ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2262/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova în data de 14.06.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 210.000 de RON, cu titlu de daune morale derivate din lezarea demnității, onoarei și reputației reclamantului raportat la dispozițiile art. 72 coroborat cu dispozițiile 253 alin. (4) C. civ. obligarea pârâtului ca, pe cheltuiala proprie, să publice hotărârea definitivă pronunțată în prezenta cauză în ziarul "C.", pe platforma electronică www. C..ro, precum și în alte două ziare cu cea mai largă răspândire națională, raportat la dispozițiile art. 253 alin. (3) lit. a) C. civ. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezenta cauză raportat la dispozițiile art. 453 C. proc. civ. În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 21 din Constituție, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 117 și art. 150 din Codul administrativ, art. 26, art. 72, art. 1.349 și art. 1.357 C. civ. Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Prahova Prin sentința nr. 2583 din 26 octombrie 2021, Tribunalul Prahova, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești Prin decizia nr. 3321 din 12 decembrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul reclamantului, a schimbat în tot sentința apelată și rejudecând, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral. A obligat pârâtul ca, pe cheltuiala proprie, să asigure publicarea hotărârii judecătorești definitive pronunțată în prezenta cauză pe platforma electronică www.x.ro. A obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.957,37 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul B., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. - În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, principiului dreptului la apărare și a principiului legalității. Astfel, referitor la rolul judecătorului și la obligația acestuia de a-și forma o convingere prin utilizarea oricărui mijloc legal, precum și de a stărui asupra situației deduse judecății, a făcut trimitere la dispozițiile art. 250 C. proc. civ., din materia probelor. De asemenea, a invocat și faptul că prevederile art. 255 alin. (4) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză. În speță, relațiile solicitate de instanța de judecată nu se referă la informații de natura celor la care se referă textul anterior citat, ci la aspecte privind fapta personală a unei terțe persoane, ea reprezentând, în fapt, răspunsul la o întrebare adresată în afara oricărui cadru procesual. Or, un astfel de răspuns poate avea valoare de probă în cadrul procesului civil numai prin administrarea unei declarații de martor, ori a unui interogatoriu al părții. Rezultă că dispozițiile art. 250 au drept rol, pe de o parte, determinarea obiectului probei, iar, pe de altă parte, enumerarea mijloacelor de probă permise de lege a fi administrate, la propunerea părților sau a instanței de judecată. În concret, în speță, prin încheierea din data 24.10.2022, s-a încuviințat în parte cererea reclamantului privind completarea probatoriului, în sensul emiterii unei adrese ziarului "C.", care să comunice dacă între semnatara articolului și intimatul-pârât a existat vreo discuție, iar în caz afirmativ, dacă acea discuție a fost redată fidel în cuprinsul articolului care face obiectul cauzei, relațiile solicitate fiind depuse la dosar în 21 noiembrie 2022. Precizează că, în mod nelegal, instanța de apel și-a fundamentat întreaga hotărâre, prin care a schimbat întrutotul soluția dispusă de prima instanță, pe o probă admisă și administrată în mod nelegal, care nu este prevăzută de lege ca fiind un mijloc de probă admisibil, asupra căreia a statuat în ședința de judecată din data de 24.10.2022 că "va aprecia valoarea probatorie a adresei efectuată la momentul pronunțării asupra soluției". Prin urmare, instanța de apel a schimbat, în mod nelegal, soluția primei instanțe cu privire la existența faptei ilicite, bazându-se pe această probă și conferindu-i acesteia o valoare probatorie absolută. Astfel, instanța de apel a dispus obținerea unor relații de la D. S.R.L., considerând că în acest fel a fost admisă și va fi administrată proba cu înscrisuri solicitată prin cererea de apel. Consideră că, prin emiterea adresei anterior menționate, în realitate, a fost administrată proba cu martori, probă din care intimatul-reclamant era decăzut și la care, mai mult, renunțase, întrucât aceasta reprezintă răspunsul unei terțe persoane, care nu este parte în cauză și care nu poate fi considerată ca reprezentând un înscris. În acest sens, menționează că înscrisul sub semnătură privată este definit ca fiind acel înscris "care poartă semnătura pârților, indiferent