Decizia nr. 6385/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1728/2016 a Curții de Apel București

Obiectul litigiului dedus judecății Prin Ordonanța nr. 15 din data de 23 decembrie 2015, Comisia de cercetare a averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 a sesizat Curtea de Apel București în vederea confiscării de la persoanele evaluate A. și B., a sumei de 95.162 RON. La baza pronunțării acestei ordonanțe a stat raportul de evaluare întocmit la 27 aprilie 2015 de Agenția Națională de Integritate, întocmit în temeiul dispozițiilor art. 17 alin. (4) și (5) din Legea nr. 176/2010, privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, prin care s-a solicitat să se constate că pârâtul A., împreună cu familia sa, pe perioada exercitării funcției publice a dobândit o averea mai mare decât veniturile realizate.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 1728 din 24 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea formulată de Comisia de cercetare a averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 în Dosarul cu numărul x/2015 privind pe reclamanta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE INTEGRITATE în contradictoriu cu pârâții A. și B. și intervenientul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și a dispus confiscarea de la persoanele evaluate A. și B. a sumei de 95.162 RON.

Motive de recurs 3.1. Împotriva Sentinței nr. 1728 din 24 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs, recurenții-pârâți A. și B., invocând dispozițiile prevăzute de art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., solicitând rejudecarea litigiului în fond și: 1. în principal, în temeiul art. 18, alin. (3) din Legea nr. 115/1996, închiderea dosarului, constatând că proveniența bunurilor este justificată. 2. în subsidiar, în condițiile în care se va considera că se impune confiscarea unei sume de bani ca urmare a dobândirii nejustificate a unor bunuri, reducerea acestei sume cu valoarea de 10.000 Euro (în echivalent RON la cursul BNR), făcând aplicarea art. 18 din Legea nr. 176/2010. Conform art. 18 din Legea nr. 176/2010, prin "prin diferențe semnificative...se înțelege diferența mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON ai acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate în aceeași perioadă". Instanța de fond a făcut o aplicare eronată a acestei dispoziții legale, considerând că această diferență semnificativă se calculează separat pentru fiecare an calendaristic și nu pentru toată durata exercitării funcției publice, așa cum menționează art. 18 din Legea nr. 176/2010. Instanța omite să se pronunțe asupra condițiilor în care recurenții au achiziționat automobilul x în anul 2007, aceștia dovedind în fața Comisiei de cercetare a averilor faptul că în septembrie 2007 au primit de la părinții lui A. suma de 24.000 USD (57.600 RON la un curs mediu BNR din 2007 de 2.4 RON = 1 USD), bani pe care i-au folosit exclusiv în vederea achiziționării autoturismului marca x, dobândit în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24 noiembrie 2007, având valoarea de 15.100 Euro (aproximativ 55.000 RON conform contractului). Dovada sumei de 24.000 USD primită cu titlu gratuit de la părinții lui A. se face prin: înscrisuri: Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 decembrie 2003, prin care aceștia au înstrăinat imobilul din Mun. București, str. x, sector 5 pentru suma de 24.600 USD, declarația de avere a lui A. din anul 2008, declarația martorilor: C. și D. Atât achiziționarea autoturismului, cât și modul de dobândire a acestuia au fost declarate în mod transparent în Declarația de avere a lui A. din anul 2008. În aceste condiții, nu se poate susține de către instanța de fond că "la nivelul anului 2007 a existat o balanță negativă" și nici că "de instituirea acestui prag (10.000 Euro) au beneficiat chiar și pârâții, având în vedere că și pentru anul 2007 a existat o balanță negativa". Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 176/2010. Instanța de fond a menținut ipoteza avută în vedere de către Comisia de Cercetare a Averilor, în sensul că modul de calcul aplicat de către inspectorul ANI în Raportul de evaluare este corect. în acest context, rezultă că, exceptând achiziționarea autoturismului x, a terenului din Comuna Clinceni și a casei de locuit edificate pe acest teren, E. nu a avut alte cheltuieli. De altfel, art. 18 din Legea nr. 176/2010 menționează doar diferența dintre veniturile realizate și modificările intervenite în avere, pe parcursul duratei exercitării funcției publice, doar această diferență fiind analizată în contextul verificării averii de către comisie și de către instanță. Pornind de la ipoteza avută în vedere de către Raportul de evaluare ANI și menținută ca fiind temeinică de către Comisia de Cercetare a Averilor și de către instanța de fond, rezultă că E. a avut în anul 2004 o diferență între venituri și modificările intervenite în avere de + 18.839 RON, în anul 2005 o diferență de + 24.180 RON, în anul 2006 o diferență de + 36.615 RON și în anul 2008 o diferență de + 52.495 RON. Suma acestor venituri necheltuite din anii 2004, 2005, 2006 și 2008, așa cum rezultă din concluzia ANI (tabel diferență venituri-cheltuieli) este de 132.129 RON. În condițiile în care se menține ca fiind valid și temeinic modul de evaluare a averii făcută de către ANI și de către Comisia de Cercetare a Averilor, proveniența terenului de 4.000 mp din Comuna Clinceni este pe deplin justificată. Diferența constatată de către Comisia de Cercetare a Averilor în valoare de 95.162 RON este acoperită de valoarea de 132.129 RON reprezentând diferența pozitivă dintre veniturile și modificările intervenite în averea E. din perioada anterioară dobândirii terenului. Instanța de fond a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., considerând că în prezenta cauză declarațiile martorului F. nu pot fi admise în condițiile în care aceste declarații vin să contrazică contractul autentic și contractul sub semnătură privată de împrumut încheiate la 21 ianuarie 2010 între F. și E. Trebuie reținut faptul că acest contract de împrumut a fost încheiat între F., care a avut calitatea de martor în prezenta cauză și A. - pârât în prezenta cauză. Atât din declarația pârâtului E., cât și din declarația martorului F., ambii în calitate de părți ale contractului de împrumut, a rezultat că împrumutul în valoare de 300.000 RON a fost dat în două tranșe, în luna iunie 2009 suma de 150.000 RON și în ianuarie 2010 suma de 150.000 RON. Conform art. 977 vechiul C. civ. aplicabil contractului de împrumut, "interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor". Contractul de împrumut încheiat în formă scrisă la 21 ianuarie 2010 între părți menționează data de 21 ianuarie 2010 ca fiind data încheierii contractului. în condițiile în care părțile contractante: F. și A. au arătat că împrumutul s-a acordat în două tranșe, în iunie 2009 și în ianuarie 2009, aceste declarații sunt valide și constituie probe temeinice și legale prin aplicarea art. 977 vechiul C. civ. Mai mult, admiterea probei cu martori se poate face împotriva înscrisurilor în cazurile de excepție prevăzute de art. 309, alin. (4), pct. 4 și 6 C. proc. civ., când "părțile convin sa folosească acesta proba, însă numai cu privire la drepturile de care ele pot sa dispună" și când "se cere lămurirea clauzelor actului juridic". Prin declarațiile date în fața Comisiei de Cercetare a Averilor, părțile contractante ale împrumutului: F. și A. au lămurit în ce a constat remiterea sumei de bani împrumutate, faptul că suma de 300.000 RON a fost dată în două tranșe (iunie 2009 și ianuarie 2010) independent de data încheierii contactului de împrumut - 21 ianuarie 2010. Au arătat în fața Comisiei de Cercetare a Averilor faptul că dobândirea din anul 2009 terenului situat în Comuna Clinceni și edificarea casei de locuit din anul 2010 au fost perfect justificate din punct de vedere al sumelor de bani cheltuite. În primăvara anului 2009 au identificat terenul pe care l-au cumpărat ulterior (Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 4 iunie 2009), vânzătorul solicitând prețul de 51.000 Euro pentru acest teren în suprafață de 4.000 mp, situat în Comuna Clinceni, Jud. Ilfov. În toamna anului 2008 au primit cu titlu gratuit de la D., mama lui B., suma de 14.000 Euro, sumă rezultată din vânzarea apartamentului situat în Mun. București, str. x, conform contractului de vânzare cumpărare nr. x din 6 aprilie 2006. Suma de 14.000 Euro o reprezintă diferența dintre prețul de vânzare a apartamentului în valoare de 35.000 Euro și prețul de achiziționare a noii locuințe, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 14 aprilie 2006, în valoare de 21.000 Euro. Dovada primirii sumei de 14.000 Euro de la D. se face prin declarațiile martorilor: D. și C., coroborate cu înscrisurile: Contract de vânzare-cumpărare nr. x din 6 aprilie 2006 și Contract de vânzare-cumpărare nr. x din 14 aprilie 2006. Pentru a putea achita prețul pentru teren aveau nevoie de suma de 35.000 Euro, în contextul în care, diferența până la prețul de 51.000 Euro al terenului era acoperită de suma de bani de 14.000 Euro primită cu titlu gratuit în anul 2008 din partea mamei lui B. În acest sens, în primăvara anului 