Staroszczyk împotriva Poloniei

10. Reclamanții s-au născut în 1932 și, respectiv, 1933 și trăiesc în Pruszków. 11. Reclamanții au deținut o parcelă de teren situată în Pruszków, în apropiere de Varșovia. În 1982, reclamanții au fost informați de autoritățile locale că, în conformitate cu un plan local de zonare, terenul lor trebuia să fie expropriat ca construcție de clădiri de locuințe a fost planificată în locul său. 12. Reclamanții au solicitat Consiliului Municipal Pruszków să fie compensat de o altă parcelă de terenuri. Fiul lor a depus, de asemenea, o cerere de alocare a unei parcele de teren. Prin scrisoarea din 16 mai 1986, Consiliul Municipal Pruszków a informat reclamanții că cererea lor nu ar putea fi acordată.

La 22 aprilie 1987, fiul reclamantului a fost informat că cererea sa de aloca o parcelă de teren în cadrul comunității Pruszków a fost considerată favorabilă de către Comisia Socială (Komisja Społeczna), dar a putut fi prelucrată numai după expropriarea planului părinților săi. În 1987, procedura de expropriare a început. În scrisorile lor, autoritățile locale au confirmat că, după expropriarea terenurilor reclamanților, o alocare a unei parcele de teren în cadrul comunității Pruszków către fiul reclamanților ar deveni posibilă. 13. În cele din urmă, terenul reclamanților nu a fost expropriat, ci reclamanții au acceptat un contract de vânzare. La 8 decembrie 1987 au transferat proprietatea terenurilor lor la Trezoreria de Stat reprezentată de Consiliul Municipal Pruszków.

Ei au primit suma. 14. După vânzarea, au întrebat în mod repetat despre alocarea terenurilor de construcții în cadrul municipiului, dar nu au fost luate măsuri pentru ca alocarea să devină eficace și nu a fost acordată nici o decizie privind alocarea. 15. În 1990, fiul reclamantului a fost informat de Consiliul municipal că alocarea de parcele de teren în cadrul comunității a fost efectuată în încălcarea legii și, în lipsa principiilor transparenței. Prin urmare, întregul proces trebuia să fie reexaminat. 16. La 26 noiembrie 1991, reclamanții au inițiat proceduri împotriva Trezoreriei de Stat reprezentate de Consiliul Municipal Pruszków. Acestea au solicitat Curtea de District Pruszków „să oblige Consiliul Municipal Pruszków să aloce o parcelă de teren fiului lor, astfel cum a fost promis”.

Curtea de District Pruszków a transferat chestiunea la Curtea Regională de Varșovia, care a respins afirmația că numai autoritățile administrative au competența în materie de expropriații și acordarea parcelelor de înlocuire. Curtea de Apel a susținut această decizie la 10 februarie 1993. 17. La 26 august 1993, reclamantul a trimis o scrisoare de plângere Ministerului Justiției. La o dată neespecificată, Ministerul Justiției a transferat scrisoarea Curții Regionale de Varșovia. Curtea a recunoscut că acțiunea reclamanților ar trebui interpretată ca o acțiune de revocare a contractului de vânzare cu Consiliul Municipal Pruszków din 8 decembrie 1987, deoarece au consimțit cu privire la convingerea încorectă că Consiliul Municipal va aloca fiului lor o parcelă comparabilă de terenuri.

La 15 decembrie 1993, Curtea Regională de Varșovia a hotărât că, având în vedere faptul că valoarea cererii era de 10 000 000 PLN (vechi), un tribunal de district ar trebui să examineze această chestiune. Cazul a fost transferat la Curtea de District Pruszków. Ulterior, reclamanții și-au prelungit cererea și, la 18 august 1994, Curtea de District Pruszków a transferat cazul la Curtea Regională de Varșovia. La 18 octombrie 1994, cazul a fost transferat la Curtea de District Pruszków și instanța respectivă a examinat cazul. La 3 iunie 1996, hotărârea din prima instanță a fost pronunțată. Curtea a permis afirmarea reclamanților că au acționat într-adevăr în ipoteza că vânzarea proprietăților lor era condiția de alocare a unui nou pachet de teren către fiul lor și că această presupunere a fost motivată și menținută de Consiliul Municipal Pruszków.

18. Trezoreria de stat, reprezentată de Consiliul Municipal Pruszków, a depus un apel. La 6 februarie 1997, Curtea Regională de Varșovia a anulat hotărârea și a trimis cazul la instanța de reexaminare de primă instanță. Curtea Regională de Instanție de la Varșovia și faptul că, deși reclamanții au acționat într-adevăr pe promisiunea că fiul reclamantului va fi alocat o tranșă de teren, nu s-a stabilit nici un termen pentru acest lucru. Prin urmare, instanța de judecată a fost instruită, în special, să examineze dacă fiul reclamanților ar putea fi încă alocat o parcelă de teren. 19. După reconsiderarea cazului, la 26 februarie 1998, Curtea de district Pruszków a respins acțiunea reclamanților.

Astfel, reclamanții nu au putut pretinde în mod valabil că se bazase pe promisiunile că fiul lor va fi alocat un alt pachet de teren și că, prin urmare, au fost induse în mod incorect să semneze contractul. 20. Reclamanții au apelat. 21. La o dată neespecificată, reclamanții au încercat să obțină asistență juridică gratuită în cadrul procedurii. Prin scrisoarea din 23 iunie 1998, avocatul polonez a informat reclamanții că nu era competent să acorde asistență juridică și că o astfel de cerere ar trebui adresată unei instanțe. La 29 iunie 1998, reclamanții au trimis o scrisoare președintelui Curții de District din Pruszków, solicitând asistență juridică gratuită în cadrul procedurii. La 11 septembrie 1998, instanța a acordat asistență juridică gratuită reclamanților și la 21 septembrie 1998 a adresat Barului din Varșovia să numească un avocat pentru reclamanții.

