ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 956/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Reclamanta Agenția Națională de Integritate a sesizat Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 17 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, pentru ca în conformitate cu art. 8 din aceeași lege, să se constate că între veniturile și averea domnului A., pe perioada exercitării funcției publice, există o diferență nejustificată de 250

000 de euro.

Prin Ordonanța nr. 4 din 9 martie 2016, Comisia de cercetare a averilor a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în vederea confiscării de la persoana evaluată A., a sumei de 222 535 euro.

În motivarea sesizării, reclamanta a arătat că pârâtul B. a deținut calitatea de consilier general în cadrul Consiliului General al Municipiului București în perioada 2008 - 2014 (mandat 2008 - 2012 și mandat 2012 - 2014), iar în această calitate a fost supus evaluării din punctul de vedere al modului de dobândire a averii prin raportare la dispozițiile art. 1 pct. 30 din Legea nr. 176/2010, având calitatea de ales local.

În această calitate, pârâtul avea obligația, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din actul normativ menționat, de a depune anual declarație de avere și de interese, aceste declarații fiind supuse verificărilor ANI atât din oficiu, cât și ca urmare a sesizărilor persoanelor interesate.

În acest sens, la data de 16 noiembrie 2010, a fost întocmită lucrarea din 16 noiembrie 2010, inițiată ca urmare a constatării din oficiu a neîndeplinirii obligațiilor de depunere a declarațiilor de avere și de interese.

Ulterior la data de 17 noiembrie 2010, a avut loc. o nouă sesizare din oficiu a ANI, în baza informațiilor furnizate de numita C., potrivit cărora pârâtul nu a menționat în declarația de avere totalitatea bunurilor imobile deținute împreună cu familia, iar acesta a declarat contractarea unui împrumut în sumă de 250.

000 euro.

Având în vedere că ambele lucrări au vizat aceeași persoană, s-a dispus conexarea acestora, cercetările fiind realizate în dosar nr. x din 16 noiembrie 2010, în care s-a întocmit raportul de evaluare din 30 august 2012, prin care s-a dispus sesizarea Comisiei de cercetare a averilor în vederea începerii activităților de control și sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în declarații.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 1065 din 27 martie 2017, a admis sesizarea Comisiei de cercetare a averilor constituită potrivit Legii nr. 176/2010, la solicitarea reclamantei Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâtul A. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Totodată, a dispus confiscarea pe numele pârâtului A. a sumei de 222.535 euro constatată a fi dobândită de acesta în mod nejustificat.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

În privința raportului de evaluare din 30 august 2012 contestat de pârât, prima instanță a avut în vedere Decizia nr. 4202 din 7 noiembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2012.

În cauză, după clasarea lucrării nr. x/2010, reclamanta Agenția Națională de Integritate s-a sesizat din oficiu, având în vedere doar cu titlu de indicii cele relevate de Primăria Municipiului București cu privire la nedepunerea declarațiilor, precum și cele relevate prin sesizarea numitei C..

În acest sens s-au declanșat noi verificări, dar în baza Notelor cu propunere de sesizare din oficiu atașate la dosarul cauzei, în acest scop fiind întocmite două noi dosare, conexate prin referatul de conexare din 19 ianuarie 2011.

Prima instanță a apreciat că nu se poate susține că emiterea raportului de evaluare a fost efectuată cu nerespectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 176/2010, pârâtul fiind informat din timp asupra verificărilor întreprinse în legătură cu averea sa și fiind invitat la sediul autorității reclamante pentru lămuriri suplimentare și, cu toate că a propus ca dată pentru depunerea lămuririlor 6 august 2012, pârâtul nu s-a prezentat conform înțelegerii cu inspectorul de integritate.

Pe fondul sesizării, prima instanță a reținut că autoritatea a identificat existența unei majorări a patrimoniului pârâtului cu suma de 250.000 euro, pe care pârâtul nu a fost în măsură să o justifice, ANI reținând că simpla depunere a contractului de împrumut încheiat pentru această sumă cu tatăl său, D., nu este de natură a conferi caracter justificat majorării averii.

Așa fiind, a avut în vedere dispozițiile art. 14 alin. (1) și (5) din Legea nr. 176/2010, cu privire la identificarea unei diferențe semnificative rezultând din activitatea de evaluare și posibilitatea extinderii cercetărilor asupra membrilor de familie (soție și copii aflați în întreținere), precum și dispozițiile art. 18 din același act normativ.

Din probele administrate în fața Comisiei de cercetare a averilor, a rezultat că, în perioada supusă evaluării 2008 - 2011, în declarația de avere aferentă anului 2008 figurează menționate două împrumuturi, în sumă totală de 650.000 euro respectiv 250.000 euro, primul fiind acordat de BDR în anul 2007 iar cel de-al doilea în anul 2008 de tatăl pârâtului D., cu scadență în 2010.

