WOLINSKI v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly struck out of the list;Partly inadmissible
WOLINSKI v. POLAND (CtEDO, 2010)
CUARTA DECIZIE A SECȚIEI Nr. 53653/07, de către Mirosław WOLIשSKI împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (Catrică Secțiune), care așeză la 27 aprilie 2010 în calitate de Cameră compusă din: Nicolas Bratza, Președintele, Lech Garlicki, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, Nebojša Vučinić, judecători și Lawrence Early, grefierul secțiunii având în vedere cererea depusă la 23 noiembrie 2007, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 6 noiembrie 2009 cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Mirosław Woliński, este un național polonez născut în 1959 și locuiește în Jelenia Góra. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna B. Słupska-Uczkiewicz, avocat care practică în Wrocław. Guvernul polonez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul s-a născut în 1959 și este în prezent reținut în centrul de închisoare Jelenia Góra. La 11 septembrie 2006, Curtea Regională Jelenia Góra a condamnat reclamantul de crimă și l-a condamnat la 12 ani de închisoare. La 7 decembrie 2006, Curtea de Apel Wroclaw a susținut hotărârea de primă instanță. La 26 februarie 2007, Curtea a atribuit un avocat de asistență juridică la cazul în scopul pregătirii unui recurs de casă și depunerea acesteia la Curtea Supremă. Prin scrisoarea din 30 martie 2007, avocatul de asistență juridică a informat Curtea de Apel Wrocław că nu va pregăti și nu va depune un recurs de casă. În esență, ea s-a referit la recursul de casă elaborat de reclamantul însuși și a declarat că argumentele sale se limitează la contestarea constatărilor de fapt formulate de instanța de primă instanță. În măsura în care reclamantul a contestat hotărârea instanței de apel, argumentele sale s-au concentrat pe acuzațiile că evaluarea dovezilor de către instanța respectivă era eronată. Ea a concluzionat că, prin urmare, nu există motive pentru care ar putea pregăti un recurs de casă. În aprilie 2007, Curtea de Apel l-a informat de refuzul avocatului de asistență juridică și a transmis reclamantului la închisoare și a servit la reclamant într-o dată ulterioră neespecificată, cu privire la refuzul avocatului de asistență juridică. În plus, a convocat reclamantul să prezinte un recurs în casație semnat de către un avocat angajat privat într-un termen de șapte zile. Reclamantul s-a plâns că procedura din cauza sa a fost nedrept în sensul că i s-a refuzat accesul efectiv la Curtea Supremă. Reclamantul s-a plâns în legătură cu rezultatul și nedreptatea procedurii, în special faptul că instanța judecătorească care se ocupă de cauza sa a stabilit în mod echitabil faptele și a evaluat dovezile. Prin scrisoarea din 6 noiembrie 2009, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de prima plângere a reclamantului și a solicitat, în continuare, Curtea să-l elimine în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „(...) Guvernul dorește prin prezenta exprimarea - prin intermediul unei declarații unilaterale - recunoașterea recunoașterii de negare a accesului la o instanță în determinarea acuzațiilor penale ale reclamantului în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, Guvernul este pregătit să plătească reclamantului 4,500 PLN pe care ei consideră că sunt rezonabile în lumina jurisprudenței Curții. Suma menționată mai sus, care să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale”. Într-o scrisoare din 12 ianuarie 2010, reclamantul a exprimat opinia că suma menționată în declarația guvernului era inacceptabil scăzută El a făcut referire la premiile de satisfacție făcute în cazul Staroszczyk c. Polonia , nr. 59519/00, 22 martie 2007; Siałkowska c. Polonia , nr. 8932/05, 22 martie 2007, care a constituit 4000 EUR. Curtea reamintește că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere sau o parte a acesteia în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI), WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec. n. 28953/03). Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului de acces la Curtea Supremă în contextul procedurii penale (a se vedea Kulikowski c. Polonia , nr. 18353/03, CEDH 2009 ... (extracte); Arciński c. Polonia , nr. 41373/04, 15 septembrie 2009). Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care nu se poate spune că sunt incompatiblee cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 alineatul (1) litera (c). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 în amendă În consecință, acest lucru ar trebui eliminat din listă. Reclamantul s-a mai plângut, invocand art. 6 din Convenție, că procedura era necorespunzătoare în faptul că instanța a evaluat în mod echitabil dovezile, a eșuat în stabilirea faptelor cauzei și a aplicat în mod incorect dreptul intern aplicabil. Curtea a examinat restul plângerilor, astfel cum a prezentat reclamantul. Cu toate acestea, având în vedere tot materialul în posesia sa și, în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că plângerile nu dau naștere la nici o apariție a încălcărilor articolului pe care s-a invocat. ia act de termenele declarației guvernului contestat cu privire la presupusul refuz al accesului reclamantului la Curtea Supremă (art. 6 § 1 din Convenție) și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în aceasta; cu majoritatea de a elimina cererea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție în măsura în care se referă la plângerea menționată anterior; declara în unanimitate restul cererii inadmisibil. Președintele Registrului Lawrence Early Nicolas Bratza