În urma acestei decizii, la 6 octombrie 1998, Asociația Barului din Varșovia a numit avocatul A.Z. ca avocatul ex-officio al reclamanților. Se pare că avocatul A.Z. nu a putut reprezenta reclamanții. La 3 noiembrie 1998 A.Z. Asociația Barului din Varșovia a acceptat acest argument și a denunțat A.Z. din reprezentarea reclamanților. La 3 decembrie 1998, Asociația Barului din Varșovia a desemnat avocat G.P-R. pentru a reprezenta reclamanții. La 31 decembrie 1998 G.P.-R. a trimis o scrisoare Barului din Varșovia solicitand ca Barul să își îndeplinească atribuțiile. 22. La 7 ianuarie 1999, reclamanții au scris o scrisoare președintelui Curții de district Pruszków, în care s-au plâns că, în ciuda hotărârii instanței care le acordă asistență juridică, niciunul dintre avocații desemnați până acum nu a exprimat niciun interes în cazul lor.

În răspuns, președintele Curții de District Pruszków a ordonat reclamanților că ar trebui să se adreseze direct Asociației Barorilor de Varsovia. În același timp, președintele s-a angajat să atragă atenția Asociației Barorilor de Varsovia asupra problemei reclamanților. La 18 ianuarie 1999, reclamanții au scris Președintele Curții Regionale de Varsovia. Ei au declarat că cazul lor era pe cale să fie examinat de instanța de secundare pentru a doua oară și că acestea erau într-un dezavantaj semnificativ în comparație cu acuzații, Trezorul de Stat, reprezentat de un avocat. 23. La 5 februarie 1999, Asociația Barului de Varșovia a numit avocat K.B. pentru a reprezenta reclamanții. El s-a întâlnit cu reclamanții în martie 1999 și le-a reprezentat la audierea depusă în fața instanței de apel la 25 mai 1999. În acea dată, Curtea Regională de Varșovia a emis o hotărâre care a respins apelul reclamanților.

După audiere, avocatul a ordonat reclamanților să ia măsuri pentru a fi judecată cu motivele scrise ale acestuia. 25. La 25 mai 1999, reclamanții însuși au solicitat instanței de judecată cu motivele scrise ale acestuia. 26. La 23 septembrie 1999, reclamanții au fost serviți în mod corespunzător cu o copie a hotărârii împreună cu motivele scrise ale acestuia. 27. Într-o scrisoare adresată Curții din 30 septembrie 1999, reclamanții s-au plâns de anumite erori în hotărârea. Curtea a corectat ulterior anumite erori clericale în motivele scrise ale hotărârii și l-a trimis reclamanților prin postul înregistrat. Reclamanții nu l-au colectat de la oficiul poștal. 28. La 23 octombrie 1999, reclamanții au trimis o scrisoare înregistrată în favoarea K.B.

să-l ceară să indice când ar putea fi disponibil pentru consultare sau să-i sune înapoi. Nu a fost răspuns la această scrisoare. 29. La 22 noiembrie 1999, reclamanții au scris Asociației Barorilor de Varșovia cerând asistență. Ei s-au plâns că de la data audierii înaintea instanței de apel nu au putut ajunge la avocatul K.B. 30. La 30 noiembrie 1999, reclamanții au scris președintelui Curții Regionale de Varșovia, care a declarat că nu au putut ajunge la avocatul lor ex officio și să ceară instrucțiuni. În răspuns, reclamanții au fost informați că președintele Curții nu are competențe de supraveghere în ceea ce privește avocatii ex oficio și că ar trebui să contacteze Asociația Barului de Varșovia.

Președintele Curții Regionale a afirmat, de asemenea, că a obligat președintele Diviziei Civile la acea instanță să atragă atenția Barului de Varșovia asupra problemei prezentate de solicitanți. 31. La 23 decembrie 1999, reclamanții au trimis o scrisoare Asociației Barorilor de Varșovia, plângând că avocatul nu a reușit să le contacteze și să ceară asistență în cazul lor. 32. La 5 ianuarie 2000, reclamanții au trimis o altă scrisoare înregistrată K.B. cerând contact urgent având în vedere imposibilitatea de a ajunge la el. Ei au declarat că au încercat fără succes să intre în contact cu el timp de câteva luni, în timp ce telefonul său celular a fost schimbat și telefonul fix nu a răspuns. 33. La 12 ianuarie 2000, hotărârea din 23 mai 1999 a fost trimisă la biroul avocatului prin post înregistrat.

A fost servită la K.B. la 21 ianuarie 2000. 34. La 27 ianuarie 2000, reclamanții și avocatul s-au întâlnit la biroul său. Ei au fost informați în această ședință că nu există motive pentru depunerea unui recurs de casă în cazul lor. 35. Prin scrisoarea din 28 ianuarie 2000, reclamanții au informat președintele Curții Regionale de Varșovia a ședinței din 27 ianuarie 2000. La 15 februarie 2000, ei au trimis o nouă scrisoare Asociației Regionale a Barului din Varșovia, în care se plângea că avocatul de asistență juridică s-a întâlnit cu ei “sapte luni după încheierea procedurii” și le-a informat că nu a văzut niciun motiv pentru a continua cazul. 37. La 1 martie 2000, Secretarul Asociației Barului din Varșovia a informat reclamanții că K.B.

a răspuns la acuzațiile formulate împotriva acestuia în plângerea reclamanților depusă la 22 noiembrie 1999. Potrivit explicațiilor sale, nu există motive pentru depunerea unui recurs de casă în cazul reclamanților și reclamanții au fost informați cu privire la aceasta. Secretarul a informat reclamanții că în cazul în care un avocat ex officio nu ar fi găsit motive pentru a depune un recurs de casă, avocatul Asociația nu va numi un alt avocat pentru a face acest lucru. 38. art. 45 din Constituție, în măsura în care este relevant, citește: „Toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică a cazului său, fără întârziere nejustificată, la o instanță competentă, imparțială și independentă…

” 39. art. 17 din Constituție, în măsura în care este relevant, menționează: „ Prin intermediul unui statut, asociațiile pot fi create într-o profesie în care publicul își repună încrederea, iar astfel de asociații profesionale se preocupă de practica corectă a acestor profesii în conformitate cu și în scopul de a proteja, interesul public.” 40. În conformitate cu art. 5 din Codul de Procedură Civilă, o instanță ar trebui să acorde tuturor instrucțiunilor procedurale necesare unei părți care acționează fără avocat și, în special, ar trebui să indice consecințele actelor sau eșecurilor acestei părți. 41. art. 113 § 1 din Codul de Procedură Civilă prevede că o parte la procedură poate solicita instanței competente să se ocupe de acest caz pentru a-i acorda o scutire de taxe de instanță, cu condiția ca acesta să prezinte o declarație în sensul că taxele necesare ar implica o reducere substanțială a nivelului de viață al său și al familiei sale.