Cele două împrumuturi figurează în declarațiile de avere din anul 2010 (pentru 2009) și din 2011 (pentru 2010), modificarea intervenind în anul 2011, când suma nu a mai fost declarată la categoria "împrumut" ci la categoria veniturilor din alte surse, ca moștenire de la tatăl său în urma decesului acestuia.

Din interpretarea coroborată a declarațiilor de avere aferente perioadei 2008 - 2011 și din probatoriul administrat, a rezultat majorarea averii pârâtului A. cu suma de 250.000 euro, care prin valoarea ei (mai mare de 10.000 euro) reprezintă diferență semnificativă supusă verificărilor din oficiu ale ANI.

În susținerea caracterului justificat al acestei diferențe de venituri, pârâtul a arătat că suma de 250.000 euro a fost obținută în timpul vieții tatălui său, în baza unui contract de împrumut încheiat cu acesta, termenul scadent fiind stabilit pentru data de 8 septembrie 2010. Suma s-a regăsit ulterior în declarația de avere la categoria "venituri din alte surse" deoarece tatăl său a decedat în luna mai a anului 2010, astfel că împrumutul nu a mai putut fi restituit.

Prima instanță a reținut, în privința contractului de împrumut din data de 8 septembrie 2008 încheiat de pârât, că acesta a recunoscut în fața instanței penale săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, aspect dovedit de reclamantă cu extrasul din programul informatizat Ecris depus în instanță cu privire la soluția pronunțată de instanța penală în dosarul penal nr. x/2016 (xx/2016), care a fost soluționată în procedura simplificată având la bază declarația de recunoaștere a săvârșirii faptei, potrivit dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. Prin această Sentința penală nr. 44 din 2 martie 2017 a Curții de Apel București s-a dispus totodată anularea contractului de împrumut încheiat de pârâtul A. cu tatăl său, D., la data de 8 septembrie 2008, sentința neavând caracter definitiv.

Însă, din coroborarea actului de recunoaștere cu privire la săvârșirea faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată (sentința penală fiind pronunțată prin raportare la art. 396 alin. (10) C. proc. pen.) cu aceea că existența actului a fost implicit contestată de pârât în discuția telefonică avută cu inspectorul de integritate, căruia i-a declarat că dumneavoastră v-ați gândit să faceți un contract de împrumut cu tatăl dumneavoastrăș" precum și cu lipsa oricăror dovezi în legătură cu predarea efectivă a sumei de bani către pârâtul A., ori cu privire la deținerea în patrimoniu a unei astfel de sume de bani de către tatăl pârâtului, prima instanță a reținut că reclamanta a apreciat în mod corect că actul nu conferă caracter justificat majorării averii pârâtului în perioada de referință.

Pârâtul a arătat în apărare că tatăl său deținea în patrimoniu suma de 250.000 euro la momentul împrumutului, aceasta fiindu-i dată cadou de fratele său, numitul E., care la rândul său deținuse o avere impresionantă dobândită din moștenire de la soție și din munca sa - drepturi de autor - fiind inventatorul și deținătorul Brevetului de invenție pentru sigiliul vamal aplicat de statul Român în perioada 1972 - până în prezent.

Deși a formulat astfel de apărări cu privire la justificarea sumei de 250.000 euro în patrimoniul tatălui său, arătând că deține documente în probarea acestora, pârâtul a atașat la dosar doar Sentința civilă nr. 1781 din 6 decembrie 2002, definitivă și irevocabilă, prin care acesta împreună cu tatăl său au dobândit dreptul de a li se plăti drepturi de autor în sumă de 787.558.258 lei.

Potrivit procesului-verbal de distribuție a sumelor realizate prin executare, în final pârâtul și tatăl acestuia au încasat la data de 17 mai 2005 suma totală de 992.470.230 lei, reprezentând 27.465 euro.

Judecătorul fondului a reținut astfel că din suma de 250.000 euro ce face obiectul contractului de împrumut încheiat de pârât cu tatăl său, cel mult suma de 27.465 euro a fost justificată de împrumutat ca existând efectiv în patrimoniul tatălui său la momentul acordării împrumutului.

În privința diferenței de sumă de 222.535 euro pârâtul nu a produs nicio probă de natură a justifica existența ei în patrimoniul tatălui D. la momentul pretinsului împrumut din anul 2008. De asemenea, nici aspectele invocate cu privire la aceea că unchiul E. ar fi moștenit o avere importantă de pe urma soției nu a fost dovedită în cauză de pârât, căruia potrivit dispozițiilor Legii nr. 176/2010 îi revenea obligația de a produce astfel de dovezi în susținerea caracterului justificat al majorării averii cu ocazia acordării împrumutului, prin depunerea cel puțin a unui certificat de moștenitor.