2009 au vorbit cu F., un prieten de familie, căruia i-au solicitat un împrumut în vederea cumpărării terenului și ridicării unei case de locuit pe acest teren. F. le-a comunicat că îi poate împrumuta pe termen lung suma de 300.000 RON pe care să îi folosească la achiziționarea terenului și la ridicarea construcției. La începutul lunii iunie 2009, F. le-a dat prima tranșă din împrumut, în cuantum de 150.000 RON, bani pe care i-au folosit integral la cumpărarea terenului. Am hotărât de comun acord ca sa încheie un contract de împrumut în formă scrisă sub semnătură privată la momentul în care le va da și ultima tranșă din acest împrumut, dată raportată la momentul de începere a lucrărilor la casă. Atât la acordarea primei tranșe a împrumutului, în iunie 2009, cât și la momentul semnării contractului de împrumut, ianuarie 2010, a fost prezent G., un prieten apropiat care a fost martor la acordarea acestui împrumut. Dovada primirii sumei de 150.000 RON în anul 2009, prima tranșă a împrumutului contractat de la F., în vederea achiziționării terenului se face prin: declarația martorului F., declarația martorului G., coroborate cu înscrisurile: Contract de împrumut din 21 ianuarie 2010, Declarația de avere a lui A. din 2011, aferentă anului 2010. Împrumutul în valoare de 300.000 RON a fost declarat în declarația de avere a lui A. după contractarea acestuia, înainte de declanșarea evaluării averii de către ANI, la data de 28 august 2012. Prețul terenului - 213.833 RON, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 iunie 2009 a fost achitat la data semnării contractului, suma de 213.833 RON provenind din prima tranșă de împrumut (150.000 RON), suma de 14.000 Euro primită cu titlu gratuit de la D. (58.800 RON - 4.2 RON curs Euro BNR la 5 iunie 2009) și economiile proprii (5.000 RON). Această sumă a fost plătită în numerar, așa cum rezultă și din mențiunile făcute în contractul de vânzare-cumpărare. În 4 iunie 2009, a mers la notar și G. în vederea încheierii actelor de vânzare-cumpărare, dat fiind faptul că aveau asupra lor o sumă mare de bani (aproximativ 215.000 RON plus taxele notariale). Ca urmare a obținerii autorizației de construcție pentru imobilul - casă de locuit în octombrie 2009 (Autorizația de construire nr. x din 23 octombrie 2009 emisă de Primăria Comunei Clinceni), la începutul anului 2010 au inițiat lucrările de execuție a construcției a cărei valoare s-a ridicat la suma de 160.000 RON, conform proiectului construcției. Valoarea construcției a fost limitată la suma de 160.000 RON în contextul în care banii necesari ridicării construcției proveneau din a doua tranșă a împrumutului, în cuantum de 150.000 RON. Înainte de începerea lucrărilor au primit de la F. a doua tranșă a împrumutului, în valoare de 150.000 RON la data de 21 ianuarie 2010, ocazie cu care au încheiat și contractul de împrumut sub semnătură privată. Prezent la momentul încheierii acestui contract a fost, așa cum am menționat anterior, G., care a asistat inclusiv la remiterea banilor. Acest împrumut a fost menționat în declarația de avere aferentă anului 2010. Pe parcursul derulării lucrărilor de construcție, costul acestora în valoare totală de 160.000 RON a fost acoperit de a doua tranșe a împrumutului (150.000 RON), precum și de economiile făcute în anii anteriori (10.000 RON). Dovada primirii sumei de 150.000 RON în ianuarie 2010, a doua tranșă a împrumutului contractat de la F., în vederea ridicării construcției se face prin: declarația martorului F., declarația martorului G., coroborate cu înscrisurile: Contract de împrumut din 21 ianuarie 2010, Declarația de avere a lui A. din 2011, aferentă anului 2010. Instanța de fond apreciază în mod greșit că art. 18 din Legea nr. 176/2010 definește diferența semnificativă ca fiind "o sumă mai mare de 10.000 euro", în condițiile în care textul legal definește diferența semnificativă ca fiind o "diferența mai mare de 10.000 de euro". Conform art. 17, alin. (3), lit. c) din Legea nr. 176/2010, Raportul de evaluare trebuie să facă evaluarea eventualelor diferențe semnificative, în sensul prevederilor art. 18 - "prin diferențe semnificative...se înțelege diferența mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate în aceeași perioadă". Prin urmare, dacă se constată o diferență nejustificată între venituri și cheltuieli, se impune scăderea sumei de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume din valoarea evaluată ca reprezentând diferență nejustificată între venituri și cheltuieli. În prezenta cauză, în condițiile în care se va considera că suma nejustificată este în valoare de 95.162 RON conform cercetării efectuate de către Comisia de Cercetare a Averilor, suma calculată în vederea confiscării este de 50.188 RON (diferența dintre 95.162 RON și 44.974 RON - 10.000 euro la cursul BNR de 4.4974 RON/l euro). 