ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 932/2023

Ședința publică din data de 21 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin Raportul de evaluare nr. x/27.07.2016, întocmit de Agenția Națională de Integritate ("ANI", "Agenția"), s-a dispus sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor din cadrul Curții de Apel București ("Comisia"), în vederea începerii acțiunii de control privind averea deținută de persoana cercetată A., director la Direcția Calitate, Comunicare și relații internaționale din cadrul Primăriei Sectorului 2 București, împreună cu familia, perioada supusă evaluării respectării regimului declarării averii fiind cuprinsa între 19.08.2005-31.12.2014.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București la data de 8 august 2016, sub nr. x/2016.

1.2. Prin Ordonanța nr. 12 din 20 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București a clasat sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate împotriva persoanelor evaluate A. și B..

1.3. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 decembrie 2019, pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A. și B., a solicitat:

(i) în principal, anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanța nr. 12/20.11.2018 emisă de către Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, ca netemeinică și nelegală și confiscarea diferenței constatate între averea dobândită și veniturile realizate de către de către A., în cuantum de 1.055.755,19 RON;

(ii) în subsidiar, anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanța nr. 12/20.11.2018 emisă de către Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, ca netemeinică și nelegală și transmiterea cauzei către Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București în vederea reluării procedurii de evaluare.

Prin sentința civilă nr. 336 din 2 iunie 2020, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca nefondată;

(ii) a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, pentru lipsa calității procesuale pasive;

(iii) a respins cererea formulată de Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții A. și B., ca neîntemeiată;

(iv) a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâți în cuantum de câte 1000 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva sentinței civile nr. 336 din 2 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Integritate, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă afirmă că instanța de fond nu a motivat sentința cu argumente proprii, ci și-a însușit susținerile Comisiei de Cercetare a Averilor, ignorând criticile ANI din acțiune.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor Legii nr. 176/2010 și Legii nr. 115/1996.

Astfel, consideră că atât instanța de fond, cât și Comisia s-au raportat la susținerile orale ale persoanei evaluate și ale martorilor audiați, care nu se coroborează cu alte mijloace de probă și au dat eficiență concluziilor expertizei contabile, luând în considerare un sold de 230.325,52 RON pretins existent în patrimoniul soților la începutul perioadei evaluate. În contractul de împrumut încheiat la data de 01.10.2006, se menționează expres că A. a acordat cu titlu de împrumut, în numerar, fără dobânda, către C., suma de 1.115.000 RON, iar expertiza a demonstrat faptul că A. nu ar fi putut acoperi, din economiile realizate anterior perioadei evaluate, suma de 1.115.000 RON declarata a fi împrumutată fiului său.

Mai arată recurenta-reclamantă că, la stabilirea cheltuielilor globale efectuate anterior perioadei evaluate de către persoana evaluată și familia sa, expertul a luat în calcul, la estimarea cheltuielilor lunare cu consumul gospodăresc, valoarea coșului zilnic, așa cum a fost stabilit de O.U.G. nr. 217/2000. Astfel, suma de 13.224,47 USD, reprezentând cheltuielile totale efectuate în perioada 01.09.1981 - 18.08.2005 de către familia Georgescu, are un caracter pur orientativ întrucât nu poate reflecta cheltuielile reale, nefiind cuprinse, de exemplu, cheltuieli reprezentând concedii, achiziții casnice, întreținerea locuinței sau alte cheltuieli corespunzătoare standardului de viata al intimatei.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-reclamantă susține că prima instanță și-a însușit concluziile Comisiei referitoare la cuantumul de 557.500 RON al împrumutului acordat la data de 01.10.2006 fiului C., pentru achiziționarea apartamentului din str. x.

