, pe baza unor probe necesare și concludente, regimul juridic al unor sume de bani menționate în raportul de expertiză contabilă extrajudiciară depus la dosarul cauzei de către pârât, respectiv 308.092,7 RON averea fostei soții, C., 429.088 RON împrumut restituit lui D. și 931.740 RON reprezentând încasări conform extrasului bancar de la societățile comerciale E. S.R.L. și F. S.R.L., cu titlu de restituire împrumut. 2. Al doilea ciclu procesual. Sentința instanței de fond pronunțată în rejudecare după casare. Recursul formulat împotriva sentinței 2.1. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 24.10.2013, sub nr. x/2/2011**. 2.2. Prin încheierile din data de 06.12.2013 și data de 17.01.2014, Curtea s-a pronunțat asupra cererilor pârâților A. și C. de suplimentare a probatoriului, încuviințând probele cu înscrisuri, audierea martorei G. și expertiză în specialitatea contabilitate cu obiectivele fixate prin încheierea din 06.12.2013 și suplimentate prin încheierea din 18 martie 2014. 2.3. Au fost depuse înscrisuri noi, între care relații de la Registrul Comerțului privitoare la societățile E. S.R.L. și F. S.R.L., contractele de împrumut încheiate între pârât și aceste societăți, informații de la I. S.A. - Sucursala Dorobanți asupra înregistrării în evidențele băncii a actelor de împrumut, situații financiare referitoare la cele două societăți, declarațiile de avere date de pârâtul A. în anii 2004, 2005, 2008, 2009, 2010. A fost audiată martora G.. Expertiza contabilă a fost realizată în cauză de expertul judiciar J., care a depus raportul inițial cu opiniile separate ale experților parte încuviințați pârâtului A. și pârâtei C. Obiecțiunile formulate de pârâți la concluziile raportului de expertiză au fost încuviințate în parte prin încheierea din 04 iulie 2014, expertul contabil judiciar răspunzând acestor obiecțiuni și realizând (ca urmare a luării în calcul a unei modificări în perioada analizată prin raportul de evaluare al ANI, în sensul că aceasta a debutat cu data de 25.06.2004, iar nu cu data de 01.01.2004) un raport de expertiză modificat. Pârâtul A. a formulat noi obiecțiuni, cărora le-a răspuns expertul prin completările aduse raportului. 2.4. Prin sentința nr. 3420 din 12 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte sesizarea formulată de reclamanții Agenția Națională de Integritate și Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâții A. și C., având ca obiect "controlul averilor (Legea nr. 115/1996)" și s-a dispus confiscarea sumei de 798.000 RON de la pârâtul A., reprezentând parte din avere, dobândită în mod nejustificat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că raportul de expertiză contabilă întocmit cu ocazia rejudecării cauzei a concluzionat (pe baza analizei raportului ANI din perspectiva documentelor și informațiilor valorificate cu privire la averea dobândită) că evaluarea a început cu data de 25.06.2004 (data validării mandatului de consilier în cadrul Consiliului General al Municipiului București), iar nu cu data de 01.01.2004. Obiectivele fixate pentru expertiza contabilă au urmărit stabilirea veniturilor obținute de pârâtul A. și de soția acestuia, C., în perioada verificată, sumele deținute în conturi bancare în debutul perioadei verificate, verificarea activității bancare a conturilor deținute în perioada verificată, stabilirea cheltuielilor de întreținere ale pârâților în perioada verificată. S-a reținut, de asemenea, că raportul de expertiză a reliefat o seamă de erori în raportul de evaluare al ANI, în privința veniturilor, depunerilor bancare și achizițiilor evidențiate în perioada cercetată, între care este de menționat eroarea dublei evidențieri a unor valori din patrimoniu, atât ca depuneri bancare, cât și ca achiziții imobiliare sau ca duble depuneri, în condițiile în care a doua depunere putea fi realizată din retragerile anterioare de sume din conturi. Expertul contabil a identificat, pe baza verificărilor efectuate în scopul lămuririi obiectivelor fixate și plecând de la premisele instituite prin Ordonanța de sesizare a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal (care a reținut caracterul justificat al sumelor împrumutate, dovedite prin contracte de împrumut și declarații ale împrumutătorilor), o seamă de depuneri în conturile bancare care nu sunt justificate, și anume: sume depuse de A. sau C. "din economii" în valoare de 607.480,16 în echivalent RON; suma de 82.843,70 în echivalent RON depusă de K. peste suma contractului de împrumut; suma de 7.695,95 în echivalent RON depusă de