3.2. Prin note de ședință depuse pentru termenul de judecată din 13 noiembrie 2019, recurenții-parați A. și B. au arătat că înțeleg să dezvolte motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la disp. art. 18, raportat la art. 16 din Legea nr. 176/2010, invocând totodată incidența în cauză a disp. art. 489 alin. (3) C. proc. civ. Motivele de nelegalitate ce pot fi reținute se încadrează și în ipoteza invocării acestora din oficiu, prevăzută de art. 489 alin. (3) C. proc. civ., cu trimitere la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv încălcarea principiului legalității (art. 7 C. proc. civ.) și cel al rolului judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.), norme care, alături de disp. art. 16 din Legea nr. 176/2010 ce stabilesc un regim special al probei cu expertiza, sunt norme de ordine publică. Fundamentul ilicitului și răspunderii aferente, stabilite prin Legea nr. 176/2010 și analizate în speță, este stabilirea existenței unei diferențe semnificative, definită ca diferența mai mare de 10.000 euro/echivalent în RON între modificările intervenite în avere pe durata exercitării funcției publice și veniturile realizate în aceeași perioadă. Raportat la natura răspunderii instituită pentru încălcarea acestui regim și la conținutul sancțiunilor, Legea nr. 176/2010 instituie, iar practica judiciară realizează standarde corespunzătoare, ridicate, în legătură cu administrarea probelor în materie, în scopul respectării principiilor fundamentale ale procesului civil, între care cel al dreptului la un proces echitabil. În acest sens, dispozițiile art. 16 din Legea nr. 176/2010, derogând de la regula disponibilității, instituie obligativitatea administrării probei cu expertiza (extrajudiciară), chiar și dincolo de voința persoanei cercetată, pentru lămurirea tuturor aspectelor privind diferențele semnificative, ca fiind o probă relevantă. În măsura în care această probă nu se realizează în faza administrativă a cercetării, realizată de (ANI), în faza judiciară, Comisia de cercetare a averilor și instanța de judecată, sunt cu atât mai mult ținute să respecte acest regim al probei cu expertiza, acesta fiind completat și de dispozițiile art. 22 C. proc. civ., care îndreptățesc judecătorul să administreze probele pe care de consideră necesare. Fără a ignora împrejurarea că persoana cercetată nu a solicitat administrarea probei cu expertiza contabilă, aceasta nu poate constitui un impediment în aprecierea necesității sale de către instanța de recurs, în considerarea regimului instituit de art. 16 din Legea nr. 176/2010 și de dispozițiile art. 22 C. proc. civ. În speță, deși se reține că E. a avut în perioada 2004 - 2008 ca diferență între venituri și cheltuieli + 132.129 RON, se constată o "suma nejustificată" (care depășește pragul legal de 10.000 euro) de cea 40.000 RON (în total, suma confiscată fiind de 95.162 RON), cu motivarea că, se poate susține că toate sumele de bani din anii anteriori pot fi reportate pentru justificarea achiziției efectuate în anul 2009". Rezultă implicit că o parte din suma de 132.129 RON (fără a lua în calcul și alte venituri) poate fi reportată pentru achiziția din 2009, fără a se stabili și preciza cuantumul. Dacă această parte reportată este de cea 40.000 RON sau mai mult, pragul de ilicit (10.000 euro) nu mai este depășit, soluția fiind de respingere a sesizării Comisiei de cercetare a averilor și închidere a dosarului. Este o motivare a instanței de fond lipsită de orice rigoare, prin generalitatea sa, fiind obligatorie indicarea unei sume exacte din plusul de 132.129 RON care poate fi reportată pentru cheltuiala nejustificată din 2009. În măsura în care se apreciază că nu poate fi reportată întreaga sumă de 132.129 RON, ori cel puțin o sumă (cea 40.000 RON) care să coboare suma nejustificată sub pragul de 10.000 euro, singura probă care poate clarifica acest aspect esențial este o expertiză contabilă.