Susține recurenta că atât Comisia, cât și instanța de fond, ar fi trebuit să ia în considerare suma de 1.115.000 RON, care este menționată în cuprinsul contractului de împrumut încheiat la data de 01.10.2016, a actului de dare în plată autentificat sub nr. x/08.01.2016 și a contractului de cesiune de creanță încheiat la data de 31.12.2013. Actul adițional la cele trei înscrisuri menționate, prin care se arată că suma împrumutată ar fi de doar 557.500 RON, a fost întocmit și autentificat în luna august 2016, după ce persoanei evaluate i-a fost comunicată, la data de 17.05.2016, identificarea unei diferențe semnificative în patrimoniul său, astfel că actul a fost întocmit pro causa.

În opinia recurentei-reclamante, nu poate fi vorba de o eroare, câtă vreme în anul încheiat în anul 2006 s-a indicat valoarea de piață pe care imobilul o va avea în anul 2016. Totodată, în cuprinsul contractului de cesiune de creanță încheiat la data de 31.12.2013 între B., în calitate de cedent și A., în calitate de cesionar, se stabilește cedarea în mod irevocabil și necondiționat de către cedent în favoarea cesionarului a dreptului de creanță asupra sumei de 557.500 RON

,

rezultată din contractul de împrumut încheiat la data de 01.10.2006, prețul cesiunii fiind de 10.000 Euro, achitat la data încheierii contractului, suma de 557.500 RON reprezentând cota-parte deținută de soțul persoanei evaluate, din împrumutul în cuantum de 1115.000 RON acordat fiului său. Astfel fiind, nu este posibilă existența unei erori operată în trei acte distincte, care ar fi fost rectificată zece ani mai târziu.

Mai arată recurenta-reclamantă că, în declarațiile de avere depuse de intimata A. în perioada 2008-2015, la rubrica "IV. Active financiare 2. Plasamente, investiții directe și împrumuturi acordate (...)" nu sunt mențiuni cu privire la împrumutul acordat la data de 01.10.2006 și stins la data de 08.01.2016, ca urmare a încheierii actului de dare în plata autentificat sub nr. x/08.01.2016.

Solicită a se avea în vedere și că, potrivit Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.10.2006, prețul de 85.000 Euro a fost achitat integral la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare, iar creditul a fost contractat de la D. S.A. la data de 29.11.2006, această sumă fiind constituită de intimată într-un depozit și retrasă la data de 04.12.2006.

Concluzionează recurenta-reclamantă că, în raport de balanța de venituri și cheltuieli ale intimatei A. și familiei sale, în perioada 19.08.2005 – 01.10.2006, rezultă o diferență semnificativă între averea dobândită și veniturile realizate, în suma de 1.055.755,19 RON.

Intimata-pârâtă A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Circumscris acestui caz de casare, recurenta-reclamantă a susținut lipsa motivării proprii judecătorului, respectiv preluarea integrală a susținerilor Comisiei de Cercetare a Averilor și neanalizarea tuturor argumentelor și apărărilor din acțiune.

Înalta Curte, contrar afirmațiilor recurentei-reclamante, constată că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât a analizat în mod complet argumentele și apărările formulate de părți, inclusiv cele ale reclamantei și a expus în mod corespunzător raționamentul care a condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund poziției procesuale exprimate de Comisie și de pârâții persoane fizice nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neanalizării susținerilor reclamantei, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinței reiese că au fost avute în vedere toate susținerile părților.

Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță. Caracterul pretins sumar al motivării unei hotărâri judecătorești nu determină cu necesitate nelegalitatea actului, prezentarea considerentelor care susțin soluția nefiind o chestiune de volum, iar în speță, motivarea sentinței recurate cuprinde argumente ample și suficiente, care confirmă analiza efectivă a cauzei și a susținerilor tuturor părților.

De altfel, recurenta-reclamantă nu a indicat, punctual și concret, care dintre argumentele formulate în fond nu au fost analizate de prima instanță, criticile din recurs având un caracter generic.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că sentința recurată îndeplinește exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus de o manieră suficientă considerentele care au fundamentat soluția adoptată, asupra cărora instanța de recurs se va apleca odată cu verificarea incidenței pct. 8 al art. 488 alin. (1) din același cod.