42. În conformitate cu art. 117 din Cod, persoanele scutite de taxele judecătorești pot solicita acordarea lor de asistență juridică. Curtea va solicita apoi Asociația Barorilor de District relevante sau Camera de District a Consilierilor Juridici să atribuie un avocat sau un consilier juridic cazului reclamantului. 43. În momentul material, o parte la proceduri civile ar putea depune un recurs de cassare la Curtea Supremă împotriva unei hotărâri judiciare finale a unui tribunal de secundare care a încheiat procedura. 44. În temeiul articolului 393 4 § 1 din Codul de Procedură Civilă, a trebuit să se depună un recurs de cassare la instanța de judecată care a dat hotărârea relevantă în termen de o lună de la data în care decizia cu motivele sale scrise a fost notificată părții în cauză.

art. 393 1 din Codul, astfel cum este cazul în acel moment, a enumerat motivele pentru care ar putea fi depus un recurs de casă.

Se citește după cum urmează: „Appelul de casă poate fi bazat pe următoarele motive: 1) încălcarea legii de fond prin interpretarea sau aplicarea ei greșită; 2) încălcarea dispozițiilor procedurale, dacă acest defect ar putea afecta în mod semnificativ rezultatul cazului.” 46. art. 393 3 a specificat cerințele unui recurs de casație, citit în partea sa relevantă: „§ 1. Un recurs de cassare ar trebui să includă: 1) o indicație a deciziei în cauză, împreună cu informațiile privind dacă recursul este depus împotriva acestei decizii în întregime sau în parte numai; 2) o indicație a motivelor apelului de cassare; 3) argumente care demonstrează că examinarea acestuia ar fi justificată; 4) o moțiune de a avea decizia de recurs anulată sau modificată, specificând, de asemenea, domeniul de aplicare al propunerii.” 47. art. 393 4 se citește după cum urmează: „O instanță de a doua instanță respinge într-o audiție deținută în camera un recurs de casare depus după un termen prescris sau care este inadmisibilă din alte motive (...)”.

48. Motivele care justifică examinarea unui recurs de cassare de către Curtea Supremă ar putea fi deferită de un contrario de la art. 393 din Codul de Procedură Civil, care, după caz, se citește în partea sa relevantă: „1. Curtea Supremă poate refuza să dispună de recursul de casă, dacă: i) nu apare nicio problemă juridică semnificativă în acest caz, ii) nu este necesară interpretarea dispozițiilor care pun îndoieli grave sau cauzează discrepanțe în jurisprudența instanțelor, iii) recursul este evident nefondat.

Alineatul (1) nu se aplică în cazul în care decizia judiciară contestată a încălcat în mod evident legea sau în cazul în care procedurile sunt invalide în lege.” 49. În hotărârea sa din 31 martie 2005, Curtea Constituțională a examinat o serie de plângeri constituționale în care reclamanții au susținut, în esență, despre anumite dispoziții de la art. 393 din Codul de Procedură Civilă, în măsura în care au reglementat condițiile pe care apelurile de casă trebuie să le respecte. 50. Curtea a remarcat, printre altele, că anumite termene care descriu condițiile pe care apelurile de casă au trebuit să le îndeplinească în temeiul articolului 393 și secunde din Codul („importante problemă juridică”, „provizii care ridică îndoieli grave sau provoacă discrepanțe în jurisprudența instanțelor”, „argumente care demonstrează că examinarea recursului de casă ar fi justificată”) au fost elaborate în termeni larg.

Acesta a remarcat faptul că practica judiciară în ceea ce privește aplicarea lor a determinat dificultăți și discrepanțe de interpretare grave în jurisprudența instanțelor poloneze. 51. art. 1 din Avocatul din 1982, astfel cum a fost modificat, spune, în măsura în care este cazul: „1. Barul este înființat să ofere asistență juridică, să coopereze în protejarea drepturilor și libertăților unei persoane, precum și să formuleze și să aplice legea. Barul este organizat ca o asociere autogovernatoare.

Un avocat în timpul executării sarcinilor sale profesionale este responsabil doar de lege.” 52. art. 3 din Lege prevede următoarele: „Atribuțiile generale ale Consiliului Barului profesional sunt următoarele: 1) crearea condițiilor pentru îndeplinirea sarcinilor statutare ale Barului, 2) reprezentarea Barului și protecția drepturilor sale, 3) supravegherea cu privire la respectarea normelor care reglementează practica profesiei, 4) dezvoltarea competențelor profesionale și formarea avocatilor, 5) determinarea și promovarea eticii profesionale și asigurarea respectării lor, 6) gestionarea activelor Barului.” 53. art. 28 din Lege spune: „1. Un avocat poate refuza doar să furnizeze asistență juridică din motive importante pentru care trebuie să notifice părții interesate.

Orice îndoieli privind dacă să furnizeze asistență juridică sau refuz să facă acest lucru va fi rezolvată de Consiliu local, și în situațiile în care timpul este esențial, de Deanul acelui Consiliu. În cazurile în care asistența juridică este acordată pe bază de reglementări juridice privind asistența juridică, numai entitatea care numește avocatul pentru reprezentarea clientului poate decide să-l elibereze de la furnizarea de asistență juridică.” 54. În temeiul articolului 21 § 3 din lege, un avocat oferă servicii de asistență juridică în competența unei instanțe în care are biroul său. 55. Avocații sunt obligați să acționeze în conformitate cu normele de conduită profesională și etică adoptate de Asociația Avocaților.