L. fără contract de împrumut și nerestituită și suma de 100.000 RON transferată în contul pârâtului drept restituire împrumut de la E. S.R.L. Pentru ultima operațiune s-au prezentat mai multe contracte de împrumut, însă nu și cel specificat ca fiind contractul în baza căruia a avut loc restituirea, respectiv cel încheiat în 15.05.2004. De asemenea, expertul a stabilit că nu există dovezi cu privire la sumele efectiv încasate de E. S.R.L. de la pârât cu titlu de împrumut și nici cu privire la soldul acestor împrumuturi la data singurului transfer rezultat din extrasele bancare în perioada verificată, respectiv cel de 100.000 RON. Instanța de fond a reținut, în privința sumelor primite de către pârât cu titlu de restituire împrumuturi de la cele două societăți E. S.R.L. și F. (a căror verificare a impus-o instanța de recurs, cu ocazia rejudecării cauzei,) că invocatele restituiri de împrumuturi nu au avut nicio influență în perioada verificată întrucât au avut loc anterior debutului perioadei verificate, cu excepția sumei de 100.000 RON virată de E. S.R.L. în perioada verificată. Această sumă, însă, nu a fost socotită de către Curte ca fiind justificată pentru motivele precizate și în cadrul raportului de expertiză și anume pentru că explicația plății nu corespunde niciunuia dintre contractele de împrumut sub semnătură privată încheiate de pârât cu E. S.R.L., nu există dovezi cu privire la acordarea efectivă a împrumuturilor și nici cu privire la soldul acestor împrumuturi la data transferului sumei de 100.000 RON în anul 2004, pârâtul nu a depus dovezi cu privire la înregistrarea în contabilitatea E. S.R.L. a împrumuturilor acordate și ulterior a restituirilor care au avut loc, pârâtul nu a evidențiat în declarația sa de avere din 2004 acordarea presupuselor împrumuturi, respectiv calitatea sa de creditor în raport cu societatea E. S.R.L. Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că singura sumă provenită în perioada verificată din invocatele restituiri de împrumuturi nu este justificată. Drept urmare, instanța de fond a luat în calcul valoarea totală a depunerilor din conturi în perioada verificată care nu este justificată și anume suma de 798.021 RON. Curtea a constatat că referirile la existența unor valori bănești lichide, nedepuse în conturi bancare, în debutul perioadei verificate sunt simple declarații ale persoanei cercetate care nu au nicio forță probatorie. Ca deținător al funcției publice, pârâtul avea obligația de a declara averea sa, obligație instituită de lege în scopul asigurării integrității și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice. Prima instanță nu a luat în considerare nici declarația martorei G., propusă de pârât, conform căreia aceasta ar fi pus la dispoziția pârâtului în numerar o sumă de 200.000 de dolari spre păstrare (în anul 2001, care, conform susținerilor pârâtului ar fi reprezentat și sursa acordării împrumuturilor către cele două societăți anterior amintite), din care i-ar fi fost restituiți numai o parte, abia în anul 2012, această declarație neputând fi coroborată cu nicio altă probă a dosarului, cu excepția unui înscris sub semnătură privată semnat de cele două părți, care nu are dată certă și care putea fi cu ușurință redactat pro causa. Curtea a reținut că nu există prevederi legale exprese care să dispună că nedeclararea datoriilor atrage neluarea lor în considerare (ca surse de venit în perioada în care au fost contractate), însă nedeclararea acestor datorii, în condițiile în care legea obliga persoana controlată să le declare, creează o prezumție că datoriile respective nu au fost contractate și revine persoanei cercetate obligația de a dovedi contrariul. Contrariul trebuie dovedit prin probe certe, indubitabile și care se coroborează în sensul pretins de către persoana cercetată. Or, astfel de probe certe nu au fost administrate de către pârât în cauză, în privința acestei pretinse sume atrase în patrimoniu. Cât privește împrumutul acordat pârâtului de D., s-a constatat că rezultă cu certitudine din probatoriul administrat și din recunoașterea pârâtului că acest împrumut a fost restituit în anul 2009, adică în interiorul perioadei verificate. Drept urmare, împrumutul a fost recunoscut ca sursă de venituri, dar nu influențează rezultatul cercetării întrucât trebuie recunoscut și ca sursă a unei ieșiri din patrimoniul pârâtului, cu aceeași valoare. Cât privește averea fostei soții C., invocată în decizia de casare, a rezultat din cercetarea judecătorească intervenirea divorțului părților în anul 2005 și