ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3944/2018

Circumstanțele cauzei 1.1. Agenția Națională de Integritate/Inspecția de Integritate a întocmit Raportul de evaluare nr. x din 27 aprilie 2015, în vederea începerii acțiunii de control și a constatării diferenței semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010, privind averea deținută de A., iar, la data de 15 noiembrie 2012, Agenția Națională de Integritate a extins verificările și asupra averii dobândite de acesta, împreună cu familia, în perioada evaluată, așa cum rezultă din Nota de modificare obiect înregistrată cu nr. x. Activitatea de evaluare privind averea existentă și modificările patrimoniale intervenite, a respectării regimului juridic al conflictelor de interese și al incompatibilităților s-a efectuat pentru perioada 20.06.2008 (data validării mandatului de consilier local) - 31 decembrie 2012 (data încheierii anului fiscal pentru care există informații cu privire la veniturile realizate). În conformitate cu prevederile art. 18 din Legea nr. 176/2010 și din analiza tuturor documentelor și informațiilor aflate la dosar, precum și a punctului de vedere al persoanei evaluate, a rezultat faptul că în perioada 2008 - 2009, A. a realizat venituri în sumă de 363.953 RON și a efectuat cheltuieli în sumă totală de 958.447 RON, astfel rezultând o diferență între veniturile realizate și cheltuielile efectuate în cuantum de - 594.494 RON (cuantumul diferențelor calculate în euro aferent anilor 2008 și 2009 fiind de 151.472,70 euro). În motivarea în drept a raportului de evaluare s-au invocat dispozițiile art. 10 lit. g), art. 17 alin. (5) și art. 22 alin. (4) din Legea nr. 176/2010. 1.

Agenția Națională de Integritate-Inspecția de Integritate a dispus comunicarea Raportului de evaluare nr. x din 27 aprilie 2015, în vederea începerii acțiunii de control și a constatării diferenței semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010, privind averea deținută de A. către Comisia de Cercetare a Averilor din cadrul Curții de Apel Bacău. 1.

Comisia de cercetare a averilor constituită conform Legii nr. 176/2010 din cadrul Curții de Apel Bacău, prin Ordonanța nr. 1 din 11 iunie 2015 a trimis cauza spre soluționare Curții de Apel Bacău, secția II civilă și de contencios administrativ dispunând comunicarea ordonanței părților și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău. 1.

Soluția primei instanțe Prin Sentința nr. 19 din 15 martie 2016, Curtea de Apel Bacău a admis cererea de cercetare a averii pârâților A., B., C. și D. formulată de Agenția Națională de Integritate și, în consecință, a constatat că nu are caracter justificat dobândirea de către pârâții A., B., C. și D. a sumei de 457.861,25 RON și, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 modificată, a confiscat de la pârâtul A. suma de 457.861,25 RON. 1.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâții au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la Curtea de Apel Bacău, și, pe fond, respingerea sesizării formulate de ANI. Cu privire la primul motiv de casare, recurenții au apreciat că instanța a comis un exces de putere prin aceea că nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, fără a fi motivat în vreun fel aceste aspecte. Invocând prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul A. arată că nu a fost audiat în fața instanței de fond, în considerentele hotărârii instanței de fond menționându-se, nereal, că A. ar fi refuzat să dea o declarație, în condițiile în care acesta a dorit să dea o declarație în fața instanței, numai că la primul termen de judecată la care a fost prezent a solicitat să fie asistat de un apărător, pentru a înțelege la ce se referă toate justificările pe care trebuie să le aducă în fața instanței. În aceeași ordine de idei, se arată că au fost cercetați pentru dobândirea unei averi ilicite atât recurentul A. dar și soția și copiii săi majori, însă aceștia nu au fost citați nici în fața Comisiei și nici în fața instanței de fond, încălcări care se circumscriu obligativității unui proces echitabil, sancțiunea fiind nulitatea actelor întocmite. Referindu-se la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de fond nu-și respectă propriul algoritm creat, omițând sume de bani ce în mod legal au fost regăsite în contabilitate și evidențiate și în expertiza contabilă efectuată în cauză, precizând recurenții că se referă la suma de 21.018 RON, evidențiată la pag. 13 tabel expertiza E. Păstrând același algoritm, împrumutul din 2007, în cuantum de 170.000 euro, nu este considerat decât parțial la venituri, în schimb la cheltuieli, pe primul loc sunt prinse toate ratele achitate și dobânzile aferente împrumutului în cuantum de 42.398,65 euro. Astfel, recurenții susțin că acest algoritm, prin care se iau în considerare doar plățile la credit, fără a considera creditul în sine integral care intră în rulajul firmei este contradictoriu. În continuare, recurenții susțin că hotărârea atacată este afectată și de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât averea dobândită de recurentul A. s-a realizat cu resursele financiare deținute anterior validării sale în Consiliul Local Roman. Față de aceste considerente, pe larg dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, se solicită casarea sentinței nr. 19 din 15 martie 2016 a Curții de Apel Bacău și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar, și, în subsidiar, rejudecarea cauzei și respingerea sesizării formulate de intimata ANI. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 22 martie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 20 septembrie 2018. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând recursul civil de față, Înalta Curte constată că este nefondat, niciunul din motivele de casare invocate de recurenți nefiind incident în cauză. Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de exercitare a căii de atac, primul motiv de casare invocat de recurenți este cel prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ., critica recurenților sub acest aspect fiind grefată pe faptul că instanța fondului nu a procedat la audierea pârâtului A. și nu i-a pus în vedere să prezinte dovezile care au stat la baza cererii ANI. Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 4 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Prin urmare, motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reglementează strict situația în care instanța, soluționând cauza, depășește atribuțiile puterii judecătorești, prin aceasta înțelegându-se incursiunea autorității judecătorești în sferele celorlalte puteri ale statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituționale sau de către legile organice, instanța săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat. În mod evident, ipoteza neascultării unei părți din proces sau omisiunea instanței de a-și exercita rolul activ și a pune în vedere părții să arate probele propuse în apărarea sa nu pot fi circumscrise nicidecum premisei arătate la art. 488 pct. 4 C. proc. civ., motiv de nelegalitate ce este incident numai în cazul în care instanța de judecată își arogă competențe specific puterii legiuitoare sau executive. Argumentele recurenților vor fi analizate, însă, din perspectiva reglementării conținute de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În mod evident, încălcarea dreptului la apărare are consecința prevăzută de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., principiul dreptului la apărare, astfel cum acesta este recunoscut prin dispozițiile art. 13 C. proc. civ., fiind unul fundamental, astfel că încălcarea normelor procesuale care sunt reglementate în vederea ocrotirii acestui principiu sunt sancționate cu nulitatea actului astfel îndeplinit. Însă, nici afirmațiile în sensul că instanța fondului a refuzat să procedeze la ascultarea recurentului A. și nici cele conform cărora instanța nu a pus în vedere pârâților să prezinte dovezile în apărare nu au suport real, actele și lucrările dosarului atestând contrariul. În ceea ce privește ascultarea persoanei cercetate, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 10 3 din Legea nr. 115/1996, cei citați în fața comisiei de cercetare vor fi ascultați pe rând și vor prezenta dovezile care au stat la baza raportului de evaluare. Persoana a cărei avere este supusă controlului va putea produce în fața comisiei de cercetare probe în apărare sau va putea solicita administrarea acestora de către comisia de cercetare și, dacă consideră necesar, poate depune o declarație în care va arăta veniturile realizate și modul de dobândire a averii. Raportat la cauza de față, este de constatat faptul că recurentul A. a fost citat de Comisia de cercetare a averilor la data de 8 mai 2015, anterior primului termen stabilit de Comisie (21 mai 2015). La acest din urmă termen, recurentul a invocat lipsa de apărare, refuzând să dea o declarație în atare condiții, context în care Comisia de cercetare a averilor a stabilit un nou termen, pentru data de 11 iunie 2015. Este de precizat faptul că la termenul din 21 mai 2015 Comisia de cercetare a averilor a procedat, totuși, la audierea recurenților B., C. și D. Aspectele asupra cărora este audiată persoana cercetată sunt evident personale, vizând veniturile și cheltuielile, astfel că solicitarea de amânare a audierii pentru a fi asistat de apărător trebuie să fie temeinic justificată, lipsind o atare justificare. Mai mult, dată fiind corelarea prevederilor Legii nr. 115/1996 cu cele ale C. proc. civ., Înalta Curte subliniază faptul că amânarea judecății poate fi dispusă, potrivit dispozițiilor art. 222 C. proc. civ., la cererea părții interesate dar numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. Or, este de observat că recurentul