Acestea pot fi considerate răspunzătoare pentru încălcarea comportamentului profesional sau o încălcare a principiilor etice în cadrul procedurii dinaintea instanței disciplinare. 56. În conformitate cu art. 57 din Organul de Reguli Etice adoptat de Consiliul Național al Barei la 10 octombrie 1998, atunci când un avocat, fie angajat în mod privat de client sau desemnat în cadrul schemei de asistență juridică, consideră că depunerea unui recurs într-un caz nu oferă o perspectiva rezonabilă de succes și că clientul nu este de acord cu opinia sa, avocatul comunică respingerea competenței avocatului încheie reprezentarea sau notifică refuzul organismului care l-a desemnat. 57. În 2000 Curtea Supremă a emis o rezoluție pentru a răspunde la o întrebare juridică dacă un avocat de asistență juridică poate refuza să depună un recurs de casă, care a răspuns la întrebarea pozitivă.

58. Curtea a observat că chestiunile implicate în asistența juridică nu se referă numai la administrarea corectă a justiției, ci și la drepturile omului și la un drept de acces la o instanță în special. Cu toate acestea, nu exista o reglementare cuprinzătoare și coerentă a asistenței juridice disponibile în temeiul legii poloneze. 59. Pur și simplul fapt că este necesar ca un recurs de casă să fie depus de un reprezentant calificat să nu fie deschis criticilor. Cu toate acestea, o anumită confuzie conceptuală a fost remarcată în dispozițiile care reglementează asistența juridică în ansamblu, în principal deoarece legislatorul nu a putut armoniza dispozițiile relevante ale procedurii civile și penale.

În special, domeniul de aplicare al obligațiilor avocaților în materie de asistență juridică atunci când reprezentarea juridică este obligatorie nu a fost abordată direct prin dispozițiile procedurii civile. Acest lucru a fost atât de parțial deoarece organismul legii esențial privind procedura civilă a fost adoptat în 1964, în timp ce dispozițiile privind reprezentarea juridică obligatorie în sensul recursului de casă au fost introduse în 1996, atunci când acest nou tip de recurs a fost creat. 60. Prin urmare, nu era clară domeniul de aplicare al obligațiilor avocaților în materie de asistență juridică de a furniza unei părți la procedura „ajutor juridic” în cadrul procedurilor civile. În special, dispozițiile privind obligațiile de asistență juridică ale avocaților în legătură cu procedurile de casă în fața Curții Supreme nu erau clare.

Curtea a remarcat că practicile judiciare privind aplicarea dispozițiilor relevante au determinat dificultăți grave de interpretare și discrepanțe în jurisprudența instanțelor poloneze. 61. Curtea a observat că problema eventualelor conflicte între avizul unei părți acordate asistență juridică și un avocat atribuit să-l reprezinte în scopul procedurii de casație nu a fost abordată direct prin legea aplicabilă. De asemenea, a remarcat că noțiunea de asistență juridică nu ar putea fi identificată cu o obligație simplă a unui avocat de a acționa în conformitate cu dorințele clientului. Rolul unui avocat de asistență juridică ar trebui mai degrabă să fie înțeles ca fiind obligatoriu să furnizeze consiliere juridică părții, inclusiv în ceea ce privește perspectivele de succes oferite de un recurs de casație împotriva unei anumite hotărâri.

62. Rolul constituțional al Curții Supreme, cea mai înaltă autoritate judiciară, a fost, de asemenea, un argument în favoarea unei concluzii că un avocat de asistență juridică nu a fost obligat de voința părții de a face un recurs de casă în cazul în care un astfel de recurs este obligat să eșueze. În caz de dezacord între parte și avocat, partidul a fost dispus să se plângă la judecata locală în temeiul articolului 28 din Legea Barului. Barul ar putea apoi să numească un nou avocat care ar putea depune un recurs de casă, solicitând în același timp permisiunea de a apela din timp în temeiul articolului 169 din Codul de Procedură Civilă. Este adevărat că practica Curții Supreme nu este coerentă în faptul că în unele cazuri a fost respingerea acestor cereri și, în altele, a acceptat-le.

Cu toate acestea, nu a împiedicat părțile să recurgă la acest mod de acțiune. 63. În conformitate cu art. 169 din Codul de Procedură Civilă, o parte la procedură poate solicita permisiunea retrospectivă de a efectua o măsură procedurală în afara termenului prescris; această măsură se efectuează simultan cu depunerea cererii. 64. art. 133 § 3 din Codul de Procedură Civilă se citește, în măsura în care este cazul: „3. În cazul în care un reprezentant juridic sau o persoană autorizată să primească corespondență judiciară în numele unei părți a fost desemnată într-un caz, corespondența instanței este notificată acestor persoane.” 65. În conformitate cu jurisprudența Curții Supreme, în cazul în care o parte la procedură civilă este reprezentată de un avocat, termenele procedurale stabilite de Codul de procedură civilă încep să se execute la data serviciului hotărârilor judiciare asupra ei (III CRN 324/72; I UZ, 65/04).

66. Consiliul de bariere și societățile juridice ale Europei a adoptat un cod de conduită în Uniunea Europeană. art. 1 prevede că un avocat trebuie să servească interesele justiției, precum și cele ale căror drepturi și libertăți sunt încredințate să afirme și să apere și este datoria ei nu numai să pledeze cazul clientului său, ci și să fie consilierul său. 67. Prin urmare, funcția unui avocat pune la el o varietate de obligații juridice și morale, uneori care par să fie în conflict unul cu celălalt, față de client, instanțe și alte autorități în fața cărora avocatul pledează cazul sau acționează în numele său; profesia juridică în general și fiecare membru al acestuia în special; publicul pentru care există o profesie liberă și independentă, legat împreună de respectarea normelor făcute de profesie în sine, este un mijloc esențial de a proteja drepturile omului în fața puterii statului și a altor interese ale societății.

68. În conformitate cu art. 3.1.2 din Cod, un avocat va sfătui și va reprezenta clientul său prompt, conștient și diligent. 69. În conformitate cu art. 3.1.4, un avocat nu are dreptul de a exercita dreptul său de a se retrage dintr-un caz în astfel de mod sau în astfel de circumstanțe că clientul nu poate fi în măsură să găsească o altă asistență juridică în timp util pentru a fi suferit de client. 70. Această recomandare, în măsura în care este cea mai relevantă, spune: „4. Nu ar trebui împiedicată să fie asistată de un avocat. Reclamarea obligatorie a unei părți la serviciile unei pluralități inutile de avocați pentru nevoia unui caz particular trebuie evitată.