de suportul său material" și care face dovada faptului disputat "între părți până la proba contrară". Or, este evident că adresa emisă de D. S.R.L. nu se încadrează în condițiile cerute de lege pentru a fi considerat un înscris sub semnătură privată, acesta fiind în realitate declarația/mărturisirea unei alte persoane, căreia instanța îi dă prevalență față de susținerile recurentului-pârât și prin care se probează modalitatea în care a fost perceput de această persoană pretinsa faptă ilicită ce face obiectul prezentului dosar. Astfel, răspunsul unei persoane cu privire la o anumită chestiune poate fi obținut: fie prin audierea sa ca martor, sub jurământ, respectând garanțiile privind solemnitatea și veridicitatea acestei probe, aducând la cunoștința persoanei prevederile C. pen. privind consecințele mărturisirii în fals a aspectelor cunoscute, precum și a dreptului la apărare, fie prin administrarea interogatoriului unei părți. De asemenea, recurentul afirmă și că i-a fost suprimată orice cale de a combate aspectele prezentate în această adresă, în condițiile în care această probă se aseamănă cu audierea unui martor, însă care nu a permis adresarea unor întrebări sau a unei alte strategii de apărare. Mai mult, această probă neprevăzută de lege a căpătat o valoare absolută și discreționară, întrucât nu a fost coroborată cu nicio altă probă și a fost, astfel, aptă să conducă la schimbarea fundamentală a soluției pronunțate în primă instanță. Este adevărat că, în virtutea rolului său activ în aflarea adevărului, judecătorul are obligația de a a stărui asupra situației deduse judecății și de a administra totalitatea probelor necesare pentru lămurirea sa, însă, în ceea ce privește administrarea unei probe testiomoniale în lipsa respectării regulilor privind audierea martorilor și îmbrăcând această probă sub forma unui înscris, este clar că acest mijloc, la care instanța a recurs, nu este unul legal. Precizează, totodată, și că, în realitate, instanța de apel nu a recurs la obținerea respectivelor relații în mod legal, iar modalitatea în care acestei probe i s-a dat o valoare probatorie discreționară reprezintă în mod vădit un viciu care afectează legalitatea deciziei atacate. Invocă și faptul că este clar că această probă încalcă, pe lângă principiul aflării adevărului și al dreptului la apărare, și principiul legalității, întrucât această probă, neprevăzută de lege, a fost admisă și administrată în afara legii. Sub un al doilea aspect, recurentul invocă faptul că intimatul-reclamant a modificat cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, încălcând, astfel, principiul prevăzut de art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., care stabilește principiul tantum devolutum quantum iudicatum, în sensul că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanță. Astfel, prin raportate la cele susținute de către partea adversă, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și în cererea de apel, invocă existența unei distincții între temeiurile pe care acesta fundamentează existența pretinsei fapte ilicite: în timp ce în cererea de chemare în judecată pretinde că fapta ilicită constă în aparenta declarație acordată de către recurent unor jurnaliști, în cererea de apel învederează că temeiul pretinsei fapte ilicite este reprezentat de însuși articolul de presă publicat în ziarul "C.". În acest sens, intimatul-reclamant precizează în cererea de chemare în judecată că "fapta ilicită săvârșită de către parat cu vinovăție este proferarea publică, într-un ziar notoriu și de interes, cu trafic lunar de 12,2 milioane de vizitatori, a unor cuvinte insultătoare și injurioase la adresa reclamantului", în timp ce în cuprinsul cererii de apel arată că "apelantul a dovedit săvârșirea faptei ilicite de către Primar întrucât a depus articolul publicat în ziarul C.". Așadar, consideră că intimatul-reclamant a schimbat temeiul de fapt al pretenției sale, invocând prin cererea de apel, ca temei al faptei ilicite, nu pretinsa declarație oferită de către primar, ci articolul publicat în ziarul "C.". Mai mult, arată și faptul că instanța de apel nu a stabilit în mod clar care este fapta ilicită și deci, a dat curs schimbării cadrului procesual realizat și a pronunțat o hotărâre contradictorie, în raționamentul acesteia fiind evidențiate ambele fapte descrise de partea adversă în cele două etape ale procesului civil, aspect care, în opinia recurentului, încalcă dispozițiile art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ. - În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a precizat că soluția pronunțată nu are corespondent în considerentele hotărârii, acestea neîndeplinind cerințele legale în ceea ce privește motivarea