II.1. Referitor la criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante referitoare la modalitatea de valorificare, de către instanța de fond, a probatoriului administrat în cauză.

Prima instanță nu a procedat de o manieră contrară art. 264 C. proc. civ., ci, dimpotrivă, a analizat probele administrate în cauză atât individual, cât și în ansamblul lor, fără a valorifica doar un anumit mijloc de probă, cum în mod greșit susține recurenta-reclamantă. Din sentința recurată rezultă că prima instanță a analizat coroborat cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, concluziile raportului de expertiză și declarațiile martorilor, prin raportare la normele de drept material incidente și la considerentele ordonanței de clasare, expunând atât concluzia către care au convers dovezile avute la dispoziție, cât și raționamentul care susține această concluzie.

Trebuie subliniat că, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar argumentele vizând modalitatea de interpretare și apreciere de către instanța de judecată a probatoriilor administrate în cauză constituie critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a sentinței recurate.

Chiar dacă s-ar trece peste acest aspect, în considerarea verificării raționamentului instanței de fond asupra calificării juridice a împrejurărilor relevante cauzei, Înalta Curte reține, în ceea ce privește criticile vizând soldul existent în patrimoniul soților intimați la începutul perioadei de evaluare, stabilit prin raportul de expertiză la valoarea de 230.325,52 RON, că recurenta-reclamantă a contestat acest sold, apreciind că nu poate fi avute în vedere, în perioada 01.09.1981 - 18.08.2005, un cuantum al cheltuielilor de 13.224,47 USD, acest calcul având un caracter orientativ și nereflectând toate categoriile de cheltuieli efectuate de soții intimați.

În prim rând, trebuie arătat că potrivit Anexei nr. 4 la raportul de expertiză, rezultă că valoarea cheltuielilor soților între anii 1981-2005 nu a fost de 13.224,47 USD, cum greșit susține recurenta-reclamantă, ci de 130.244,47 USD, așadar suma stabilită de expertul contabil nu are în niciun caz caracter derizoriu.

În al doilea rând, Înalta Curte reține că aceste critici sunt identice celor exprimate în acțiunea introductivă, recurenta neaducând argumente noi, raportat la considerentele sentinței atacate. După cum în mod corect a reținut prima instanță, caracterul orientativ al acestor cheltuieli, stabilit prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 217/2000, nu este de natură să conducă la înlăturarea concluziilor expertizei tehnice, câtă vreme în cauză nu s-a dovedit existența unor cheltuieli de natura celor invocate exemplificativ de recurenta-reclamantă.

Prin urmare, în lipsa unor dovezi suplimentare, în mod corect instanța a avut în vedere raportul de expertiză realizat în cauză, potrivit căruia soldul existent în patrimoniu la începutul perioadei evaluate este în valoare de 230.325,52 RON.

A mai susținut recurenta-reclamantă că, din soldul în cuantum de 230.325,52 RON, intimații nu puteau acorda fiului lor, C., un împrumut de 1.115.000 RON, care depășește evident valoarea soldului. În acest sens, recurenta a dezvoltat argumente pe două paliere, unul dintre acestea privind valoarea reală a împrumutului, iar celălalt privind modalitatea de plată a apartamentului achiziționat de soții Georgescu, situat în str. x.

În ceea ce privește împrumutul acordat fiului intimaților, este de necontestat că, în cuprinsul contractului de împrumut încheiat la data de 01.10.2016, a actului de dare în plată autentificat sub nr. x/08.01.2016 și a contractului de cesiune de creanță încheiat la data de 31.12.2013, s-a menționat că valoarea sumei împrumutate este de 1.115.000 RON.