lămurirea pe cale amiabilă a problemelor patrimoniale între cei doi soți în cursul perioadei verificate. Sumele de bani deținute în conturi deschise pe numele soției au fost apreciate de ambii pârâți ca reprezentând fonduri comune. Sumele deținute în conturi de ambii soți în debutul perioadei verificate au fost avute în vedere de expertiza efectuată în cauză, care le-a luat în calcul ca sume justificate. S-a apreciat că dat fiind specificul cauzei, un calcul exact al cheltuielilor pârâtului și ale familiei acestuia nu ar putea fi făcut. Curtea a avut în vedere standardul de viață al pârâtelor implicate în procedură și împrejurarea că, ulterior divorțului, pârâtul, în afara cheltuielilor curente proprii, a contribuit cu suma de 300 euro lunar la creșterea copilului minor rezultat din căsătorie (în perioada verificată). De asemenea, a rezultat că, în afara achizițiilor imobiliare avute în vedere pe întregul parcurs al cauzei, pârâtul A. a achiziționat și un imobil în municipiul Urziceni, valoarea achiziției fiind de 15.000 RON. În considerarea tuturor acestor elemente, instanța de fond a apreciat că valoarea veniturilor a fost suficientă numai pentru acoperirea cheltuielilor anterior menționate și că, pe cale de consecință, valoarea de 798.000 RON identificată prin expertiză ca reprezentând depuneri în conturi din surse nejustificate rămâne o sumă nejustificată. 2.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a declarat recurs pârâtul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut în esență că sentința pronunțată de către instanța de fond este nelegală întrucât, deși, în urma trimiterii cauzei spre rejudecare, s-a dispus suplimentarea probatoriului fiind depuse înscrisuri noi și efectuarea unei expertize financiar-contabile, aceasta nu a ținut cont de probele administrate reținând în mod eronat concluziile expertizei și nu a luat în calcul înscrisurile noi depuse, dispunând în mod nelegal constatarea unei averi nejustificate în cuantum de 798.000 RON, în mod eronat. Recurentul a criticat și cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză susținând că, în ceea ce privește cel de-al doilea raport, ale cărui concluzii au fost însușite de către instanța de fond privind constatarea sumei de 798.000 RON avere nejustificată, a fost întocmit fără a se ține cont de sumele existente în cont la data de 25.06.2004, fără a lua în calcul suma de 100.000 RON rambursată de la societatea comercială în interiorul perioadei cercetate, deși au fost depuse contractele de împrumut încheiate cu societățile comerciale. Totodată, susține recurentul că nu a fost analizat venitul în sumă de 84.000 RON realizat în urma desfășurării activității la Autoritatea Teritorială de Ordine Publică. În concluzie, susține recurentul că suma de 798.000 RON constatată de către expertul contabil ca fiind nejustificată ar trebui diminuată cu suma de 400.000 RON diferență rezultată din schimbarea datei de început din 01.01.2004 în 25.06.2004, 285.000 RON sume în cont la început de cercetare, 100.000 RON împrumut restituit de societate în interiorul perioadei, 84.000 RON venituri încasate de la ATOP; convenția de depozit cu G., sumele rambursate anterior de societățile comerciale, returnate înaintea perioadei analizate. Totodată, recurentul susține că sentința atacată ar fi nelegală întrucât soluția pronunțată se referă doar la confiscarea sumei de bani de la acesta fără a se menționa nimic în ceea ce privește pe fosta soție C., instanța de trimitere nu ar fi cercetat aspectele arătate în decizia de casare iar obiecțiunile formulate de către acesta la expertiza contabilă ca și celelalte probe ar fi fost înlăturate fără nicio motivare, ceea ce reprezintă un motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocând în acest sens și dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 2.

Intimata Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-pârât, susținând, în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în raport de probatoriul administrat în cauză, reținându-se suma de 798.000 RON ca fiind nejustificată. 3. Decizia instanței de recurs 3.1. Prin Decizia nr. 3126 din 13 ocotmbrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 3420 din 12 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. 