hotărârii judecătorești, astfel cum este prevăzut de art. 425 C. proc. civ. Recurentul face referire la dispozițiile art. 1.349 C. civ., care expune ideea potrivit căreia răspunderea civilă delictuală se caracterizează printr-o obligație de reparare a prejudiciului, care se stabilește în sarcina autorului acestuia și care îndeplinește o funcție reparatorie, fiind un mijloc de apărare a drepturilor subiective, cu condiția, însă, de a se fi dovedit, dincolo de orice dubiu, atât săvârșirea unei fapte ilicite, cât și împrejurarea că respectiva faptă ilicită a fost săvârșită cu vinovăție și a generat prejudicii celui care pretinde atragerea acestei răspunderi de la o altă parte. Precizează că, pentru a se putea pronunța o soluție prin care, analizând susținerile părților, să se dispună angajarea răspunderii civile delictuale în sarcina sa pentru o faptă ilicită, instanța trebuia să stabilească, cu prioritate, care este fapta cauzatoare de prejudicii. Or, în cauză, instanța de apel nu stabilește, cu exactitate, care este în concret pretinsa faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, alternând între cele două fapte precizate de intimatul-reclamant, prin care acesta a schimbat cadrul procesual, fapt care conduce la contradictorialitatea hotărârii. Astfel, inițial, analizând admisibilitatea apelului și respingând în totalitate apărările recurentului-pârât cu privire la modalitatea de săvârșire a faptei, curtea observă că fapta ilicită este reprezentată de acțiunea sa "de a profera, prin intermediul presei, afirmații injurioase la adresa reclamantului-apelant", pentru ca ulterior să constate că "se reține în cauza de față că apelantul-reclamant a susținut că pârâtul-intimat, în cadrul unei discuții telefonice purtate cu jurnaliști ai publicației C., l-ar fi caracterizat pe reclamant ca fiind psihopat, afirmație care a fost preluată într-un articol de presă postat pe site-ul www.x.ro". Continuând raționamentul stabilirii faptei în mod eronat, Curtea reține că "spre deosebire de prima instanță, Curtea apreciază că în cauză a fost dovedită săvârșirea faptei ilicite de către intimatul-pârât, ce constă în folosirea unor cuvinte injurioase la adresa apelantului-reclamant, în scopul de a aduce atingere credibilității și demnității acestuia, depășindu-se din partea pârâtului limitele impuse de exercitarea cu bună-credință și în condițiile permise de lege a dreptului la libera exprimare". În final, se revine la descrierea faptei prejudiciabile ca fiind apariția articolului în presă, reținându-se că "din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că articolul de presă conținând afirmațiile denigratoare ale pârâtului, susceptibile de a schimba percepția publică în legătură cu reclamantul și cu activitatea desfășurată de acesta, au fost citite de un număr considerabil de persoane". Drept urmare, afirmă că, în mod contradictoriu, instanța a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pe baza unui raționament contradictoriu în ceea ce privește identificarea pretinsei fapte ilicite, element fără de care răspunderea recurentului nu poate fi angajată. Așadar, arată că, instanța de apel nu stabilește, în realitate, care este fapta în raport cu care analizează mai departe producerea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate sau vinovăția. Astfel, deși pe de o parte stabilește fapta ilicită ca fiind reprezentată de publicarea unui articol de presă ulterior, în mod contradictoriu reține că, în speță, sunt îndeplinite cerințele atragerii răspunderii civile delictuale raportat la afirmații pretins a fi fost enunțate de către recurent în cadrul unei convorbiri telefonice. În acest context, susține că instanța de apel, în mod alternativ, se referă la două fapte, cea de a vorbi la telefon cu jurnalistul și cea de a profera, prin intermediul presei, afirmații ofensatoare, fapte care, prin natura acestora și prin modalitatea în care se pretinde că au fost săvârșite, nu pot aparține aceleiași persoane. Or, dincolo de împrejurarea că instanța de apel nu motivează în niciun fel care au fost considerentele în raport cu care o discuție telefonică, în afara oricărui cadrul oficial, ar putea fi de natură să genereze, prin ea însăși, prejudiciul invocat de intimatul-reclamant, raționamentul logico-juridic este oricum contradictoriu cată vreme prejudiciul este reținut de către instanță ca fiind determinat de apariția pretinselor susțineri ale recurentului în presa online, prin intermediul unui articol aparținând unei alte persoane. - În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat, sub un prim aspect, că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 36 C. proc. civ., ca urmare a respingerii, prin încheierea din 24 