În cazul în care, având în vedere natura chestiunilor implicate, ar fi de dorit, pentru a facilita accesul la justiție, ca un individ să-și pună propriul caz în judecată, atunci reprezentarea unui avocat nu ar trebui să fie obligatorie.” 71. Recomandarea, în partea cea mai relevantă a acesteia, prevede: „Reținând că, în plus față de dreptul de acces la lege și la justiție prevăzută la art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, celelalte dispoziții ale Convenției și, în special, articolele 2, 3 și 8, sunt de asemenea aplicabile celor foarte săraci, precum și celelalte instrumente juridice ale Consiliului Europei, cum ar fi Carta socială europeană; având în vedere că această recomandare este menită să se îmbunătățească, în special în ceea ce privește cele mai sărace, actualele sisteme de consiliere juridică și de asistență juridică și, prin urmare, să completeze utilajele existente în ceea ce privește celelalte categorii de persoane pentru care au fost proiectate sistemele.

Recomandă guvernelor statelor membre: 1. Facilitează accesul la lege pentru cei foarte săraci („dreptul la protecția legii”) prin: [...] b. promovarea serviciilor de consiliere juridică pentru cei foarte săraci; [...] 3. Facilitează accesul eficient la instanțe pentru cei foarte săraci, în special prin următoarele mijloace: [...] c. recunoașterea dreptului de a fi asistat de un consilier adecvat, în măsura posibilului alegerea unei persoane, care va primi o remunerație adecvată; [...] e. simplificarea procedurii de acordare de asistență juridică celor foarte săraci, [...]” 72. Recomandarea prevede, printre altele: „Comitetul de Miniștri, în conformitate cu art. 15.b din Statua Consiliului Europei, [...] subliniind rolul fundamental pe care îl joacă avocații și asociațiile profesionale de avocați în asigurarea protecției drepturilor omului și libertăților fundamentale; [...] având în vedere faptul că accesul la justiție poate solicita persoanelor aflate într-o poziție slabă din punct de vedere economic să obțină serviciile avocaților, recomandă guvernelor statelor membre să ia sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră necesare în vederea punerii în aplicare a principiilor prevăzute în prezenta recomandare.

(1) Ar trebui luate toate măsurile necesare pentru a respecta, proteja și promova libertatea de exercitare a profesiei de avocat fără discriminare și fără interferențe necorespunzătoare din partea autorităților sau a publicului, în special în lumina dispozițiilor relevante ale Convenției Europene pentru Drepturile Omului. [...] 1. Ar trebui luate toate măsurile necesare pentru a se asigura că toate persoanele au acces eficient la serviciile juridice furnizate de avocați independenți, (2) ar trebui încurajate avocații să ofere servicii juridice persoanelor aflate într-o poziție slab din punct de vedere economic. Guvernul statelor membre ar trebui, dacă este cazul, să se asigure accesul efectiv la justiție, să se asigure că serviciile juridice eficace sunt disponibile persoanelor aflate într-o poziție slab din punct de vedere economic, în special persoanelor private de libertate.

Datoriile avocaților față de clienții lor nu ar trebui să fie afectate de faptul că taxele sunt plătite integral sau în parte din fondurile publice.”

10. The applicants were born in 1932 and 1933 respectively and live in Pruszków. 11. The applicants owned a plot of land situated in Pruszków, near Warsaw. In 1982 the applicants were informed by the local authorities that, pursuant to a local zoning plan, their land was to be expropriated as a construction of dwelling buildings was planned in its place. 12. The applicants requested the Pruszków City Council to be compensated by another plot of land. Their son also filed a request asking that a plot of land be allocated to him. By a letter of 16 May 1986 the Pruszków City Council informed the applicants that their request could not be granted. On 22 April 1987 the applicants' son was informed that his request to be allocated a plot of land within the Pruszków community was viewed favourably by the Social Commision (Komisja Społeczna) but could only be processed after the expropriation of his parents' plot.

In 1987 the expropriation procedure commenced. In their letters the local authorities confirmed that after the expropriation of the applicants' land an allocation of a plot of land within the Pruszków community to the applicants' son would become possible. 13. Eventually the applicants' land was not expropriated but the applicants consented to a contract of sale. On 8 December 1987 they transferred ownership of their land to the State Treasury represented by the Pruszków City Council. They received the amount. 14. Following the sale they repeatedly inquired about the allocation of building land within the municipality but no steps were taken in order for the allocation to become effective and no decision as to the allocation was given.

15. In 1990 the applicants' son was informed by the City Council that the allocation of plots of land within the community had been conducted in violation of the law and in disregard of the principles of transparency. Therefore, the entire process was to be reviewed. 16. On 26 November 1991 the applicants instituted proceedings against the State Treasury represented by the Pruszków City Council. They requested the Pruszków District Court “to oblige the Pruszków City Council to allot a plot of land to their son, as promised”. The Pruszków District Court transferred the matter to the Warsaw Regional Court which rejected the claim finding that only the administrative authorities had jurisdiction in matters concerning expropriations and granting replacement plots.

The Court of Appeal upheld that decision on 10 February 1993. 17. On 26 August 1993 the applicant sent a letter of complaint to the Ministry of Justice. On an unspecified date the Ministry of Justice transferred the letter to the Warsaw Regional Court. That court recognised that the applicants' action should be interpreted as an action to revoke the contract of sale with the Pruszków City Council of 8 December 1987 as they had consented to it on the mistaken belief that the City Council would allocate a comparable plot of land to their son. On 15 December 1993 the Warsaw Regional Court decided that, in view of fact that the value of the claim amounted to PLN (old) 10,000,000, a district court should examine the matter.