pârât A. nu a justificat, nici la termenul din 21 mai 2015 și nici la cel din 11 iunie 2015 existența unor situații ce pot fi circumscrise ipotezei prevăzute de art. 222 C. proc. civ., astfel că, nefiind fondată cererea de amânare din 21 mai 2015, refuzul recurentului-pârât mai sus menționat de a da o declarație, în sensul prevăzut de art. 10 3 din Legea nr. 115/1996, nu este unul justificat, context în care critica recurentului-reclamant la adresa procedurii desfășurate în fața Comisiei va fi înlăturată. În ceea ce privește critica recurenților pârâți, potrivit cărora nu ar fi fost citați, Înalta Curte constată că este vădit nefondată, fiind de observat faptul că toți recurenții au fost citați, atât în fața Comisiei de cercetare a averilor cât și în fața instanței de contencios administrativ, după cum rezultă din actele dosarului. În plus, trebuie precizat și faptul că toți recurenții pârâți au beneficiat de asistență juridică, rezultând din cuprinsul dosarului de fond asistarea respectiv reprezentarea recurenților prin apărător ales, ale cărui împuterniciri au fost depuse la dosarul cauzei. Considerentele anterior expuse vor fi valorificate și pentru a înlătura critica recurenților pârâți, în sensul încălcării dreptului la apărare, Înalta Curte constatând, pe de o parte, faptul că aceștia nu numai că nu au fost împiedicați să-și exercite drepturile procesuale atât personal dar și prin reprezentant și, pe de altă parte, că instanța de fond a încuviințat probele propuse de recurenții pârâți, așa cum au fost formulate, manifestând diligență și disponibilitate pentru exercitarea efectivă a apărării calificate,fiind de sesizat, sub acest din urmă aspect, că instanța de judecată, la termenul din 22 septembrie 2015 a luat în considerare solicitarea apărătorului recurenților de fixare a unui termen la care să poată fi prezent. În atare context, nimic din economia dosarului nu poate susține critica recurenților pârâți, în sensul că, pe parcursul procedurii le-a fost încălcat dreptul la apărare. În fine, o ultimă critică subsumată motivului de casare prevăzut la art. 488 pct. 5 C. proc. civ. privește nepronunțarea sentinței în ședință publică. Și această critică este vădit nefondată, în contextul în care instanța fondului a făcut aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 396 alin. (1), în cazuri justificate, dacă instanța nu ia hotărârea de îndată, pronunțarea acesteia poate fi amânată pentru un termen care nu poate depăși 15 zile. (2) În cazul amânării prevăzute la alin. (1), președintele, odată cu anunțarea termenului la care a fost amânată pronunțarea, poate stabili că pronunțarea hotărârii se va face prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței. Ca atare, împrejurarea că sentința civilă recurată în prezenta cauză nu a fost pronunțată în ședință publică nu are nicio relevanță în privința legalității hotărârii, de vreme ce soluția a fost pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, în acord cu prevederile art. 396 alin. (2) C. proc. civ. Nefondat este și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., constatând Înalta Curte că nu există niciun argument valid pentru a se putea concluziona în sensul existenței unei contradictorialități între considerentele hotărârii atacate, ori între considerentele sentinței și dispozitivul acesteia. Astfel, deși recurenții susțin că, parțial, considerentele hotărârii evocă temeinicia acțiunii, în timp ce, pe de altă parte se arată că acțiunea este neîntemeiată, nimic din cuprinsul considerentelor sentinței nu atestă faptul că judecătorul fondului a dovedit inconsecvență cu privire la aprecierea temeiniciei sesizării formulate de ANI în cauză. În același sens, instanța de control judiciar constată că prima instanța a procedat la o analiză proprie a argumentelor evocate de ambele părți, a analizat probele administrate și a dezlegat în consecință fondul cauzei, context în care critica grefată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată. În fine, cel de al patrulea motiv de nelegalitate invocat de către recurenți este cel prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Sub acest aspect, recurenții susțin faptul că deși prima instanță clarifică proveniența resurselor financiare anterioare mandatului recurentului A., nu a aplicat raționamentul logico-juridic pentru întreaga perioadă de timp, pentru privirea în tot a tabloului, pentru că norma de drept pe care s-a bazat controlul are în vedere sancționarea acelora care se îmbogățesc în perioada în care exercită un mandat de demnitate publică, funcționar public, etc. Constată Înalta Curte că este nefondată critica recurenților sub acest din urmă aspect, rezultând din cuprinsul dispozițiilor Legii nr. 176/2010 faptul că evaluarea averii se raportează la perioada de timp în care persoana cercetată a exercitat una din demnitățile sau funcțiile din sfera de referință