octombrie 2022, a susținerilor acestuia privind lipsa calității procesuale pasive, pentru faptul că a figurat la judecata în primă instanță în calitate de pârât. Precizează că în sarcina intimatului-reclamant exista obligația de a justifica atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă, aceasta decurgând din motivarea în fapt și în drept a cererii formulate, susținută de mijloace de probă. În conformitate cu prevederile art. 470 alin. (4) coroborat cu art. 194 lit. e) C. proc. civ., cu trimitere la art. 150 C. proc. civ., dacă dovada calității procesuale active și pasive se face prin înscrisuri, apelantul trebuie sa le propună prin cererea de apel și să le anexeze acesteia. În speță, arată că, din probele depuse la dosar și din cele invocate de către intimatul-reclamant prin intermediul cererii de apel, nu rezultă calitatea procesuală a recurentului. Cu toate acestea, contrar dispozițiilor legale referite, instanța de apel a respins, prin încheierea de ședință din data de 24.10.2022, susținerile privind lipsa calității procesual pasive a recurentului, reținând în mod superficial că "apreciază că intimatul are calitate pasivă prin simplul fapt că a figurat la judecata fondului ca și pârât". Afirmă că instanța de apel nu a oferit o motivare soluției privind această excepție, iar, pe de altă parte, minima "apreciere" oferită de aceasta este în mod vădit nelegală, fiind dată printr-o greșită interpretare a normelor de drept. Totodată, arată că instanța de apel creează aparența că, în realitate, nu soluționează excepția calității procesuale pasive - condiție de exercițiu a acțiunii civile, ci verifică legitimitatea procesuală, ca pe un aspect de procedură legat de cadrul procesual din apel. Or, în realitate, instanța de apel a soluționat o altă excepție, iar nu pe cea a lipsei calității procesual pasive legate de fondul dreptului, pronuntându-se asupra unei legitimități procesuale care nu este prevăzută de dispozițiile C. proc. civ. Sub un al doilea aspect, recurentul arată și că hotărârea atacată a fost dată și cu greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1.349, art. 253 alin. (4), art. 72 alin. (2) și art. 16 C. civ. Pornind de la dispozițiile legale anterior menționate, rezultă că orice atingere adusă onoarei sau demnității unei persoane fizice trebuie să se circumscrie unei fapte ilicite, săvârșite cu vinovăție și care a produs un prejudiciu real și efectiv reclamantului. În acest sens, invocă faptul că instanța de apel nu a stabilit în mod clar care este fapta ilicită care a condus la pronunțarea hotărârii în temeiul căreia a fost angajată răspunderea civilă delictuală a recurentului pentru pretinsul prejudiciu pe care l-a încercat partea adversă. Așadar, rezultă cu putere de evidență că instanța de apel nu a interpretat în mod corect dispozițiile legale, întrucât numai printr-o interpretare eronată ar fi putut ajunge la concluzia întrunirii tuturor condițiilor acestei forme de răspundere. Or, de vreme ce instanța de apel circumstanțiază prejudiciul invocat de intimatul-reclamant ca fiind determinat de impactul unui articol de presă asupra imaginii publice a acestuia, raționamentul în raport cu care, ulterior, aceeași instanță se pronunță în sensul atragerii răspunderii civile delictuale a recurentului contravine prevederilor art. 1.349 alin. (1) C. civ., care reglementează obligația generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană și dispun că orice atingere adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane atrage, pentru cel vinovat, răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat la repararea integrală a acestora. De asemenea, arată și că este de esența răspunderii civile delictuale existența unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiție obiectivă în lipsa căreia nu se poate stabili obligația de reparație în sarcina persoanei culpabile. Raportat la speța dedusă judecății, urmează a se observa că existența prejudiciului, chiar de ar putea decurge din afirmația denigratoare expusă public de primar jurnaliștilor de la ziarul "C.", nici din această perspectivă nu ar fi suficient pentru a genera aprecierea rezonabilă a faptului că prejudiciul s-a și produs în realitate ori este susceptibil a se produce. Afirmă recurentul că, din moment ce nu s-a afirmat și nu s-a făcut dovada unei alterări a opiniei publice în ceea ce privește persoana intimatului, or a unor împrejurări ulterioare de natură a-i afecta activitatea profesională sau viața privată, ca urmare a apariției în presă a articolului la care acesta face referire, rezultă că, în realitate, nu există un prejudiciu efectiv și real. Mai arată recurentul și că în ceea ce privește stabilirea legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, concluzia instanței de apel rezultă, de asemenea, dintr-o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor de drept material, neputându-se stabili o legătură de tip cauză-efect între fapta apariției articolului în ziar, acțiune despre care arată că nu îi aparține, și pretinsul prejudiciu încercat de partea adversă. Tot astfel, și în ceea ce privește cerința vinovăției, hotărârea instanței de apel este dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material, având în vedere că îndeplinirea acestei cerințe este verificată în raport cu săvârșirea unei fapte ce, prin chiar natura sa, nu ar fi putut fi săvârșită de recurent, întrucât acesta nu exercită profesia de jurnalist. Or, instanța de apel a stabilit că recurentul este vinovat în raport cu "caracterul evident ofensator al apelativului folosit la adresa apelantului", nefiind clar dacă în raport cu fapta reprezentată de pretinsa discuție telefonică cu jurnaliști din cadrul publicației "C." sau cu cea a publicării articolului în presă. În acest context, precizează că, în primul rând, instanța trebuia să stabilească fără dubiu care este fapta ilicită, precum și faptul că aceasta a fost săvârșită de către recurent, iar în al doilea rând, arată că, stabilind cele menționate anterior, aceasta se îndepărtează de cadrul procesual stabilit în primă instanță, întrucât, chiar de s-ar fi demonstrat conținutul acesteia, fapta de a vorbi la telefon cu un jurnalist nu este aceeași cu cea de a profera afirmații injurioase în spațiul public, cea din urmă fiind rezultatul publicării unui articol despre care recurentul afirmă că nu îi aparține și pentru care nu și-a exprimat acordul.

Apărările formulate în cauză În data de 02.05.2023, în termenul legal, a formulat întâmpinare intimatul-reclamant, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește cel dintâi motiv de recurs invocat, referitor la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 alin. (1)-(2) prin raportare la dispozițiile art. 7 și art. 13 C. proc. civ., arată că, pe de o parte, recurentul a susținut că instanța de apel nu ar fi trebuit să dispună emiterea adresei, întrucât ar fi un mijloc de probă neprevăzut de lege și ar încălca principiul aflării adevărului, iar, pe de altă parte, a susținut că pentru a atrage răspunderea delictuală a unei persoane este necesar a se fi dovedit dincolo de orice dubiu atât săvârșirea unei fapte ilicite, cât și împrejurarea că respectiva faptă ilicită a fost săvârșită cu vinovăție și a generat prejudicii celui care pretinde atragerea acestei răspunderi de la o altă parte și susține că decizia recurată este nelegală întrucât instanța de apel nu ar fi stabilit cu prioritate care este fapta cauzatoare de prejudicii. În combaterea susținerilor recurentului, intimatul precizează că, prin sentința primei instanțe s-a reținut că intimatul-reclamant nu ar fi dovedit săvârșirea faptei ilicite, în condițiile în care din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă autorul pretinsului articol din ziarul "C.", iar jurnalistul respectiv nu și-ar fi însușit articolul. Scopul propus de intimatul-reclamant pentru emiterea adresei a fost acela de a se indica autorii articolului și care este relația profesională a autorilor articolului cu ziarul "C.", cine a fost persoana care a purtat discuția telefonică cu primarul, despre care se face vorbire în articol și care este motivul pentru care, în cuprinsul articolului, au fost inserate replicile primarului. Precizează că informațiile privitoare la discuția telefonică purtată cu recurentul și publicată în ziarul "C." nu puteau fi oferite decât de societatea în cadrul căreia autoarele articolului își desfășoară activitatea profesională. Deși susține că informațiile indicate prin adresă nu intră în sfera instituită de dispozițiile art. 255 alin. (4) C. proc. civ., recurentul nu expune care sunt informațiile care pot fi solicitate de instanța de judecată conform acestei norme juridice. Precizează că, în temeiul dispozițiilor art. 255 alin. (2) și (4) C. proc. civ., instanța de apel a considerat că raportul de colaborare dintre autoarele articolului și ziarul "C." este notoriu, necontestat și că rezultă din înscrisurile depuse la dosar, astfel că a încuviințat doar în parte solicitarea intimatului-reclamant. Din perspectiva principiului legalității procesului civil, intimatul-reclamant susține că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 255 alin. (2) și (4) C. proc. civ., iar, conform dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. raportat la împrejurările cauzei, a stăruit prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului. Mai mult, recurentul a fost reprezentat pe tot parcursul procesului de