ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1004/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2022, la data de 10.11.2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului nepatrimonial, produs prin faptele sale de natură delictuală, care au condus la urmărirea penală și trimiterea în judecată a reclamantului A., precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată care vor fi ocazionate de prezentul demers judiciar. În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 194 C. proc. civ., art. 72 C. civ., art. 253 alin. (4) Cod, art. 1357 C. civ., art. 12 Declarația Universală a Drepturilor Omului. În data de 21.02.2023, reclamantul a formulat cerere de completare a acțiunii introductive, prin care suplimentar a invocat motive în ceea ce privește temeinicia acțiunii formulate. La termenul de judecată din data de 22.02.2023, Tribunalul a reținut că prin cererea de completare a acțiunii introductive nu au fost formulate noi petite, ci s-au învederat aspecte de fond ale acțiunii.

Decizia pronunțată de Tribunalul Prahova Prin sentința civilă nr. 364 din data de 01.03.2023, Tribunalul Prahova, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât, ca neîntemeiată; a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât; a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca inadmisibilă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești Prin decizia nr. 231 din data de 14 februarie 2024, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 364 din 1 martie 2023, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâtul B., ca nefondat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 231 din data de 14 februarie 2024 a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept materiale reprezentate de dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 1357 C. civ. Făcând trimitere la motivele de apel și la considerentele hotărârii atacate, recurentul-reclamant pretinde că respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive și admiterea excepția inadmisibilității, este rezultatul unui raționament juridic contradictoriu, în raport de prevederile art. 96 alin. (5) din Legea 303/2004, potrivit cărora: "pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Competența soluționării acțiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul." Instanța a aplicat greșit aceste norme de drept material, având în vedere că din textul legal precitat, avut în vedere la soluțioarea excepției inadmisibilității, rezultă explicit că doar statul ar avea calitate procesuală pasivă, în litigiile ce au ca obiect repararea unui prejudiciu cauzat de către un procuror, care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Pe cale de consecință, reiterează opinia potrivit căreia, raportat la prevederile Legii nr. 303/2004, reținute de instanță ca fiind incidente în repararea prejudiciului, s-ar putea pune în discuție doar eventuala calitate pasivă a intimatului și nu admisibilitatea acțiunii. Așa fiind, admiterea excepției inadmisibilității, coroborată cu respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, se află complet în afara cadrului normativ anterior amintit, astfel încât se desprinde concluzia că aceste reglementări legale au fost greșit aplicate. Învederează recurentul că, în cadrul acțiunii introductive, a arătat că intimatul a inițiat urmărirea penală, realizând acte de cercetare penală, care ulterior au stat la baza întocmirii rechizitoriului nr. x al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin s-a dispus trimiterea în judecată a recurentului, în calitate de inculpat, pentru comiterea infracțiunilor de instigare la evaziune fiscală, prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și spălarea banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. (1), ambele cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. Chiar dacă s-ar admite că în cadrul acestui dosar, faptele ilicite ar fi fost exercitate în considerarea calității sale de procuror, prin cererea completatoare, reclamantul a invocat și alte fapte ilicite ale intimatului, într-un alt dosar penal, în care nu avea calitatea de procuror și nu era intrumentat de acesta ca procuror de caz, respectiv în cadrul efectuării urmăririi penale în dosarul DNA-Serviciul Teritorial Ploiești nr. 183/P/2013. A arătat că toate aceste fapte ilicite au condus la crearea unui tablou pretins infracțional, fundamentat în mod forțat, pe probe inventate sau obținute prin mijloace nelegale, de natură să conducă la inculparea recurentului și atragerea răspunderii penale a acestuia, generând în acest fel grave prejudicii morale. Instanța de apel a reținut că faptele intimatului se extind și cu privire la alt dosar în care nu avea calitate de procuror de caz, însă a apreciat că "raționamentul primei instanțe este corect și cu privire la acestea, dat fiind faptul că pretinsele fapte au fost săvârșite tot ca urmare a calității