Înalta Curte reține, însă, că din probele administrate în cauză, inclusiv din declarația împrumutatului C., a rezultat că imobilul din str. x, București a fost achiziționat la data de 05.10.2006 cu suma de 85.000 Euro, pe numele fiului intimaților, la acea dată în vârstă de 23 de ani. Ulterior, date fiind evenimentele din viața personală a proprietarului prezumat, C. (divorțul și insistențele persoanei cu care se afla într-o relație de a înstrăina imobilul), intimații au dorit să prezerve dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție, la care, ulterior cumpărării, făcuseră și investiții constând în lucrări de mansardare (în anul 2009). Drept urmare, au procedat la întocmirea actului sub semnătură privată datat 01.10.2006 și care a primit dată certă la 01.01.2016, prin care se atestă existența împrumutului în sumă de 1.115.000 RON, acordat de părinți către fiul lor, urmat de încheierea actului de dare în plată autentificat sub nr. x/08.01.2016, prin care dreptul de proprietate asupra imobilului intra în patrimoniul intimaților A. și B., fiind stinsă obligația de restituire a sumei împrumutate.

În fine, la data de 04.08.2016, s-a încheiat actul adițional cu dată certă nr. 36/04.08.2016, prin care se modifică atât actul de dare în plată, cât și cesiunea de creanță prin care intimatul B. a cedat partea sa de creanță către A., părțile declarând că valoarea totală a împrumutului acordat fiului C. a fost de 557.500 RON, compusă din prețul imobilului din str. x, București și valoarea lucrărilor de mansardare.

Se impun două observații față de succesiunea actelor anterior indicate. În prim rând, este rezonabil a prezuma, dată fiind vârsta cumpărătorului și nedovedirea existenței unor venituri proprii apte să asigure plata prețului, că imobilul a fost cumpărat din fondurile intimaților, iar nu ale cumpărătorului menționat în contract, situație care a fost confirmată de depozițiile martorilor și care, de altfel, nu a fost contestată nici de recurenta-reclamantă. Din această împrejurare derivă cea de-a doua observație și anume aceea că actul de împrumut a fost datat ca fiind semnat în anul 2006, deși a fost încheiat la nivelul anului 2016, exclusiv în scopul semnării actului de dare în plată, prin această modalitate fiind asigurată transmisiunea proprietății imobilului către persoanele care achitaseră efectiv prețul imobilului și suportaseră cheltuielile de renovare/mansardare.

Astfel fiind, este explicabilă menționarea în cuprinsul actului de împrumut datat 01.10.2006 a valorii împrumutului corespunzând valorii de piață a imobilului la nivelul anului 2016, împrejurare care, în opinia greșită a recurentei, ar face dovada cuantumului real al împrumutului. În realitate, Înalta Curte constată că intimații și fiul lor au încheiat, la nivelul anului 2016, mai multe acte juridice în scopul transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului către intimați și reglării situației financiare determinate de suportarea de către aceștia a costurilor de achiziționare și extindere a imobilului, inclusiv actul de împrumut datat 01.10.2006, iar cu ocazia încheierii acestor acte, părțile au utilizat valorile minime orientative din Ghidul notarilor publici aferente anului 2016, raportându-se la valoarea de piață a imobilului din str. x, pentru a stabili cuantumul sumei împrumutate. Ulterior, observând eroarea care a condus la o diferență nereală între sumele învestite și suma menționată cu titlu de împrumut, părțile au recurs la încheierea actului adițional de corectare a valorii împrumutate. În contextul arătat, actul juridic nu poate fi considerat întocmit pro causa, încheierea lui nedatorându-se motivului invocat de recurenta-reclamantă, al declanșării procedurii de cercetare a averii.

Este reală împrejurarea că întocmirea actului adițional s-a făcut după înștiințarea intimatei A. cu privire la începerea procedurii de verificare. Cu toate acestea, având în vedere succesiunea de acte juridice încheiate în contextul factual amintit, coroborate de declarațiile martorilor audiați în cauză, Înalta Curte constată că în cauză nu s-a dovedit o altă intenție a semnării actului adițional decât aceea a îndreptării unor erori, mai exact nu s-a demonstrat intenția intimaților de a ascunde venituri/bunuri dobândite nejustificat.