avocat și a avut posibilitatea să exprime un punct de vedere asupra tuturor problemelor de drept deduse judecății, inclusiv să solicite administrarea oricărui mijloc de probă pentru a combate conținutul adresei. Mai arată intimatul-reclamant că în ipoteza în care ar fi considerat că articolul nu este conform cu realitatea și că acea conversație telefonică nu a fost purtată niciodată, recurentul avea dreptul fie să formuleze cerere de chemare în garanție a D. S.R.L., fie să adopte o poziție publică prin care să învedereze că nu l-a catalogat niciodată pe intimat ca fiind "psihopat". Faptul că prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată recurentul a susținut că nu își însușește convorbirea telefonică purtată cu jurnaliștii ziarului "C.", despre care nu are niciun fel de amintire sau reprezentare, iar prin cererea de recurs a reconsiderat această susținere, invocând încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, nu relevă o problemă de legalitate care să se încadreze în ipoteza motivului de casare instituit de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, arată și că instanța de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., din moment ce, prin cererea de apel, nici nu au fost modificate părțile, cauza sau obiectul cererii de chemare de judecată și nici nu s-au formulat pretenții noi. Cât privește temeiul de fapt, arată consecvența acestuia, care a fost invocat atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel, intimatul susținând în permanență că fapta ilicită săvârșită de recurent este catalogarea publică, într-o publicație notorie și de interes, a intimatului ca fiind psihopat. În acest cadru procesual, curtea de apel a reținut în mod corect că intimatul nu a procedat la schimbarea temeiului de fapt al pretențiilor sale, având în vedere că pe tot parcursul litigiului intimatul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului, în temeiul dispozițiilor art. 253, art. 1.349 și art. 1.357 C. civ., pentru fapta ilicită de a profera, prin intermediul presei, afirmații injurioase la adresa intimatului. A mai arătat intimatul și că susținerea formulată de recurent din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este netemeinică, raționamentul logico-juridic pe care este fundamentată decizia recurată atestând că problema de drept a faptei ilicite a recurentului și a prejudiciului suferit de intimat a fost dezlegată complet și corect de către curtea de apel. Precizează și că susținerile recurentului referitoare la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt netemeinice. Cât privește critica privitoare la încălcarea prevederilor art. 36 C. proc. civ. precizează că, fiind o normă de procedură, o astfel de critică se încadrează în ipoteza instituită de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, precizează că respectivul incident procedural este invocat pentru prima dată în calea de atac a recursului, cu încălcarea regulii omisso medio. În acest sens, arată că, prin întâmpinarea la cererea de apel, recurentul a solicitat, în subsidiar, respingerea apelului ca fiind făcut împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în temeiul dispozițiilor art. 40 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, lipsa calității procesuale pasive viza identitatea dintre recurent și persoana care dobândește calitatea de intimat în calea de atac a apelului îndreptat împotriva sentinței apelate. Prin urmare, învestită cu excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului exclusiv din perspectiva părților între care trebuie să se dezbată cererea de apel, Curtea de Apel Ploiești a respins în mod corect această excepție. Mai arată și că, prin cererea de recurs, recurentul încearcă să inducă ideea potrivit căreia excepția lipsei calității procesuale pasive ar fi vizat raportul juridic dedus judecății prin cererea de chemare în judecată. Or, în condițiile în care nu a învestit nici prima instanță și nici instanța de apel cu excepția lipsei calității procesuale pasive din perspectiva raportului juridic dedus judecății, recurentul nu poate invoca această critică de nelegalitate pentru prima dată în calea de atac a recursului. Drept urmare, afirmă că pretinsa critică de nelegalitate cu privire la aplicarea eronată a dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. este inadmisibilă, deoarece este invocată omisso medio și este nefondată. Arată, totodată, și că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 1.349, art. 253 alin. (4), art. 72 alin. (2) și art. 16 C. civ., în condițiile în care recurentul-pârât a afirmat că nu ar fi participat în data menționată la niciun interviu, comunicat de presă sau orice altă modalitate de expunere publică și că nu