pârâtului de magistrat și nu ca persoană total străină de activitatea de urmărire penală." În mod nelegal s-a concluzionat că și în dosarul nr. x/2013, instrumentat de DNA - Serviciul Teritorial Ploiești, acțiunile ilicite reclamate ar avea legătură tot cu activitatea și calitatea intimatului de procuror, care a făcut posibilă implicarea acestuia, în mod direct, în instrumentarea dosarului penal. Dispozițiile legale care reglementează statutul procurorilor, statuează că aceștia răspund disciplinar și civil pentru fapte săvârșite în legătură cu exercitarea profesiei, ceea ce presupune să fi fost legal învestiți cu instrumentarea urmăririi penale, respectiv să dețină calitatea de procuror de caz. Or, în susținerea acțiunii introductive, recurentul a învederat că a suferit un prejudiciu nepatrimonial, ca urmare a faptelor personale ale intimatului, care, în urma unei rezoluții interne și independente de funcția de procuror, a urmărit, prin orice mijloace, crearea unor suferințe psihice și daune de imagine semnificative. Faptul că intimatul avea, la momentul comiterii faptelor, calitatea de procuror, nu este de natură a obtura dreptul recurentului de a solicita plata unei sume de bani, conform dreptului comun, ca o compensație pentru vătămarea produsă prin acțiunile intimatului, care nu intră în sfera unei exercitări a atribuțiilor de serviciu. Astfel cum s-a sedimentat în doctrină, inadmisibilitatea este o instituție juridică cu o destinație aplicată, incidența fiind determinată de exercitarea acțiunii civile într-o modalitate prohibită expres printr-o normă legislativă sau care este lovită de anumite lipsuri, grave și insurmontabile, care fac inutilă continuarea cercetării judecătorești. Contrar reținerilor instanței de apel, prin reîncadrarea greșită în drept a pretențiilor exhibate în cererea de chemare în judecată și fără a exista nici o prevedere expresă care să interzică judecarea pricinii, prin admiterea excepției inadmisibilității, s-a adus atingere dreptului de acces liber la justiție al recurentului. Învederează recurentul că prejudiciul reclamat nu a fost generat prin exercitarea normală a activității de procuror, pentru a putea intra sub incidența Legii nr. 303/2004, cu atât mai puțin faptele ilicite comise în afara dosarului penal care era instrumentat de către intimat. În realitate, faptele ilicite se circumscriu unei răspunderi civile delictuale, generată de acțiuni care se află în afara sferei unei activități reglementate de urmărire penală, instanța de apel nefăcând o analiză corespunzătoare a condițiilor ce trebuie îndeplinite în conformitate cu dispozițiile art. 1357 C. civ. În dosarul DNA-Serviciul Teritorial Ploiești nr. 183/P/2013, recurentul a fost trimis în judecată și condamnat prin sentința penală nr. 978/01.11.2016, pronunțată de instanța de fond ÎCCJ, secția Penală în dosarul nr. x/2014, la pedeapsa de 5 ani închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) b), g) și k) C. pen. pe o durată de 4 ani. Astfel cum a arătat, fără a avea calitatea de procuror de caz, intimatul s-a implicat direct, în mod ilicit, în înstrumentarea dosarului, urmărind un scop personal, reprezentat de incriminarea, cu orice preț, a recurentului și a familiei sale. Față de lipsa oricărei calități în acest dosar penal, apare ca fiind evident că faptele intimatului au avut resorturi personale, fără legătură cu înfăptuirea justiției și fără legătură cu a sa calitate de reprezentant al Ministerului Public. Nu este incidentă în cauză legea privind răspunderea disciplinară sau civilă a magistraților, având în vedere că din prezentarea detaliată a faptelor ilicite din acțiunea completată, nu reiese că prejudiciul ar fi fost cauzat de existența unei greșeli, ce s-ar putea constitui într-o eroare judiciară, nici la o exercitare a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, situație în care, răspunderea pentru prejudiciile cauzate în raport cu persoana prejudiciată ar cădea în sarcina Statului. Răspunderea pecuniară și inclusiv morală a Statului Român nu se răsfrânge asupra oricăror prejudicii, de orice natură, produse de o persoană, chiar și în afara cadrului legal al exercitării funcției de magistrat, prin simplu fapt că acestea ar fi comise în perioada în care persoana respectivă deținea calitatea de procuror. Urmărirea cu intenție a lezării persoanei recurentului, într-un mod răzbunător, fără ca intimatul să vizeze în realitate înfăptuirea justiției, ci doar satisfacția personală, nu poate fi asimilată unui prejudiciu creat în exercitarea normală a funcției de procuror. Susține recurentul că raționamentul instanței de apel este contrar normelor legale întrucât nu poate fi înlăturat dreptul recurentului de a solicita instanței de drept comun obligarea intimatului la plata de daune morale, pentru suferințele psihice și prejudiciul adus imaginii și demnității sale, ca urmare a unei conduite ilicite a acestuia.