3.2. Instanța de control judiciar a apreciat a fi neîntemeiat motivul referitor la nemotivarea hotărârii judecătorești, sentința instanței de fond îndeplinind din acest punct de vedere toate cerințele legale impuse de dispozițiile art. 261 C. proc. civ., cuprinzând toate motivele de fapt și de drept care au condus la soluția de admiterea în parte a acțiunii cu care a fost învestită. În dezlegarea pe care a dat-o chestiunilor de drept în dispută, judecătorul fondului a avut în vedere expertiza judiciară contabilă efectuată în cauză, probă administrată conform art. 201 C. proc. civ. și care conține o opinie de specialitate asupra unor împrejurări de fapt, pe care însă instanța a supus-o propriei evaluări în coroborarea cu celelalte probe administrate. Concluziile expertizei criticate de recurent ar putea fi înlăturate doar pe baza unor probe contrare și nicidecum prin simple afirmații sau interpretări proprii ale uneia din părți. Așadar, împrejurarea că la pronunțarea soluției judecătorul fondului a avut în vedere și a dat relevanță concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză nu poate conduce la concluzia că hotărârea ar fi nemotivată, atât timp cât această probă a fost evaluată în coroborare cu celelalte probe ale cauzei. 3.3. A mai reținut instanța de recurs că prima instanță a respectat îndrumările date de instanța de control judiciar prin Decizia nr. 5880 din 20 iunie 2013 și a soluționat acțiunea cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., având în vedere că, prin decizia de casare, s-a statuat asupra necesității completării probatoriului cu efectuarea unei expertize tehnice contabile în vederea lămuririi situației de fapt existente în cauză. 3.4. Pe de altă parte, în rejudecarea cauzei judecătorul fondului a admis administrarea unor probe suplimentare, la dosarul cauzei fiind depuse înscrisuri noi constând în informații de la Registrul Comerțului privitoare la societățile comerciale E. S.R.L. și F. S.R.L., contracte de împrumut încheiate între recurent și aceste societăți, informații de la I. SA-Sucursala Dorobanți asupra înregistrării în evidențele băncii a actelor de împrumut, situații financiare referitoare la cele două societăți precum și declarațiile de avere date de recurentul-pârât în anii 2004,2005, 2008, 2009 și 2010. 3.5. Au fost apreciate ca nefondate criticile recurentului-pârât potrivit cărora instanța de fond nu ar fi respectat dispozițiile obligatorii menționate în decizia de casare, în sensul că aceasta nu ar fi clarificat regimul juridic al unor sume de bani consemnate în raportul de expertiză extrajudiciară din cadrul primului ciclu procesual, respectiv suma de 308.092,7 RON averea fostei soții a pârâtului, C., 429.088 RON împrumut restituit lui D. și 931.740 RON reprezentând încasări conform extrasului de cont bancar de la E. S.R.L. sunt nefondate. Toate aceste aspecte au fost analizate și clarificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză cât și prin răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de recurentul-pârât, judecătorul fondului reținând în mod corect, în baza întregului probatoriu administrat, că sumele depuse de recurentul-pârât și fosta soție "din economii" în valoare de 607.480,16 RON, că suma de 82.843,70 RON depusă de K. peste suma contractului de împrumut și suma de 7.695,95 RON depusă de L. rată contract de împrumut și nerestituită precum și suma de 100.000 RON transferată în contul recurentului-pârât cu titlul de restituire împrumut de la E. S.R.L., nu sunt justificate. 3.6. În ceea ce privește criticile formulate de recurent potrivit cărora instanța de fond nu a avut în vedere și nu ar fi luat în calcul sumele de bani pe care acesta le-ar fi deținut în numerar, anterior perioadei verificate, Înalta Curte le-a apreciat ca fiind nefondate, judecătorul fondului reținând în mod corect faptul că pârâtul, în calitatea sa de deținător al funcției publice, avea obligația de a declara averea sa, obligație instituită de lege în scopul asigurării integrității și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice. 3.

Referitor la criticile recurentului-pârât, cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond care se referă doar la A. dispunând confiscarea sumei de bani considerate nejustificată fără a se menționa nimic, cu privire la C., Înalta Curte a apreciat că, astfel cum rezultă din examinarea sentinței atacate dar și din probatoriul administrat în cauză, judecătorul fondului a reținut intervenirea divorțului părților în anul 2005 precum și lămurirea pe cale amiabilă a problemelor patrimoniale între cei doi soți în cursul perioadei verificate iar sumele deținute în conturi deschise pe numele soției au fost apreciate de ambii pârâți ca reprezentând fonduri comune, sumele respective fiind avute în vedere la efectuarea expertizei, reținându-se caracterul justificat al acestor sume. 4. Contestația în anulare exercitată în cauză 4.1. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurentul-reclamant A., întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., solicitând anularea deciziei și rejudecarea recursului. 4.2. Într-o primă critică, susține contestatorul, după ce prezintă situația de fapt, că instanța de recurs a omis să cerceteze unele dintre motivele de casare sau de modificare. A invocat mai multe motive de casare și, respectiv, de modificare, însă, instanța a pronunțat o hotărâre cu o motivare generală, omițând analizarea unor motive esențiale. Astfel, instanța nu a clarificat regimul juridic al tuturor sumelor menționate în raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, respectiv suma de 308.092,70 RON averea fostei soții, motiv care este total diferit de motivul vizând caracterul nelegal al hotărârii recurate în ceea ce privește sumele considerate nejustificate. De asemenea, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra criticilor sale vizând inexistența unei soluții a primei instanțe față de fosta soție și necesitatea unei asemenea soluții față de calitatea sa de pârâtă, afirmațiile instanței de recurs, privind divorțul și partajul dintre părți, nereprezentând un răspuns referitor la criticile sale. 4.3. Prin cea de-a doua critică adusă deciziei instanței de recurs, contestatorul apreciază că hotărârea este rezultatul unei greșeli materiale, care constă în neobservarea unui element esențial rezultat din actele aflate la dosarul cauzei. Instanța de recurs nu a observat, în ceea ce privește categoriile de sume reținute de prima instanță ca nejustificate, că expertul a evidențiat numeroase sume ca fiind sume retrase de la bancă, precum și sumele existente în conturile sale și ale fostei soții la data de 25.06.2004. Aceste sume au fost omise total de la calculul sumei pretins nejustificate, ceea ce reprezintă o eroare materială. Arată contestatorul că, din suma totală confiscată, de 798.000 RON, suma de 607.480,16 RON, pretins nejustificată, reprezintă "sume depuse în cont". Astfel, cea mai mare parte a sumei confiscate este reprezentată de totalul depunerilor în cont, deși banii sunt bunuri fungibile și, din actele depuse la dosar, rezultă faptul că, în aceeași perioadă cu depunerile, au existat retrageri din cont. Deci, așa cum sumele retrase provin din sumele anterior depuse, și sumele depuse pot proveni din sume anterior retrase. Raportul de expertiză s-a limitat la însumarea matematică a sumelor depuse în cont, ignorând sumele retrase din cont, iar instanța de recurs, preluând concluzia primei instanțe, nu a observat dovada privind proveniența sumelor depuse, care rezultă din însuși raportul de expertiză. 5. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare 5.1. Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată calea de atac formulată, pentru următoarele considerente. 5.2. Referitor la excepția inadmisibilității contestației în anulare, invocată de intimata Agenția Națioanlă de Integritate, Înalta Curte apreciază că susținerile sale se referă la fondul contestației în anulare, care, din punct de vedere formal și procedural, este admisibilă. 5.3. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseși instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. Drept motiv al contestației în anulare, contestatorul a invocat art. 318 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială, potrivit căruia "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". Contestatorul a formulat critici atât cu privire la existența unor greșeli materiale, teza I a articolului precitat, cât și cu privire la neanalizarea tuturor argumentelor susținute prin motivele de recurs, teza a II-a a textului legal, criticile sale urmând a fi analizate în ordinea prevăzută în articol. 5.4. În ceea ce privește teza I a acestui articol, Înalta Curte reține că prin greșeală materială se înțelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului și care este determinantă pentru soluția pronunțată. Deci, pentru a putea fi întemeiată o contestație în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greșeli comise prin confundarea unor date esențiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, trebuie să fie greșeli de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale. O greșeală de apreciere a probelor, chiar omisiunea de examinare a acestora, urmare căreia, situația de fapt reținută de instanță ar putea fi eronată, este o greșeală de fond care nu poate fi valorificată și