a legii, și în acest sens prevederile art. 18 nu lasă loc la nicio interpretare. Potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 176/2010, Prin diferențe semnificative, în sensul prezentei legi, se înțelege diferența mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate în aceeași perioadă. Prin urmare, perioada ce poate fi avută în vedere de Agenția Națională de Integritate pentru evaluarea averii nu poate fi alta decât cea a exercitării demnităților sau funcțiilor prevăzute de Legea nr. 176/2010. Pe de altă parte, veniturile avute anterior învestirii recurentului pârât în funcția care a făcut posibilă verificarea averii trebuie să se reflecte în declarația de avere depusă la începutul mandatului, aceasta fiind premisa de la care pornește activitatea de cercetare a averii. În al doilea rând, din moment ce Agenția Națională de Integritate susține că în perioada 2008 - 2009 apare diferența nejustificată între veniturile realizate și modificările intervenite în averea subiectului cercetat, este firesc ca activitatea de cercetare să vizeze această perioadă și nu perioade anterioare, care oricum scapă atribuțiilor ANI sau ulterioare, cât timp ANI nu a sesizat niciun element de natură a contura suspiciunea dobândirii averii nejustificate după anul 2009. Veniturile anterioare ale recurentului pârât dar și ale membrilor familiei au făcut obiectul analizei Comisiei de cercetare a averilor și instanței de judecată, constatându-se exact o diferență nejustificată între aceste venituri, pentru perioada 2009 - 2009 și modificările suferite în situația averii analizate. Au susținut recurenții, tot în cardul critici grefate pe dispozițiile art. 488 C. proc. civ., că instanța de fond, deși a constatat contractarea împrumutului de 170.000 euro de la BCR, consideră că numai suma de 394.544 RON poate fi luată în calcul la venituri. Constată instanța de control judiciar că prima instanță reține, în considerente, că, așa cum rezultă din Contractul de împrumut x din 7 aprilie 2008 încheiat între BCR S.A. și din declarația de avere a pârâului A., acesta din urmă și B. au împrumutat suma de 170.000 Euro, echivalentul a 616.046 RON, din care, până la data validării mandatului pârâtului A., cheltuise suma de 221.502 RON, iar la data de 20 iunie 2008 pârâtul avea disponibil suma de 394.544 RON, reprezentând venit, aspect care va fi reținut de instanță având în vedere atât probele administrate cât și faptul că aceste susțineri nu au fost contestate de niciunul dintre părți sau participanți. Ca atare, luarea în considerare a sumei de 394.544 RON la capitolul venituri este absolut firească, din moment ce la data de 20 iunie 2008 acesta era disponibilul sumei rezultate din împrumut, astfel cum chiar recurentul pârât A. a arătat, inclusiv la termenul la care a fost dezbătut fondul cauzei. De aceea, nu poate fi luată în discuție nici pretinsa inconsecvență a instanței de fond cu privire la luarea în considerare, doar parțială a unui împrumut ca venit, în timp ce restituirea ratelor și a dobânzilor este considerată integral cheltuieli. În continuare, recurenții susțin că, fără suport, instanța de fond a luat în considerare, la capitolul cheltuieli, suma de 85.000 RON pentru cele 17 luni analizate, de unde ar rezulta o sumă lunară de 1.388,8 euro (la un curs de 3,60 RON), or, facturile la întreținere și alimentele, coșul zilnic al familiei se situa în jur de maxim 500 euro, respectiv 1800 RON lunar, or, chiar recurenta recurenta B., soția recurentului A., a declarat în fața Comisiei de cercetare a averilor că cheltuielile uzuale de întreținere a familiei se ridică la aproximativ 1.000 euro lunar. Apoi recurenții susțin că recurenta B. a avut și are anumite atribuții pentru care a fost retribuită lunar cu venituri în cuantum de 7.800 RON în 2008 și 8.640 RON în 2009, venituri care nu au fost luate în calcul. Contrar celor afirmate de recurenți, prima instanță a reținut că în perioada de referință pârâții obțin venituri din salarii și cedarea folosinței bunurilor în cuantum de 54.240 RON în 2008 și 37.076 RON în 2009, astfel cum rezultă din Adresa nr. x din 28 martie 2012, emisă de Administrația Finanțelor Publice Roman. Prin urmare, atât Comisia de cercetare a averilor dar și instanța de fond au avut în vedere, la capitolul venituri, doar veniturile care au fost justificate de către recurenți. Totodată, instanța de control judiciar reține că instanța fondului a luat în considerare, la capitolul venituri și suma rezultată din contractual de achiziție a spațiului nr. 663/2009 iar, la aceeași rubrică, dividendele pretins încasate de către recurentul A. au fost avute în vedere ca venituri, însă în limita documentelor justificative depuse la dosarul cauzei, respectiv până la concurența sumei de 50.714 RON. Față de toate aceste considerente,Înalta Curte constată nefondat recursul civil de față, urmând a fi respins ca atare.