Prima instanță a înlăturat apărările pârâtului, în sensul că în favoarea sa operează o prezumție de dobândire licită a averii, având în vedere că o astfel de prezumție nu este una absolută și irefrigerabilă, ea putând fi combătută prin proba contrară.

În acest sens, a avut în vedere concluziile expuse de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 453/2008, prin care s-a reținut că prezumția instituită de art. 44 din Constituția României nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii.

În cauză, reclamanta, prin probele administrate și coroborarea acestora, a reușit să răstoarne prezumția de majorare licită a averii cu suma de 222.535 euro de către pârâtul A., prin invocarea inexistenței unui contract în împrumut valid precum și prin invocarea lipsei oricăror dovezi cu privire la dobândirea prin moștenire a sumei de la tatăl său, care la rândul său ar fi moștenit această sumă de la fratele său, în acest sens nefiind prezentate certificate de moștenitor relevante.

Or, în lipsa oricăror dovezi de natură a justifica modalitatea de dobândire în patrimoniu a sumei menționate, atât de pârâtul A. cât și, anterior, de tatăl acestuia, D., judecătorul fondului a constatat incidența, în cauză, a prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, cu consecința admiterii sesizării Comisiei de cercetare a averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 și a confiscării de la pârât sumei de 222.535 euro constatată a fi dobândită de acesta în mod nejustificat.

Totodată, potrivit art. 26 din Legea nr. 155/1996, la momentul dobândirii caracterului definitiv prezenta hotărâre prin care s-a constatat dobândirea unei părți din avere cu caracter nejustificat, a dispus publicarea în M. Of. al României, Partea a III-a, urmând a fi comunicată Agenției Naționale de Integritate, precum și organului de specialitate al Ministerului Finanțelor Publice de la domiciliul persoanei a cărei avere a fost cercetată, în vederea executării, cheltuielile de publicare urmând să fie suportate din bugetul Ministerului Justiției.

Recurentul-pârât A. a formulat cerere de repunere în termenul de declarare a recursului și recurs împotriva Sentinței civile nr. 1065 din 27 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu privire la repunerea în termen, recurentul-pârât invocă dispozițiile art. 186 C. proc. civ. și arată că nu a fost niciodată citat la adresa de domiciliu procesual ales, de unde rezultă că procedura de citare este viciată, iar consecința este nulitatea absolută a actului procedural.

Recurentul-pârât arată că își întemeiază cererea, în drept, pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., arătând că citarea s-a făcut la adresa de domiciliu și nu la domiciliul ales, prima instanță a ignorat faptul că în cauză și-a ales un domiciliu procesual, și-a întemeiat soluția pe motive străine cauzei, raportându-se exclusiv la un extras de pe portalul instanțelor ce privește dosarul penal nr. x/2016, din analiza căruia instanța trage concluzia eronată că în ipoteza în care s-a urmat procedura simplificată de recunoaștere a vinovăției, aceasta are semnificația existenței sumei imputate.

Pe fondul pricinii, recurentul-pârât invocă excepția nulității raportului de evaluare din 30 august 2012 și excepția nulității pentru neîndeplinirea procedurilor legale de citare prevăzute de Legea nr. 176/2010.

Nulitatea raportului de evaluare a fost ridicată în primul rând din perspectiva încălcării prevederilor art. 34 pct. 1 și 2 din Legea nr. 176/2010 coroborat cu dispoziția ANI nr. x/2010 și art. 5 C. civ. raportat la art. 105 pct. 2, teza I, art. 108 pct. 1, raportat la art. 108 pct. 4 C. proc. civ., în sensul că intimata-reclamantă a folosit la emiterea raportului de evaluare din 30 august 2012, documente falsificate dintr-un dosar soluționat în data de 22 octombrie 2010 și care au fost clasate în lucrarea ANI nr. x/2010 prin încetarea efectelor juridice, deoarece au fost realizate și administrate într-o procedură desfășurată sub efectul unei legi neconstituționale, Legea nr. 144/2007.

În al doilea rând, recurentul-pârât susține nulitatea actului administrativ atacat, prin încălcarea prevederilor art. 13 alin. (2) și art. 14 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, arătându-se că nu a fost citat legal, deoarece în dosar s-au efectuat doar două convocări/citări, una în perioada sărbătorilor de Crăciun a anului 2010 și cealaltă în perioada concediului de odihnă iulie - august 2012, în așa fel încât să nu poată fi aduse la cunoștința sa.