îndreptată pe calea contestației în anulare. Contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată cum ar fi aprecierea probelor sau interpretarea dispozițiilor legale, pentru că aceasta ar implica reformarea unor greșeli de fond, ceea ce excedează condițiilor prevăzute expres și restrictiv în cuprinsul art. 318 C. proc. civ. În cauză, criticile formulate de contestator, consemnate la pct. 4 al prezentei decizii, privesc greșita apreciere a raportului de expertiză și caracterul justificat sau nejustificat al sumelor evidențiate care, în opinia contestatorului, demonstrau o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de recurs. Susținerile sale, referitoare la interpretarea extraselor de cont evidențiate în raportul de expertiză contabilă și la caracterul fungibil al banilor, nu intră în sfera greșelilor materiale. Situația de fapt a fost expusă și analizată, atât de instanța de fond, cât și de instanța de recurs, avându-se în vedere raportul de expertiză contabilă și răspunsul expertului la obiecțiunile formulate. Astfel, această așa zisă eroare invocată de contestator, aprecierea sumelor care au fost depuse în cont ca fiind aceleași sume care anterior au fost retrase, presupune o reexaminare și o reapreciere a probelor și nu poate forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că excedează voinței legiuitorului, exprimată în prevederile art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare. Cu alte cuvine, se constată că, prin susținerile sale, contestatorul pune în discuție aspecte care depășesc noțiunea de greșeală materială, care nu poate fi interpretată extensiv, neputându-se reține erorile privitoare la realizarea propriu-zisă a judecății, privitoare la legalitatea hotărârii care s-a pronunțat. 5.5. În ceea ce privește a doua critică invocată de contestator, teza a II-a a art. 318 C. proc. civ. privește numai omisiunea instanței de a examina unul din motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de părți. Contestatorul invocă, în esență, faptul că instanța de recurs nu ar fi analizat dacă prima instanță a respectat dispozițiile deciziei de casare, referitor la regimul juridic al tuturor sumelor, și, de asemenea, nu ar fi analizat aspectul referitor la nesoluționarea acțiunii împotriva fostei sale soții. Art. 318 C. proc. civ. reglementează numai omisiunea de a examina toate motivele de recurs invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt indicate de parte, care, oricât de dezvoltate ar fi, sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care se sprijină. Ca urmare, instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea motivelor de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient ca instanța de recurs să arate considerentele pentru care a găsit că motivul este neîntemeiat chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului. În speță, instanța de recurs, după cum s-a consemnat la punctul 3 al prezentei decizii, a răspuns fiecărui motiv de recurs, grupând argumentele, reținând lămurirea pe cale amiabilă a problemelor patrimoniale între cei doi soți în cursul perioadei verificate și faptul că sumele deținute în conturi deschise pe numele soției au fost apreciate de ambii pârâți ca reprezentând fonduri comune. Faptul că nu s-a răspuns conform susținerilor recurentului nu constituie motiv de contestație în anulare pentru că textul art. 318 C. proc. civ. sancționează neexaminarea motivelor de recurs și nu eventualele erori de apreciere. Legea de procedură nu reglementează ca motiv de contestație în anulare omisiunea analizării reale și adecvate a susținerilor părților, astfel că motivele invocate de contestator nu sunt susceptibile de a forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare. 5.6. Dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și consolidat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, presupune examinarea în mod real și adecvat a apărărilor părților, însă respectarea acestui principiu convențional de către o instanță de judecată nu poate fi verificată pe calea contestației în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul național nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile. 5.7. Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). Față de cele ce preced, se apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate, deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele expuse în decizia atacată. 5.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, reținând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca nefondată.