ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 299/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 31 mai 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia să-și prezinte scuze printr-o scrisoare publică, în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunțate în prezenta cauză, precum și să publice hotărârea ce urmează a fi pronunțată, pe cheltuiala acestuia, într-un ziar local și unul central de largă circulație, în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 de RON reprezentând daune morale. În drept, a invocat art. 253 alin. (3) lit. b) și art. 1349 din C. civ., art. 30 alin. (6) și alin. (8) din Constituția României, art. 10 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La data de 25 iulie 2023, pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin sentința civilă nr. 148 din 22 ianuarie 2024, Tribunalul Constanța, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.000 RON, reprezentând daune morale pentru încălcarea dreptului la demnitate. A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 128C din 19 iunie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul civil formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 148 din 22 ianuarie 2024 pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu pârâtul B.. A schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a obligat pârâtul să prezinte scuze reclamantului printr-o scrisoare publică pe pagina de C. a pârâtului, pentru afirmațiile care depășesc limitele unei comunicări rezonabile, respectiv "jigodie" și "țigan", în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în cauza de față. A menținut celelalte dispoziții.

Calea de atac declarată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 128C din 19 iunie 2024 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., susținând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Recurentul solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței civile în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată. De asemenea, solicită obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. În primul rând, acesta susține că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv art. 253, art. 1349 alin. (1) și alin. (2) și art. 1357 din C. civ.. Astfel, aceasta a apreciat că despăgubirile de ordin pecuniar pentru prejudiciul nepatrimonial reprezintă o măsură complementară de reparație. Deși a caracterizat această măsură de reparație ca fiind subsidiară, a aplicat măsura principală și, aceea în mod limitat. Cuantumul derizoriu stabilit de instanța de fond și menținut de către cea de apel nu reprezintă decât o încurajare a intimatului în a continua campania de denigrare. În al doilea rând, recurentul apreciază că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, când a reținut că afirmațiile denigratoare îmbracă caracterul unei opere literare. Cu excepția apărărilor din întâmpinare, nu există niciun element de ordin științific de natură a caracteriza postările ca fiind articole de presă sau că aparțin unui gen literar. Fapta este produsă prin postări pe rețelele de socializare și nu se bucură de protecția textului legal european. În al treilea rând, recurentul afirmă că instanța de apel a apreciat greșit caracterul de judecăți de valoare a afirmațiilor denigratoare. Acestea vizează persoana recurentului, dar pleacă de la activitatea sa profesională. De altfel, nu toate postările au legătură cu calitatea sa de primar, sau cu activitatea desfășurată ca ales local, pentru a fi protejate de nevoia publică de informare. În acest sens, recurentul citează câteva dintre afirmațiile intimatului, concluzionând că nu fac parte din informațiile care pot fi expuse public, dată fiind fosta sa calitate de ales local. În opinia recurentului, prin motivarea deciziei atacate, instanța de apel dovedește că este influențată de dezinformările intimatului, atunci când reține că acestea au un minim suport factual. Instanța nu a lecturat hotărârea de condamnare. În sens contrar, ar fi sesizat că pârâtul a pierdut proprietatea terenului prin hotărâre definitivă. În al patrulea rînd, recurentul arată că, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a motivului de apel referitor la obligarea pârâtului la publicarea hotărârii de constatare a caracterului ilicit al faptelor sale, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că cele două măsuri au un caracter alternativ și că se impune a se alege cea mai eficientă. În realitate, ambele sunt măsuri reparatorii, neexistând nicio diferențiere sub aspectul eficienței lor. Pentru aceste considerente, recurentul solicită admiterea căii extraordinare de atac, în sensul expus în petitul cererii de recurs.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la data de 3 octombrie 2024, intimatul B. a invocat excepția nulității căii extraordinare de atac întrucât criticile formulate nu vizează legalitatea, ci temeinicia deciziei atacate. Simpla nemulțumire a părții nu este suficientă, fiind necesar ca recurentul să-și sprijine recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute de lege. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, față de faptul că postările și articolele descriu într-o manieră mai mult sau mai puțin satirică aspecte din activitatea desfășurată de reclamant în calitate de primar.