Apărările formulate în cauză În termen procedural, intimatul a formulat întâmpinare prin care a expus contextul factual, a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată -arătând, în esență, că în raport cu prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, cererea întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ. este inadmisibilă-, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive -arătând că reclamantul avea posibilitatea de a chema în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, față de prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004. Intimatul susține că reclamantul și-a exercitat abuziv drepturile procesuale în contextul în care faptele ilicite pretins comise ce fac obiectul prezentei cauze au făcut obiectul cercetării judecătorești în dosarul penal nr. x/2020, al Înaltei Curți de Casație și Justiție în care a fost pronunțată sentința penală nr. 463 din data de 31 octombrie 2022, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 59 din 26.06.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2022, al Înaltei Curți de Casație și Justiție întrucât faptele reclamate nu există. Totodată, intimatul arată că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că aspectele invocate de intimat prin întâmpinare au făcut obiectul analizei instanțelor de fond (dezlegările fiind criticate ca atare prin memoriul de recurs) și nu au natura unor veritabile excepții procesuale invocate în recurs, motiv pentru care vor fi avute în vedere ca reprezentând apărări în legătură cu motivele de recurs. Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Printr-o primă critică - susceptibilă de analiză în temeiul motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. - recurentul-reclamant susține că respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive și admiterea excepției inadmisibilității acțiunii este rezultatul unui raționament juridic contradictoriu, având în vedere prevederile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004. Pretinde recurentul că, potrivit normelor reținute de instanță ca fiind incidente în repararea prejudiciului (Legea nr. 303/2004), s-ar putea analiza doar calitatea procesuală pasivă a intimatului -ce ar fi aparținut Statului Român, prin Ministerul Finanțelor - și nu admisibilitatea acțiunii. Critica este nefondată. Nu se poate reține că reprezintă un aspect de contradictorialitate modalitatea în care instanța de apel a analizat motivele de apel cu privire la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive și a excepției inadmisibilității acțiunii de către instanța de fond. Din lecturarea în mod integrat a considerentelor hotărârii din apel se constată că raționamentul instanței de prim control judiciar este logic și coerent, relevând faptul că respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului nu impunea respingerea excepției inadmisibilității. Aceasta întrucât instanța de apel a reținut că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun -art. 1357 C. civ.-, astfel că singura care poate avea calitate procesuală pasivă este persoana despre care se pretinde că a săvârșit faptele, respectiv intimatul, iar admisibilitatea acțiunii a fost verificată prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, reclamandu-se conduita pârâtului (procuror) în activitatea de urmărire penală. Așa fiind, raportat la elementele particulare ale cauzei, soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive nu este condiționată de reținerea incidenței prevederilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 întrucât, sesizată fiind cu excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de fond a verificat, cu prioritate, pretinsele lipsuri vizând exercitarea dreptului la acțiune din perspectiva calității procesuale a persoanei chemate în judecată. Dreptul și obligația, potrivit art. 36 C. proc. civ., este suficient să fie afirmate, pentru a se dovedi calitatea procesuală a părților, existența sau inexistența acestora fiind o chestiune care nu ține de condițiile de exercitare a acțiunii, ci de fondul litigiului, or cadrul procesual a fost stabilit de reclamant prin indicarea persoanei despre care susține că i-a cauzat prejudiciul moral invocat în prezenta cauză. Pe de altă parte, raportat la configurația juridică a elementelor cererii de chemare în judecată întemeiată în mod explicit de către reclamant exclusiv pe dispozițiile dreptului comun, având în vedere că pentru pretențiile formulate și faptele pretins ilicite ale intimatului, ce au legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, există în dreptul pozitiv norme speciale incidente, instanțele de fond au analizat caracterul derogatoriu și - derivată din acesta - prevalența aplicării dispozițiilor speciale din Legea nr. 303/2004 în raport cu dreptul comun. Recurentul nu se poate sprijini pe dezlegarea privind calitatea procesuală pasivă în justificarea admisibilității cererii sale, atâta timp cât soluționarea excepției inadmisibilității presupune o analiză distinctă a elementelor concrete ale litigiului pendinte și a principiului general de drept specialia generalibus derogant. Înalta Curte constată că se invocă fără temei o neconcordanță a considerentelor ce ar fi de natură să evidențieze un caracter contradictoriu - deci viciat - al raționamentului judiciar care a stat la baza pronunțării hotărârii judecătorești, sens în care argumentele expuse de recurent relevă, mai degrabă, un dezacord între considerentele hotărârii pe care o atacă, pe de o parte, și propria interpretare a normelor legale, pe de altă parte. Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicare greșită a prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 și a dispozițiilor art. 1357 C. civ. Recurentul afirmă că demersul său judiciar nu a fost inițiat ca unul fondat pe reglementările cu caracter special din conținutul Legii nr. 303/2004, ci a avut natura unei acțiuni în răspundere civilă delictuală întemeiată pe prevederile art. 1357 C. civ. și nu poate fi înlăturat dreptul reclamantului de a solicita instanței de drept comun obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul adus imaginii și demnității sale, ca urmare a unei conduite ilicite a intimatului. Anume, recurentul susține că prejudiciul reclamat nu a fost cauzat de săvârșirea unei erori judiciare sau de exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență - situație în care răspunderea ar cădea în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor-, ci s-au invocat fapte personale ale pârâtului - inclusiv cu trimitere la dosarul nr. x/2013- care, în urma unei rezoluții interne și independente de funcția de procuror, a urmărit incriminarea reclamantului (și a familiei acestuia). Criticile au caracter nefondat. Fără a proceda la o evaluare a situației de fapt, aspect inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că în actul inițial de învestire a fost expus un istoric al premiselor și al derulării procesului penal ce s-a finalizat cu soluția judiciară de achitare prin decizia penală nr. 440/8.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția Penală și pentru Minori și de Familie în dosarul nr. x/2017, iar apoi au fost invocate dispozițiile art. 72, art. 253 alin. (4) și art. 1357 C. civ. și art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin memoriul de recurs, partea reclamantă arată că și "dacă am admite că în cadrul acestui dosar, faptele ilicite ar fi fost exercitate în considerarea calității sale de procuror, prin cererea completatoare, reclamantul a invocat și alte fapte ilicite ale intimatului, într-un alt dosar penal, în care nu avea calitatea de procuror și nu era intrumentat de acesta ca procuror de caz, respectiv în cadrul efectuării urmăririi penale în dosarul DNA-Serviciul Teritorial Ploiești nr. 183/P/2013". Din conținutul cererii de completare a acțiunii introductive (înregistrată la 21.02.2023) reiese că reclamantul a solicitat a se avea în vedere, cu referire la pretinsele fapte ilicite ale intimatului, "în completarea elementelor răspunderii civile delictuale...activitatea de urmărire penală instrumentată de acesta, care s-a concretizat prin constituirea dosarului DNA - Serviciul Teritorial Ploiești nr. 183/P/2013." În contextul dreptului comun, cu privire la condițiile răspunderii civile delictuale, în construcția juridică a recurentului-reclamant, actele de cercetare penală întocmite de intimat împotriva sa, care au legătură cu exercitarea funcției de procuror ori măsurile adoptate și demersurile intimatului ar trebui să îndeplinească rolul faptelor ilicite, iar atingerea reputației și demnității ar reprezenta prejudiciul moral încercat de acesta și a cărui reparare o solicită prin pretenția dedusă judecății. Asemenea repere care se regăsesc în cuprinsul actelor procedurale prin care a fost declanșat procesul pendinte nu lasă niciun echivoc în privința naturii acestui demers judiciar, de a fi unul în care se tinde la obținerea de despăgubiri pentru fapte imputate pârâtului în considerarea calității de procuror, situație față de care se constată că instanța de apel a făcut o judicioasă evaluare a cadrului procesual în care era ținută a judeca apelul. Așa fiind, afirmația generică a recurentului în sensul că, în justificarea cererii sale, a invocat fapte personale ale intimatului fără legătură cu funcția de procuror -"fără a avea calitatea de procuror de caz, B. s-a implicat direct, în mod ilicit în instrumentarea" dosarului nr. x/2013-, ce au avut ca scop crearea unor suferințe și prejudicierea imaginii reclamantului și, astfel, nu ar fi trebuit stabilită prevalența aplicării legii speciale într-o acțiune de drept comun întemeiată pe prevederile 1357 C. civ., nu relevă vreun aspect de nelegalitate a deciziei recurate pentru că, așa cum s-a arătat, acțiunea din prezenta cauză este una care a fost corect calificată ca un demers pe care reclamantul l-a inițiat în coordonate specifice reglementărilor speciale care permit angajarea răspunderii pentru pretinse erori intervenite în cadrul activității profesionale a procurorului. Nefondat critică recurentul și o greșită reîncadrare în drept a pretențiilor deduse judecății, invocând și faptul că "fără a exista o nici o prevedere expresă care să interzică judecarea pricinii, prin admiterea excepției inadmisibilității, s-a adus atingere dreptului de acces liber la justiție a recurentului." Conformându-se prevederilor art. 9 și art. 478 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a evaluat pretențiile concrete deduse judecății, principiul disponibilității și principiul potrivit căruia judecata în apel trebuie să respecte coordonatele judecății din primă instanță opunându-se unui demers precum cel propus în recurs, anume de a se reconfigura coordonatele litigiului astfel încât să facă inaplicabile reglementările speciale. În egală măsură, instanța de apel a răspuns criticii reclamantului privind îngrădirea dreptului de acces la justiție, reținând că nu i se neagă părții dreptul de acces la instanță "ci i se impune utilizarea unei anumite căi." Așadar, este nefondată critica privind încălcarea dreptului de acces la justiție cât timp acesta trebuie exercitat în limitele stabilite de lege, iar inadmisibilitatea cererii întemeiată pe dreptul comun (în răspundere civilă delictuală) ca urmare a faptului că legea pune la dispoziția părții alt tip de acțiune instituită prin dispoziții speciale nu poate conduce la concluzia că ar fi fost îngrădit dreptul acesteia de acces la justiție, acesta fiind garantat tocmai prin dispozițiile speciale care îi recunosc dreptul la acțiune în instanță. În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, apreciind ca fiind legală soluția instanței din apel.