The case was transferred to the Pruszków District Court. Subsequently, the applicants extended their claim and, on 18 August 1994, the Pruszków District Court transferred the case to the Warsaw Regional Court. On 18 October 1994 the case was transferred back to the Pruszków District Court and that court examined the case. On 3 June 1996 the first instance judgment was delivered. The court allowed the applicants' claim finding that they had indeed acted on the assumption that the sale of their property had been the condition for the allocation of a new plot of land to their son and that that assumption had been prompted and maintained by the Pruszków City Council. 18. The State Treasury, represented by the Pruszków City Council, filed an appeal.

On 6 February 1997 the Warsaw Regional Court quashed the judgment and remitted the case to the first-instance court for reconsideration. The Warsaw Regional Court-instance court and that although the applicants had indeed acted upon the promise that the applicants' son would be allocated a plot of land, no time limit had been set for that. Therefore, the trial court was instructed, in particular, to examine whether the applicants' son could still be allocated a plot of land. 19. Having reconsidered the case, on 26 February 1998 the Pruszków District Court dismissed the applicants' action. It found that the transfer of the applicants' plot of land to the State had been inevitable since it had been planned for expropriation.

Thus, the applicants could not validly claim that they had relied on the promises that their son would be allocated another plot of land and that they had therefore been unduly induced to sign the contract. 20. The applicants appealed. 21. On an unspecified date the applicants tried to obtain free legal aid in the proceedings. By a letter of 23 June 1998 the Polish Bar Association informed the applicants that it was not competent to grant legal aid and that such a request should be addressed to a court. On 29 June 1998 the applicants sent a letter to the President of the District Court in Pruszków requesting free legal aid in the proceedings. On 11 September 1998 the court granted free legal aid to the applicants and on 21 September 1998 it addressed the Warsaw Bar to appoint an advocate for the applicants.

Following this decision, on 6 October 1998 the Warsaw Bar Association appointed advocate A.Z. as the applicants' ex officio attorney. Apparently, advocate A.Z. could not represent the applicants. On 3 Nobember 1998 A.Z. informed the court that she did not wish to represent them. The Warsaw Bar Association accepted this argument and discharged A.Z. from the representation of the applicants. On 3 December 1998, the Warsaw Bar Association appointed advocate G.P-R. to represent the applicants. On 31 December 1998 G.P.-R. sent a letter to the Warsaw Bar requesting the Bar to discharge her of her duties. 22. On 7 January 1999 the applicants wrote a letter to the President of the Pruszków District Court in which they complained that despite the court's decision granting them legal aid none of the attorneys appointed so far expressed any interest in their case.

In response, the President of the Pruszków District Court instructed the applicants that they should address the Warsaw Bar Association directly. At the same time, the President also undertook to draw attention of the Warsaw Bar Association to the applicants' problem. On 18 January 1999 the applicants wrote to the President of the Warsaw Regional Court. They stated that their case was about to be examined by the secondinstance court for the second time and that they were at a significant disadvantage in comparison with the defendants, the State Treasury, which was represented by a lawyer. 23. On 5 February 1999 the Warsaw Bar Association appointed advocate K.B. to represent the applicants. He met with the applicants in March 1999 and represented them at the hearing held before the appellate court on 25 May 1999. On that date the Warsaw Regional Court issued a judgment dismissing the applicants' appeal.

The applicants were informed by that court that a cassation appeal could be filed. 24. After the hearing the lawyer instructed the applicants to take steps in order to have the judgment with its written grounds served on them. 25. On 25 May 1999 the applicants themselves requested the court to serve on them the judgment with its written grounds. 26. On 23 September 1999 the applicants were duly served with a copy of the judgment together with its written grounds. 27. In a letter to the court of 30 September 1999 the applicants complained about certain errors in the judgment. Subsequently, the court corrected certain clerical errors in the written grounds of the judgment and sent it to the applicants by registered post.

The applicants did not collect it from the post office. 28. On 23 October 1999 the applicants sent a registered letter to advocate K.B. asking him to indicate when he could be available for consultation or to call them back. There was no reply to this letter. 29. On 22 November 1999 the applicants wrote to the Warsaw Bar Association asking for assistance. They complained that since the date of the hearing before the appellate court they could not reach advocate K.B. 30. On 30 November 1999 the applicants wrote to the President of the Warsaw Regional Court stating that they could not reach their ex officio lawyer and asking for instructions. In response, the applicants were informed that the President of the Court did not have any supervisory powers in respect of ex officio attorneys and that they should contact the Warsaw Bar Association.

The President of the Regional Court also stated that he had obliged the President of the Civil Division at that court to draw the attention of the Warsaw Bar to the problem submitted by the applicants. 31. On 23 December 1999 the applicants sent a letter to the Warsaw Bar Association, complaining about the lawyer's failure to contact them and asking for assistance in their case. 32. On 5 January 2000 the applicants sent another registered letter to K.B. asking for urgent contact in view of the impossibility to reach him. They stated that they had unsuccessfully tried to get in touch with him for several months as his cellular phone had been changed and the fixed phone did not reply. 33. On 12 January 2000 the judgment of 23 May 1999 was sent to the lawyer's office by registered post.

It was served on K.B. on 21 January 2000. 34. On 27 January 2000 the applicants and the lawyer met at his office. They were informed during this meeting that there were no grounds for filing a cassation appeal in their case. 35. By a letter of 28 January 2000 the applicants informed the President of the Warsaw Regional Court of the meeting held on 27 January 2000. They submitted that K.B. had given them the judgment, had informed them that there were no grounds on which he could lodge a further appeal against it and suggested that they sign a declaration that they wished to give up pursuing the case. 36. On 15 February 2000 they sent a further letter to the Warsaw Regional Bar Association, in which they complained that the legal aid lawyer had met with them “seven months after the termination of the proceedings” and informed them that he saw no grounds to pursue the case any further.