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității formulării unor motive de recurs, referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 176/2010 și ale art. 22 din C. proc. civ., iar pe fond, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a Sentinței civile nr. 1728 din 24 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul, astfel cum a fost motivat prin declarația inițială de recurs, este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. Astfel cum rezultă din cuprinsul memoriului de exercitare a căii de atac, recurenții susțin că hotărârea atacată este afectată de motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În esență, recurenții susțin că: - instanța de fond a făcut o aplicare eronata a prevederilor art. 18 din Legea nr. 176/2010 considerând că diferența semnificativă se calculează separat pe fiecare an calendaristic și nu pe toată perioada evaluată; - instanța de fond nu s-a pronunțat asupra condițiilor în care a fost achiziționat autoturismul x în anul 2007; - nu au fost luate în considerare plusurile înregistrate în anii 2004, 2005, 2006 și 2008; - s-a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 309 alin. (5) din C. proc. civ.; - este criticată aplicarea art. 18 din Legea nr. 176/2010, recurenții considerând că suma de 10.000 de Euro ar fi trebuit scăzută din totalul diferenței semnificative reținute. Cu prioritate, trebuie precizat că, în considerentele Ordonanței nr. 15 din data de 23 decembrie 2015, Comisia de cercetare a averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 s-au reținut următoarele: "... ceea ce se impută în fapt persoanelor evaluate, este faptul că numai cheltuiala efectuată la nivelul anului 2009 este una nejustificată. Deși în raport se precizează că și la nivelul anului 2007 a existat o balanță negativă, în sensul că averea dobândită în acest an este mai mare decât veniturile cu suma de 12.173 RON (în anul 2007 fiind achiziționat autoturismul x), Comisia constată că nu a fost investită să constate că această sumă reprezintă o diferență nejustificată, în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010, pe de altă parte, constată că această sumă nu este una mai mare de 10 000 euro.,, În consecință, orice analiză a instanței de judecată trebuie să vizeze exclusiv cheltuiala efectuată la nivelul anului 2009, orice referire la achiziții anterioare (ex. autoturism) excedând cadrului procesual stabilit prin sesizare. Astfel, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, autoturismul x a fost achiziționat în anul 2007, iar instanța de fond nu a reținut că diferența semnificativă ar fi compusă și din sume de bani cu care a fost achiziționat autoturismul. Prin urmare, susținerile recurenților sub acest aspect sunt lipsite de relevanță și nu sunt apte a influenta cuantumul diferenței semnificative reținute de către instanța de fond. Înalta Curte constată de asemenea netemeinicia afirmației recurenților referitoare la stabilirea diferenței semnificative în mod global, pe întreaga perioadă evaluată. Înțelesul noțiunii de "diferențe semnificative", presupune o diferența mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate în aceeași perioadă. În sensul legii, diferențele respective nu ar putea să provină decât din neconcordanța dintre informațiile înscrise în declarațiile de avere completate și depuse la diferite intervale de timp, pe parcursul exercitării funcției, de către persoana verificată. Așa cum corect sesizează intimata ANI, chiar dacă este evaluată întreaga perioadă în care o persoană a deținut o funcție publică, balanța de venituri și cheltuieli se realizează pe subperioade, o interpretare contrară fiind de natură a goli de conținut întreaga procedură legală de evaluare a diferențelor semnificative. Interpretarea dată de recurenți dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 176/2010 este una eronată. Pragul instituit de legiuitor în art. 18 este unul în raport de care se justifică sesizarea Comisiei de cercetare a averilor prin raportul de evaluare întocmit de inspectorul de integritate. Astfel, dacă diferența dintre venituri și averea dobândită este mai mică de 10.000 euro, nu mai este sesizată Comisia întrucât suma respectivă nu reprezintă o diferență semnificativă în sensul stabilit de legiuitor. În situația în care diferența este mai mare de 10000 euro, atunci aceasta reprezintă o diferență semnificativă. Dacă este depășit acest prag, întreaga sumă este considerată a fi nejustificată și nu se poate susține că din întreaga sumă se scade 10.000 euro. Cu privire la susținerile recurenților referitoare la raportarea plusurilor din anii anteriori, acestea au fost invocate, în fața comisiei, ca fiind folosite pentru achiziția din anul 2009 doar în limita sumei de 7.000 RON și nu integral, pentru perioada începând cu anul 2004 - f. x alin. final Ordonanța nr. 15/2015. Mai mult, nici o cheltuială aferentă perioadelor invocate de către recurenți nu a fost scăzută din veniturile aferente anilor 2004 - 2008, fiind evident că nu se poate retine o balanță cuprinzând exclusiv venituri. Referitor la afirmația privitoare aplicarea greșită a dispozițiilor art. 309 