are nicio reprezentare despre presupusa discuție telefonică care se pretinde că ar fi avut loc, iar ziarul "C." a confirmat faptul că jurnaliștii săi au purtat conversația telefonică cu recurentul în fața primăriei orașului Sinaia și că aceasta a fost redată integral în respectivul articol, publicat în data de 07.07.2020. Știind faptul că poartă o discuție telefonică cu jurnaliștii ziarului "C.", recurentul a invocat numele intimatului și l-a caracterizat pe acesta ca fiind "psihopat" pentru că "a făcut zeci de plângeri împotriva primarului, a consiliului local". Precizează și că recurentul a avut reprezentarea faptului că jurnaliștii vor publica discuția telefonică într-un articol, asumându-și acest aspect pentru a crea o percepție publică negativă asupra intimatului. Mai arată și că recurentul ar fi trebuit să aibă reprezentarea faptului că discuția telefonică va fi publicată în ziar, precum și obligația ca, indiferent de părerea sa despre intimat, să nu profereze public insulte la adresa acestuia. Totodată, afirmă și că, de la momentul primirii cererii de chemare în judecată și până în prezent, recurentul nu a efectuat niciun demers prin care să dezmintă aspectele redate de ziarul "C." despre intimat. Existența prejudiciului suferit de intimat decurge din afirmația denigratoare expusă public de recurent jurnaliștilor de la ziarul "C.", iar întinderea acestuia este atestată de traficul lunar de 12,2 milioane de vizitatori ai acestei publicații și de cele 1.400 de reacții, 139 de comentarii și 465 de distribuiri de pe rețeaua de socializare Facebook ale articolului. Totodată, intimatul a precizat ca fiind îndeplinite și condițiile existenței unei legături de cauzalitate, respectiv a vinovăției recurentului, a cărui conduită este reprobabilă. În data de 22.05.2023, în termenul legal, recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor părții adverse și admiterea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, analizând actele și lucrările dosarului, se constată că, prin demersul judiciar formulat, intimatul-reclamant a solicitat repararea, în acord cu dispozițiile art. 253 alin. (3) lit. a) și 254 alin. (4) C. civ., a prejudiciului moral suferit ca efect al atingerilor aduse dreptului său la demnitate, onoare și reputație prin fapta ilicită a recurentului-pârât, de a îl numi "psihopat" într-o discuție telefonică purtată cu un jurnalist din cadrul ziarului "C.", conduită exhibată ulterior în respectiva publicație. Instanța de apel, procedând la o nouă judecată asupra fondului, ca efect al admiterii apelului reclamantului și al schimbării soluției primei instanțe, de respingere, ca nefondată, a acțiunii, a admis, în parte, pretențiile formulate și a dispus obligarea pârâtului atât la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral, cât și la publicarea hotărârii judecătorești definitive din prezenta cauză pe platforma electronică www.x.ro. Pentru a pronunța această soluție, instanța devolutivă de control judiciar a realizat un examen al criteriilor jurisprudențiale reținute în practica instanței de contencios european în legătură cu mecanismul prin prisma căruia este analizat raportul dintre C. de exprimare, recunoscut de prevederile art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, și dreptul la viața privată, statuat de dispozițiile art. 8 din Convenție, care circumscrise fiind cadrului factual reținut, au condus la reținerea existenței condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta ilicită de a folosi cuvinte injurioase la adresa reclamantului, în scopul de a aduce atingere credibilității și demnității acestuia, cu depășirea, așadar, a limitelor dreptului la libera exprimare. Dezlegarea dată a fost, de asemenea, fundamentată și pe conținutul unui înscris emis de către D. S.R.L., încuviințat în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a efectuării unei adrese, în acest sens, de către instanța de apel la solicitarea intimatului-reclamant, care a atestat existența discuției dintre jurnalist și pârât, în urma căreia a fost redactat articolul de presă publicat ulterior de către "C." pe pagina sa de internet. - Prin critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut, sub un prim aspect, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, principiului dreptului la apărare și principiului legalității. În dezvoltarea criticii, recurentul-pârât a arătat că rolul judecătorului este de a-și forma o convingere prin utilizarea mijloacelor legale, în acord cu prevederile art. 250 C. proc. civ. și a precizat că relațiile solicitate publicației "C." nu se încadrează în ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 255 alin. (4) din același cod, din moment ce au în vedere aspecte