37. On 1 March 2000 the Secretary of the Warsaw Bar Association informed the applicants that K.B. had responded to the charges brought against him in the applicants' complaint lodged on 22 November 1999. According to his explanations, there were no grounds for lodging a cassation appeal in the applicants' case and the applicants had been informed thereof. The Secretary informed the applicants that if an ex officio attorney had found no grounds on which to lodge a cassation appeal, the Bar Association would not appoint another lawyer to do so. 38. Article 45 of the Constitution, insofar as relevant, reads: “Everyone shall have the right to a fair and public hearing of his case, without undue delay, before a competent, impartial and independent court…

” 39. Article 17 of the Constitution, insofar as relevant, reads: “By means of a statute, associations may be created within a profession in which the public repose confidence, and such professional associations shall concern themselves with the proper practice of such professions in accordance with, and for the purpose of protecting, public interest.” 40. Pursuant to Article 5 of the Code of Civil Procedure, a court should give all necessary procedural instructions to a party acting without a lawyer and, in particular should indicate the consequences of that party's acts or failures to act. 41. Article 113 § 1 of the Code of Civil Procedure provides that a party to the proceedings may ask the court competent to deal with the case to grant him or her an exemption from court fees provided that he submits a declaration to the effect that the fees required would entail a substantial reduction in his and his family's standard of living.

42. Pursuant to Article 117 of the Code, persons exempted from the court fees may request that legal aid be granted to them. The court will then request the relevant District Bar Association or the District Chamber of Legal Advisers to assign an advocate or a legal adviser to the claimant's case. 43. At the material time a party to civil proceedings could lodge a cassation appeal with the Supreme Court against a final judicial decision of a secondinstance court which terminated the proceedings. 44. Under Article 393 4 § 1 of the Code of Civil Procedure a cassation appeal had to be lodged with the court that had given the relevant decision within one month from the date on which the decision with its written grounds was served on the party concerned.

Cassation appeals which were not lodged by an advocate or a legal adviser would be rejected. 45. Article 393 1 of the Code as applicable at that time listed the grounds on which a cassation appeal could be lodged. It read as follows: “The cassation appeal may be based on the following grounds: 1) a breach of substantive law by its erroneous interpretation or wrongful application; 2) a breach of procedural provisions, if that defect could significantly affect the outcome of the case.” 46. Article 393 3 specified the requirements of a cassation appeal.

It read in its relevant part: “§ 1. A cassation appeal should include: 1) an indication of the decision under appeal together with information as to whether the appeal is lodged against this decision in its entirety or in part only; 2) an indication of the grounds for the cassation appeal; 3) arguments showing that its examination would be justified; 4) a motion to have the decision under appeal quashed or amended, specifying also the scope of the motion.” 47. Article 393 4 read as follows: “A second-instance court rejects in a hearing held in camera a cassation appeal lodged after a prescribed time-limit or which is inadmissible on other grounds (...).” 48. The reasons justifying the examination of a cassation appeal by the Supreme Court could be inferred a contrario from Article 393 of the Civil Code of Procedure which, as applicable at that time, read, in its relevant part: “1.

The Supreme Court may refuse to entertain the cassation appeal, if: i) there is no appearance of any significant legal issue in the case, ii) there is no need for the interpretation of provisions raising serious doubts or causing discrepancies in the courts' case law, iii) the appeal is manifestly ill-founded. 2. Paragraph 1 shall not apply if the judicial decision challenged manifestly breached the law or where the proceedings are invalid in law.” 49. In its judgment of 31 March 2005 the Constitutional Court examined a number of constitutional complaints in which the complainants argued essentially about certain provisions of Article 393 of the Code of Civil Procedure, also insofar as they regulated the conditions that cassation appeals had to comply with.

50. The Court observed, inter alia, that certain terms describing the conditions which cassation appeals had to meet under Article 393 et seq. of the Code (“important legal issue”, “provisions raising serious doubts or causing discrepancies in the courts' case law”, “arguments showing that examination of the cassation appeal would be justified”) were drafted in the broadest terms. It noted that the judicial practice regarding their application had given rise to serious interpretational difficulties and discrepancies in the caselaw of the Polish courts. 51. Article 1 of the Bar Act of 1982, as amended, reads, insofar as relevant: “1. The Bar is established to provide legal assistance, co-operate in protecting a person's rights and freedoms as well as to formulate and apply the law.

2. The Bar is organized as a self-governing association. 3. An advocate whilst executing his/her professional duties is accountable only to the law.” 52. Article 3 of the Act provides as follows: “The general tasks of the professional Bar Council are as follows: 1) creation of conditions for the statutory performance of the Bar's tasks, 2) representation of the Bar and protection of its rights, 3) supervision over the observance of the rules regulating the practice of the profession, 4) development of professional skills and training of advocates, 5) determination and promotion of professional ethics and ensuring their observance, 6) management (...) of the Bar's assets.” 53. Article 28 of the Act reads: “1.

An advocate may only refuse to provide legal assistance for important reasons of which he must notify the interested party. Any doubts as to whether to provide legal assistance or refuse to do so shall be resolved by the local Bar Council, and in situations where time is of the essence, by the Dean of that Council. 2. In cases where legal assistance is granted on the basis legal regulations concerning legal aid, only the entity appointing the advocate to represent the client may decide to relieve him or her from providing legal assistance.” 54. Under Article 21 § 3 of the Act, an advocate shall provide legal aid services in the jurisdiction of a court where he or she has its office. 55. Lawyers are bound to act in accordance with rules of professional and ethical conduct enacted by the Bar Association.

They may be held accountable for professional misconduct or a breach of ethical principles in the proceedings before the bar disciplinary court. 56. Under Article 57 of the Body of Ethical Rules adopted by the National Bar Council on 10 October 1998, when an advocate, either privately hired by the client or appointed under legal aid scheme, considers that submission of an appeal in a case offers no reasonable prospect of success and the client disagrees with his or her view, the lawyer shall give notice of termination of the power of attorney terminate the representation, or notify the refusal to the body which appointed him or her. 57. In 2000 the Supreme Court issued a resolution in reply to a legal question whether a legal aid lawyer could refuse to lodge a cassation appeal.

It replied to the question in the positive. 58. The court observed that issues involved in the legal aid concerned not only proper administration of justice, but also touched on human rights, and a right of access to a court in particular. Nevertheless, there was no comprehensive and coherent regulation of legal aid available under Polish law. 59. The mere fact that it was necessary for a cassation appeal to be lodged by a qualified representative was not open to criticism. However, a certain conceptual confusion was to be noted in the provisions governing legal aid as a whole, mostly because the legislator had failed to harmonise the relevant provisions of civil and criminal procedure. In particular, the scope of legal aid lawyers' obligations when legal representation was mandatory was not directly addressed by provisions of civil procedure.