Încheierea actului de împrumut în anul 2016, iar nu în anul 2006, explică și lipsa menționării, în declarațiile de avere depuse de intimata A. în perioada 2008-2015, a împrumutului acordat lui C..

Cât privește modalitatea de plată a prețului imobilului din str. x, recurenta-reclamantă a susținut că suma a fost achitată integral la data autentificării convenției de înstrăinare, astfel cum rezultă din cuprinsul actului, fiind nereale susținerile potrivit cărora prețul a fost achitat din economii și din creditul contractat la D.. Înalta Curte constată că atât cumpărătorul C., cât și vânzătorii imobilului au declarat că, în realitate, prețul a fost achitat în două tranșe. Astfel, prima tranșă, în sumă de 44.000 Euro (echivalent 165.180 RON, cum a reținut expertul contabil) a fost achitată în numerar, din economiile intimaților, iar cea de-a doua tranșă a fost achitată tot în numerar, din creditul de 41.000 Euro (echivalent al sumei de 144.320 RON), contractat la 29.11.2006 de la D.. Așadar, modalitatea de plată a prețului nu este cea prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare, aspect susținut constant de intimați și confirmat de martorii audiați în cauză, înstrăinătorii imobilului, iar acest aspect se coroborează cu ridicarea din bancă, în numerar, la data de 04.12.2006, de către intimata A., a sumei reprezentând împrumutul acordat prin credit bancar.

Concluzionând, Înalta Curte constată a fi corecte cele reținute atât de instanța de fond, cât și de Comisie, în sensul că împrumutul acordat fiului intimaților a fost în sumă reală de 557.500 RON, iar prețul imobilului din str. x, București a fost achitat în două tranșe, având drept surse economiile intimaților și un credit bancar contractat tot de aceștia.

În ceea ce privește diferența dintre valoarea soldului existent la începutul perioadei evaluate (230.325,52 RON) și valoarea împrumutului acordat fiului intimaților (557.500 RON), Înalta Curte constată că această diferență este explicabilă prin aceea că suma împrumutată nu provine doar din acel sold, ci și din contravaloarea împrumutului bancar acordat de D. în anul 2006, precum și din vânzarea în anul 2009 a unui alt imobil aflat în proprietatea intimaților, situat în str. x, București, de pe urma căruia soții au încasat suma de 92.000 Euro.

Astfel, după cum s-a arătat și în raportul de expertiză administrat în cauză, din economiile soților A. și B. și din creditul bancar contractat de aceștia, a fost achitat prețul imobilului din str. x, București (165.180 RON economii + 144.320 RON credit), iar ulterior, cu o parte din prețul încasat din vânzarea apartamentului din str. x, respectiv cu suma de 248.000 RON, s-au efectuat lucrările de renovare/mansardare ale imobilului din Str. x.

Față de toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că veniturile și cheltuielile efectuate de intimați în perioada evaluată au fost suficient și riguros analizate atât de Comisia de Cercetare a Averilor, cât și de instanța de fond, inclusiv din perspectiva argumentelor recurentei-reclamante referitoare la pretinsa neconcordanță dintre veniturile dobândite și sumele alocate achiziționării și renovării imobilului din str. x, sub forma împrumutului acordat fiului intimaților. În recurs, ANI nu a prezentat critici apte să conducă la reformarea sentinței recurate, respectiv anularea ordonanței de clasare emisă de Comisia de Cercetare a Averilor, în cauză nefiind dovedită o diferență semnificativă între averea dobândită pe durata exercitării funcției publice și veniturile realizate în aceeași perioadă de intimata A. și de soțul său, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 18 din Legea nr. 176/2010, respectiv art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Integritate, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 336 din 2 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.