alin. (5) din C. proc. civ., din probele administrate în cauză, rezultă că împrumutul acordat de martorul F. a fost acordat în anul 2010. Astfel, în contractul inițial, încheiat la data de 21 ianuarie 2010, s-a prevăzut la art. 7 din contract că suma de 300.000 RON se acordă cu titlu de împrumut pe un termen de 120 de luni, începând cu data de 21 ianuarie 2010. În contractul cu garanție imobiliară încheiat sub nr. x din 6 iunie 2014 se prevede că părțile au încheiat un contract de împrumut la 21 ianuarie 2010, având ca obiect suma de 300.000 RON, termenul inițial de restituire fiind prevăzut de părți ca fiind 10 ianuarie 2020 prelungindu-se la 20 ianuarie 2021. Prin urmare, niciunul dintre contracte nu prevede ca fiind data împrumutului luna iunie 2009, în ambele contracte fiind prevăzută data de 21 ianuarie 2010. Potrivit art. 270 C. proc. civ., înscrisul autentic face deplina dovada, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii. În aplicarea art. 309 alin. (5) C. proc. civ., proba cu martori nu poate fi primită împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris. Prin urmare, atâta vreme cât în actul autentic A. și F. au prevăzut că data împrumutului este 21 ianuarie 2010, declarația martorului data fața comisiei prin care a arătat că împrumutul s-a acordat în anul 2009, nu poate produce efectele juridice dorite de către recurenți. Nefiind, așadar, demonstrată pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor legale mai sus arătate, Înalta Curte constată că este nefondat și motivul de casare grefat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., urmând a respinge recursul de față ca atare. Cu privire la motivele de recurs referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 176/2010 și ale art. 22 din C. proc. civ., ele au fost invocate doar prin notele depuse la dosar la 30 octombrie 2019. Motivele pe care se întemeiază cererea de recurs și dezvoltarea acestora pot fi transmise ulterior declarării recursului, însă numai înăuntrul termenul legal de declarare a recursului care, potrivit art. 485 din C. proc. civ. rap. la art. 20 din Legea nr. 544/2004, este de 15 de zile de la comunicarea hotărârii. Întrucât recurenții au depus motivele noi de recurs după expirarea termenului prevăzut de lege, Înalta Curte le va aprecia ca tardive și nu le va lua în considerare la analiza legalității hotărârii atacate, deoarece căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate/motivate sunt reglementate prin norme de ordine publică, întemeindu-se pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. Este real faptul că alin. (3) al art. 489 prevede posibilitatea invocării din oficiu a motivelor de casare de ordine publica. Textul creează numai posibilitatea invocării unor motive de ordine publică, și nu obligativitatea invocării lor. Deși recurenții fac referire, în notele scrise anterior menționate, la o dezvoltare a motivelor de recurs depuse inițial, prin motivare a recursului trebuie înțeles nu doar indicarea unuia dintre motivele de casare, ci și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat, ceea ce, cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 176/2010 și ale art. 22 din C. proc. civ., aspecte care nu se regăsesc în declarația inițială de recurs. În ceea ce privește critica referitoare la neadministrarea probei cu expertiza tehnică specialitatea contabilă, trebuie subliniat faptul că nimic nu i-a împiedicat pe recurenți să formuleze, în fața instanței de fond, o propunere de administrare a probei cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilă, în măsura în care considerau că aceasta ar lămuri starea de fapt dedusă analizei instanței de judecată. Astfel, rezultă din economia dosarului faptul că instanța fondului a acordat cuvântul părților cu privire la eventualele cereri de probațiune, în cuprinsul încheierii de ședință din 10 mai 2016 neregăsindu-se nicio solicitare pe marginea administrării unui eventual raport de expertiză. De altfel, în cuprinsul încheierii de dezbateri din 10 mai 2016, reprezentantul recurenților a precizat că și-a limitat probațiunea doar la a se solicita depunerea la dosar a depoziției formulate de pârâtul A. în fața inspectorului de integritate, menționată în raportul de evaluare. În fine, tot în cadrul analizei criticilor referitoare la probațiunea administrată în cauză, Înalta Curte subliniază că omisiunea instanței fondului de a ordona, din oficiu, administrarea unei dovezi, în lipsa unei obligații prevăzute de lege în acest sens, nu poate constitui un motiv de casare din perspectiva prevederilor art. 488 C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,