Recurentul-pârât consideră că excepția inadmisibilității contestației, invocată de intimatul-reclamant este neîntemeiată, deoarece se încearcă schimbarea obiectului acțiunii cu care a fost investită instanța de judecată și nu se prezintă temeiul de drept în baza căruia raportul de evaluare nr. x/2012 este exceptat căilor de atac prevăzute de Legea nr. 554/2004 și nu este un act administrativ.

Mai susține recurentul-pârât că a recunoscut în fața instanței penale contrafacerea semnăturii tatălui său, după ce a tehnoredactat contractul de împrumut, că nu a primit de la acesta în cursul anului 2008, suma de 250.000 euro, de unde rezultă că suma nu a existat în realitate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de repunere în termenul de declarare a recursului și asupra excepției tardivității recursului

Recurentul-pârât invocă disp. art. 186 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora, partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Ipoteza legală presupune că partea însăși, datorită unor motive temeinic justificate, a depășit termenul procedural imperativ.

Astfel, prin motive temeinic justificate, doctrina și jurisprudența arată că înțelege acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forței majore, sunt exclusive de culpă, fiind piedici relative, iar nu absolute, precum forța majoră.

Poate constitui un astfel de motiv, de exemplu, îmbolnăvirea și spitalizarea părții sau închiderea singurului oficiu poștal din localitate, în ultima zi a termenului.

Nelegala citare sau comunicare a hotărârii judecătorești de către instanța de judecată nu aparține ipotezei descrise de disp. art. 186 alin. (1) C. proc. civ., care are în vedere dimpotrivă, îndeplinirea corectă a actului procedural.

Motivele temeinic justificate țin de împrejurări ce aparțin exclusiv părții care le invocă, de unde rezultă că cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulat de recurentul-pârât va fi respinsă ca inadmisibilă.

Recurentul-pârât susține teza nelegalei citări în proces și, implicit, a vicierii procedurii de comunicare a hotărârii judecătorești pe care o contestă prin calea de atac a recursului.

Astfel, recurentul-pârât arată că a solicitat ca actele de procedură să-i fie comunicate la un domiciliu ales, respectiv Cabinetul său de avocatură, B., situat în București, însă, toate citațiile, inclusiv comunicarea Sentinței civile nr. 1065/2017 au fost trimise pe adresa sa de domiciliu, din București sector 2.

Potrivit disp. art. 155 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.: "persoanele fizice vor fi citate la domiciliul lor, dacă acestea locuiesc acolo efectiv".

Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a susținut că nu locuiește la adresa de domiciliu.

Conform disp. art. 158 alin. (1) C. proc. civ., în caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea mențiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156.

Din conținutul dispoziției legale sus-menționate, reiese faptul că alegerea locului citării presupune în mod imperativ indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură, în sens contrar, citarea se va face la domiciliul părții.

Obligația indicării persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură subzistă și dacă partea își alege domiciliul la cabinetul de avocatură, individual, unde pot lucra mai multe persoane, astfel că este necesar a se cunoaște care anume dintre aceste persoane pot primi actele de procedură comunicate de instanță.

Înalta Curte constată că nu există nicio excepție de la această regulă, chiar dacă cabinetul de avocatură este deschis pe numele recurentului-pârât.

Prin urmare, recurentul-pârât are obligația să indice persoana care primește actele de procedură, însă din cuprinsul cererilor formulate de acesta în fața Comisiei de cercetare a averilor, nu rezultă că s-a conformat dispozițiilor legale analizate.

Astfel, Înalta Curte reține că recurentul-pârât a fost citat în mod corect la domiciliul său, atât de către Comisie, care a aplicat dispozițiile procedurale incidente, ce sunt identice cu noile reglementări procedurale, cât și de către Curtea de Apel București, cu prilejul soluționării sesizării conform art. 104 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996, modificată.

De asemenea, Sentința civilă nr. 1065 din 28 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București și recurată în prezentul dosar, a fost comunicată în mod legal la domiciliul părții.

Drept consecință, pârâtul avea la dispoziție un termen de 15 zile de la comunicarea sentinței pentru a formula calea de atac a recursului, termen ce a început să curgă la data de 7 iunie 2017 și a expirat în data de 22 iunie 2017, ultima zi de declarare a recursului.

Or, din actele dosarului reiese împrejurarea formulării cererii de recurs abia la 25 ianuarie 2018, cu mult peste termenul legal, urmând a se respinge recursul ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge cererea de repunere în termen de formulare a recursului, ca inadmisibilă.

Respinge, ca tardiv formulat, recursul pârâtului A. împotriva Sentinței nr. 1065 din 27 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 martie 2018.