This was so partly because the essential body of law concerning civil procedure had been enacted in 1964, while the provisions on mandatory legal representation for the purposes of the cassation appeal had been introduced in 1996, when this new kind of appeal had been created. 60. As a result, the scope of legal aid lawyers' obligations to provide a party to the proceedings with “legal aid” in civil proceedings was unclear. In particular, the provisions on the lawyers' legal aid obligations in connection with cassation proceedings before the Supreme Court lacked clarity. The court noted that the judicial practice regarding the application of relevant provisions had given rise to serious difficulties of interpretation and discrepancies in the case-law of the Polish courts.

61. The court observed that the issue of possible conflict between the opinion of a party granted legal aid and a lawyer assigned to represent him or her for the purpose of cassation proceedings had not been directly addressed by the applicable law. It further noted that the notion of legal assistance could not be identified with a simple obligation of a lawyer to act in accordance with the client's wishes. The role of a legal aid lawyer had rather to be understood as obliging him or her to provide legal advice to the party, including as to the prospects of success offered by a cassation appeal against a given judgment. 62. The constitutional role of the Supreme Court, the highest judicial authority, was also an argument in favour of a conclusion that a legal aid lawyer was not compelled by the will of the party to have a cassation appeal lodged if such an appeal was bound to fail.

In case of a disagreement between the party and the lawyer, it was open to the party to complain to the local Bar under Article 28 of the Bar Act. The Bar could then appoint a new lawyer who could lodge a cassation appeal, requesting at the same time to be granted leave to appeal out of time under Article 169 of the Code of Civil Procedure. It was true that the practice of the Supreme Court was not coherent in that in some cases it had been rejecting such requests and in other it accepted them. However, it did not prevent the parties from having recourse to this course of action. 63. Pursuant to Article 169 of the Code of Civil Procedure, a party to the proceedings may ask for retrospective leave to perform a procedural measure outside the prescribed time-limit; this measure shall be performed simultaneously with lodging the request.

64. Article 133 § 3 of the Code of Civil Procedure reads, insofar as relevant: “3. If a legal representative or a person authorised to receive court correspondence on behalf of a party has been appointed in a case, the court correspondence shall be served on these persons.” 65. Pursuant to the case-law of the Supreme Court, if a party to civil proceedings is represented by a lawyer, the procedural time-limits set by the Code of Civil Procedure start to run on the date of the service of judicial decisions on him or her (III CRN 324/72; I UZ, 65/04). 66. The Council of Bars and Law Societies of Europe has adopted a Code of Conduct in the European Union. Its Article 1 provides that a lawyer must serve the interests of justice as well as those whose rights and liberties he or she is trusted to assert and defend and it is his or her duty not only to plead his or her client's case but also to be his or her adviser.

67. A lawyer's function therefore lays on him or her a variety of legal and moral obligations, sometimes appearing to be in conflict with each other, towards the client, the courts and other authorities before whom the lawyer pleads his or her client's case or acts on his or her behalf; the legal profession in general and each fellow member of it in particular; the public for whom the existence of a free and independent profession, bound together by respect for rules made by the profession itself, is an essential means of safeguarding human rights in face of the power of the state and other interests in society. 68. Pursuant to Article 3.1.2 of the Code, a lawyer shall advise and represent his or her client promptly, conscientiously and diligently.

69. Under Article 3.1.4 a lawyer shall not be entitled to exercise his or her right to withdraw from a case in such a way or in such circumstances that the client may be unable to find other legal assistance in time to prejudice being suffered by the client. 70. This recommendation, insofar as most relevant, reads: “4. No litigant should be prevented from being assisted by a lawyer. The compulsory recourse of a party to the services of an unnecessary plurality of lawyers for the need of a particular case is to be avoided.

Where, having regard to the nature of the matter involved, it would be desirable, in order to facilitate access to justice, for an individual to put his own case before the courts, then representation by a lawyer should not be compulsory.” 71. The Recommendation, in its most relevant parts, provides: “Recalling that in addition to the right of access to the law and to justice provided for in Article 6 of the European Convention on Human Rights, the other provisions of the Convention and particularly Articles 2, 3 and 8 are equally applicable to the very poor, as are the other legal instruments of the Council of Europe such as the European Social Charter; Considering that this recommendation is intended to improve, especially with regard to the very poor, existing legal advice and legal aid systems, and therefore to complement existing machinery with regard to the other categories of people for which the systems were designed.

Recommends that the governments of member states: 1. Facilitate access to the law for the very poor (“the right to the protection of the law”) by: [...] b. promoting legal advice services for the very poor; [...] 3. Facilitate effective access to the courts for the very poor, especially by the following means: [...] c. recognising the right to be assisted by an appropriate counsel, as far as possible of one's choice, who will receive adequate remuneration; [...] e. simplifying the procedure for granting legal aid to the very poor, [...]” 72. The Recommendation provides, inter alia: “The Committee of Ministers, under the terms of Article 15.b of the Statue of the Council of Europe, [...] Underlining the fundamental role that lawyers and professional associations of lawyers also play in ensuring the protection of human rights and fundamental freedoms; [...] Considering that access to justice may require persons in an economically weak position to obtain the services of lawyers, Recommends the governments of member States to take or reinforce, as the case may be, all measures they consider necessary with a view to the implementation of the principles contained in this Recommendation.

[...] 1. All necessary measures should be taken to respect, protect and promote the freedom of exercise of the profession of lawyer without discrimination and without improper interference from the authorities or the public, in particular in the light of the relevant provisions of the European Convention on Human Rights. [...] 1. All necessary measures should be taken to ensure that all persons have effective access to legal services provided by independent lawyers, 2. Lawyers should be encouraged to provide legal services to persons in an economically weak position. 3. Governments of member States should, where appropriate to ensure effective access to justice, ensure that effective legal services are available to persons in an economically weak position, in particular to persons deprived of their liberty.

4. Lawyers' duties towards their clients should not be affected by the fact that fees are paid wholly or in part from the public funds.”