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția de primire, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 6 februarie 2025, cu citarea părților în ședință publică. La acest termen, Înalta Curte a respins excepția nulității căii extraordinare de atac declarate de recurentul A., invocată de intimatul B., și a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 128/C din 19 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, pe care reclamantul A. o apreciază ca fiind nelegală în raport de motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8.când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Înalta Curte reține că tribunalul a fost învestit cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, prin care reclamantul A. a solicitat, în esență, obligarea pârâtului B. să-și prezinte scuze, printr-o scrisoare publică, să publice hotărârea ce va fi pronunțată în cauză și, de asemenea, să-i achite contravaloarea daunelor morale produse prin afirmațiile calomnioase și denigratoare făcute de pârât pe contul său de C., în calitate de jurnalist colaborator al ziarului "D.". Fapta ilicită imputată pârâtului B. a constat în utilizarea unor afirmații denigratoare legate de activitatea reclamantului, în calitate de primar, și de condamnarea penală a acestuia, afirmații ce ar fi adus atingere demnității, onoarei și reputației sale. Instanța de apel, prin decizia recurată, a reținut că opiniile exprimate de pârât cu privire la persoana și activitatea profesională a reclamantului au natura unor judecăți de valoare, bazate pe un minim suport factual, însă afirmațiile de genul "jigodie" și "țigan" sunt injurioase, de natură a leza demnitatea persoanei și îmbracă forma unei fapte ilicite. Prin recursul formulat, recurentul susține, în primul rând, că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv art. 253, art. 1349 alin. (1) și alin. (2) și art. 1357 din C. civ., și a stabilit despăgubiri într-un cuantum derizoriu. Potrivit art. 1349 din C. civ., "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…)", iar conform art. 1357 din același act normativ, "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". De asemenea, articolul 253 din C. civ. prevede că: "Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței: a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. (2) Prin excepție de la prevederile art. 1, în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c). (3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat. (4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive." Procedând la verificarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării acestor norme legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare și a jurisprudenței, obligatorii, a instanței europene de contencios a drepturilor omului, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapele procesuale anterioare, imposibil de reevaluat în recurs, instanța de apel a identificat și aplicat, în mod corect, normele incidente și criteriile desprinse din jurisprudența CEDO, pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății. Invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și o pretinsă încălcare a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, recurentul critică, în realitate, cuantumul daunelor morale care au fost stabilite de către instanța de fond și au fost confirmate de către Curtea de Apel Constanța, susținând caracterul derizoriu al acestora. Raportat la situația factuală reținută în cauză se constată, însă, că nu se poate aprecia că prin acordarea daunelor morale în cuantumul apreciat de instanța de apel a fost încălcată vreo dispoziție legală, încălcare ce poate fi cenzurată în calea de atac a recursului. Prejudiciul moral produs recurentului a fost corect analizat de instanțele de fond, pornind de la accepțiunea legală a acestei noțiuni și ținând cont de specificul probator al daunelor morale. Se reține că, spre deosebire de acțiunea în dezdăunare pentru prejudicii materiale, în cazul căreia prejudiciul pretins trebuie să fie cert, atât în privința existenței, cât și a întinderii sale, în situația cererilor ce au ca obiect acordarea de daune morale certitudinea poate privi numai existența prejudiciului nepatrimonial, nu și întinderea acestuia. Întrucât prejudiciul moral nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menține la nivelul trăirilor psihice, cuantumul daunelor morale se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la latitudinea judecătorului, acest lucru fiind pe deplin justificat prin faptul că acest tip de prejudiciu nu poate fi stabilit prin reguli stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta, în funcție de particularitățile fiecăruia. Așa fiind, problema stabilirii despăgubirilor pentru prejudicii de ordin moral nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată care trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie pentru victime o satisfacție echitabilă și rezonabilă. Astfel, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are, astfel, posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Totodată, indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, în sensul că nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter pur simbolic, ci trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu daunele suferite, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-a îndurat persoana prejudiciată. Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la finalitatea prevăzută de lege - care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral - spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în legătură cu prejudiciul suferit și consecințele concrete ale acestuia. De aceea, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când statuează asupra daunelor morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate. Învestită fiind cu soluționarea criticii vizând cuantumul daunelor morale acordate de tribunal, instanța de apel, având în vedere reperele utilizate în mod constant în jurisprudența națională și jurisprudența CEDO, a reținut, în speță, că raportat la natura prejudiciului și la valorile morale lezate, suma acordată prin hotărârea primei instanțe, cu titlul de daune morale, în favoarea recurentului, este una echitabilă. Relativ la cuantumul reparației acordate, modalitatea în care instanța de apel a particularizat criteriile de evaluare, prin identificarea lor în situația de fapt dedusă judecății, și a cuantificat, în consecință, despăgubirile constituie exclusiv o chestiune de apreciere, pe baza probelor administrate, fiind un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs. Prin urmare, această critică, ce nu vizează criteriile de evaluare ci, exclusiv, cuantumul daunelor morale, nu corespunde exigențelor căii de atac extraordinare a recursului, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control de legalitate asupra hotărârilor instanței de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate de art. 488 din C. proc. civ. În al doilea rând, recurentul susține că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, când a reținut că afirmațiile denigratoare îmbracă caracterul unei opere literare. În opinia sa, nu există niciun element de ordin științific de natură a caracteriza postările ca fiind articole de presă sau că aparțin unui gen literar. Fapta este produsă prin postări pe rețelele de socializare și nu se bucură de protecția textului legal european. Nici acest motiv de recurs nu este fondat. Tribunalul a fost învestit cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, ceea ce a impus instanțelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantului la protecția reputației sale - ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - și a dreptului jurnalistului la libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare și condițiile de exercitare a acesteia sunt reglementate atât prin norme interne, cât și prin norme internaționale, adoptate sau, după caz, ratificate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante. Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. S-a statuat astfel că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă îndatoriri și responsabilități, a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Aceeași jurisprudență relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esențial în exercitarea libertății de exprimare într-o societate democratică. Deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României). Referitor la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private. În acest sens, a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă. În cauza de față, recurentul susține că postările de pe internet ale intimatului nu se încadrează în noțiunea de operă literară și nu se bucură ca atare de protecția oferită de dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curte trebuie, însă, să remarce că instanța de apel nu a reținut că afirmațiile legate de activitatea recurentului, în calitate de primar, și de hotărârea de condamnare ar îmbraca forma unei opere literare. Acest tip de scriere are un statut ficțional, iar scopul său nu este transmiterea de informații către cititori, ci se adresează sensibilității acestora. Curtea de Apel Constanța a constatat, în mod corect, că postările în cauză reprezintă un demers editorial, chiar dacă nu îmbracă forma clasică a articolului de presă, și transmit publicului informații de interes public. Prin urmare, acestea intră sub incidența textului normativ european indicat în cererea de recurs, ce vizează libertatea de opinie și libertatea de a comunica informații. În al treilea rând, recurentul afirmă că instanța de apel a apreciat greșit calificând drept judecăți de valoare afirmațiile denigratoare, acestea referindu-se la persoana recurentului, la caracterul său și la activitatea sa profesională. Nici acest motiv de recurs nu este fondat. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și expunerea unor judecăți de valoare, apreciind că, dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință a probei este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României). În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg contra Federației Ruse, Feldek contra Slovaciei, Marônek contra Slovaciei). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer și The Guardian contra Regatului Unit). Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informațiilor, se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informației, iar pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenția publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban contra României). Testul "necesității într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă "interferența" în privința libertății de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea sa au fost "relevante și suficiente". În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv a dreptului la imagine și a dreptului la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmația (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României). Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenței CEDO anterior evocate. Contrar susținerilor din cererea de recurs, instanța de apel a procedat la o analiză a afirmațiilor intimatului de pe rețeaua de socializare C., sub sigla publicației "Atac" pentru a stabili dacă sunt acuzații de fapt sau judecăți de valoare. Astfel, verificând, în concret, afirmațiile făcute, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, instanța de apel a reținut că opiniile exprimate de intimat cu privire la persoana și activitatea recurentului au natura unor judecăți de valoare bazate pe un minim suport factual. Relatările jurnalistice au pornit de la activitatea profesională a recurentului, în calitatea sa de primar și, ulterior, de la hotărârea acestuia de condamnare pentru infracțiunea de fals intelectual, iar unui articol de presă nu i se poate solicita gradul de acuratețe juridică al unui rechizitoriu ori al unei hotărâri judecătorești, cu atât mai mult cu cât, potrivit considerenteleor mai sus enunțate, demersurilor jurnalistice le este recunoscut un anume grad de exagerare sau provocare. Mai mult, așa cum corect a reținut instanța de apel, problema dezbătută de intimat era una de interes general pentru comunitate, recurentul fiind o persoană ce ocupa o funcție publică, iar afirmațiile care l-au vizat au îmbrăcat forma unor judecăți de valoare, întemeiate pe o bază factuală, astfel că pentru toate argumentele reținute anterior, în privința informațiilor respectivelor postări, intimatul beneficiază de garanția libertății de exprimare oferite de art. 10 din Convenție. Recurentul mai susține, în cadrul acestui motiv de recurs, că instanța de apel nu a lecturat hotărârea de condamnare și a fost influențată de dezinformările intimatului, atunci când a reținut că afirmațiile au un minim suport factual. Or, în cadrul căii de atac extraordinare a recursului, nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Având deci în vedere aceste coordonate ale controlului judiciar specific recursului, Înalta Curte constată că, invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieții private, instanța de apel a enunțat standardele de protecție pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce privește ocrotirea drepturilor și libertăților în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertății de exprimare, jurnalistul le poate atinge fără a se considera că încalcă dreptul la viața privată, onoarea și demnitatea unei persoane subiect al investigației jurnalistice. Reperele rezultate din jurisprudența menționată vizează, așa cum s-a dezvoltat anterior, distincția ce trebuie operată între fapte și judecăți de valoare, echilibrul dintre libertatea de exprimare și dreptul la reputație, existența unei baze factuale și în cazul emiterii unor judecăți de valoare, verificarea informațiilor și dreptul la replică, buna credință în demersul jurnalistic și doza de exagerare și provocare admisibilă. După fixarea limitelor analizei, instanța de apel a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecății, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudența enunțată, reținând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susține concluzia că afirmațiile au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare, prin urmare sursele fiind credibile. Aceasta cu atât mai mult, așa cum se menționează expres în decizia recurată, că parte din afirmații, aflate în marja de exagerare și provocare, au la bază o hotărâre penală definitivă de condamnare. Astfel, instanța a argumentat care sunt împrejurările care constituie baza factuală ce a stat la baza dezvoltării judecăților de valoare apreciind că, sub acest aspect, maniera în care a procedat jurnalistul este una corespunzătoare. În al patrulea rînd, recurentul arată că, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a motivului de apel referitor la obligarea pârâtului la publicarea hotărârii de constatare a caracterului ilicit al faptelor sale, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că cele două măsuri au un caracter alternativ și că se impune a se alege cea mai eficientă. În opinia sa, ambele sunt măsuri reparatorii, neexistând nicio diferențiere sub aspectul eficienței lor. Nici acest motiv de recurs nu este fondat. În materia apărării drepturilor nepatrimoniale, legiuitorul a reglementat expres posibilitatea celui vătămat într-un drept al său de a solicita pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat atât o reparație nepatrimonială, cât și una patrimonială. Astfel, art. 253 din C. civ. reglementează un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, fiind prevăzute atât măsuri cu caracter nepatrimonial pentru restabilirea drepturilor nepatrimoniale încălcate sau amenințate [cele de la alin. (1) și (3)], cât și măsuri cu caracter patrimonial [conform alin. (4)]. Pe cale de consecință, instanțele nu sunt obligate în a opta pentru o anumită reparație a unui drept personal nepatrimonial încălcat, întrucât, în funcție de circumstanțele cauzei, de gravitatea încălcării drepturilor nepatrimoniale și de întinderea prejudiciului moral cauzat de fapta ilicită reținută, au la dispoziție mai multe forme de sancțiuni civile pentru repararea prejudiciului moral, pe care le pot aplica alternativ sau cumulativ. În acest context, în mod corect, instanța de apel a apreciat că nu se impun două forme de reparație nepatrimonială, așa cum a solicitat recurentul prin cererea cu care a învestit instanța de judecată, întrucât ambele tind către același efect reparator, și anume recunoașterea caracterului defăimător al afirmațiilor postate. Prin publicarea unei scrisori de retractare se asigură deci, într-o măsură suficientă, reparația prejudiciului de imagine suferit de recurent prin fapta culpabilă a intimatului, care a folosit termeni injurioși. Această măsură are aptitudinea de a satisface exigențele impuse de dispozițiile art. 253 din C. civ., efectul prejudiciator fiind contracarat prin dispunerea unei măsuri în oglindă, proporțională cu cea vătămătoare. Așadar, dispozițiile legale naționale și cele convenționale europene, precum și jurisprudența CEDO în materie au fost aplicate, în mod corect, de către Curtea de Apel Constanța, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 128/C din 19 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, aflat în culpă procesuală, la plata către intimatul B. a sumei de 1.300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reținând că dovada efectuării acestora este depusă la dosarul cauzei.