privind fapta personală a unei terțe persoane, care puteau fi administrate legal, în cauză, doar prin intermediul probei testimoniale sau al interogatoriului părții. Critica formulată are un caracter nefondat din moment ce recurentul-pârât opune încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, care prin însăși natura sa presupune posibilitatea instanței de a solicita explicații cu privire la situația de fapt, precum și de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc, aspectului încuviințării, de către instanța de apel, a emiterii unei adrese către ziarul în cadrul căruia își desfășura activitatea jurnalistul, în legătură cu care se afirmase existența convorbirii telefonice, preluate ulterior în conținutul articolului publicat online, aspect care se reclama a fi verificat preliminar pronunțării unei soluții în speță. Așadar, administrarea de probe în vederea deplinei lămuriri a situației factuale este de esența principiului rolului activ al judecătorului, neputând fi criticat, în sensul nerespectării acestuia, aspectul încuviințării de noi probe, de către instanța de apel. Drept urmare, dată fiind maniera de formulare a respectivei susțineri, recurentul-pârât aduce, în realitate, argumente care presupun ele însele o nesocotire a principiului a cărui încălcare o invocă, motiv pentru care critica formulată va fi respinsă. Date fiind limitele prevăzute de lege, ale controlului judiciar al instanței de recurs, care vizează exclusiv aspecte de legalitate, nu vor fi analizate și aspecte privitoare la modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză. Nici restul susținerilor subsumate acestui motiv de casare nu pot fi primite, din moment ce răspunsul publicației la adresa încuviințată de către curtea de apel, prin încheierea din 24 octombrie 2022, reprezintă un mijloc probatoriu admisibil, potrivit legii. Astfel, contrar celor afirmate, acest element probatoriu corespunde pe deplin noțiunii juridice de înscris, definit, potrivit art. 265 C. proc. civ., ca fiind "orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare și stocare". Cum răspunsul publicației a fost menit să ofere informații despre un fapt juridic, în sensul normei procedurale anterior evocate, constând în existența unei discuții între semnatara articolului publicat online și recurentul-pârât, respectiv dacă aceasta a fost redată fidel în cuprinsul respectivului articol, se constată ca fiind incorecte susținerile recurentului-pârât în sensul că proba "nu este prevăzută de lege" și, drept urmare, că nu ar fi admisibilă. Pentru aceleași considerente, va fi înlăturată și afirmația recurentului-pârât potrivit căreia "un astfel de răspuns poate avea valoare de probă în cadrul procesului civil numai prin administrarea unei declarații de martor", din moment ce, așa cum s-a arătat, acesta constituie un înscris administrat în mod legal de către instanța de apel. În atare circumstanțe, este lipsit de relevanță că respectiva chestiune litigioasă ar fi putut fi lămurită, conform susținerilor părții, și prin intermediul unui alt mijloc de probă, cât timp instanța de apel, tocmai în exercitarea rolului său activ și în considerarea efectului devolutiv al apelului, a reținut concludența și utilitatea respectivului înscris, nepunând în discuție și alte mijloace probatorii în legătură cu același fapt juridic. Or, aprecierea dacă o probă este sau nu lămuritoare în judecata cauzei reprezintă un aspect care intră, exclusiv, în atribuțiile instanțelor de fond învestite cu cererea de încuviințare a probatoriului respectiv și nu poate fi cenzurată de către instanța de recurs, motiv pentru care va fi respinsă inclusiv critica recurentului-pârât în sensul că aceasta ar fi "căpătat o valoare absolută și discreționară, întrucât nu a fost coroborată cu nicio altă probă și a fost, astfel, aptă să conducă la schimbarea fundamentală a soluției pronunțate în primă instanță". Sunt, de asemenea, nefondate susținerile recurentului-pârât referitoare la faptul că "i-a fost suprimată orice cale de a combate aspectele prezentate în adresa emisă de D. SRL", cât timp acesta nu deduce, spre examinare, într-o manieră efectivă și printr-o argumentare juridică propriu-zisă, critici de nelegalitate privitoare la o eventuală neobservare a principiului dreptului la apărare, care să permită verificarea conformității cu legea, sub acest aspect, a deciziei atacate. Mai mult, se observă că punerea în discuție a admisibilității respectivei probe, în cadrul ședinței de judecată din 24 octombrie 2022, a avut loc cu respectarea principiului contradictorialității - aspect necontestat în prezenta cale de atac, recurentul-pârât, care a beneficiat de reprezentare juridică prin avocat, formulând concluzii verbale ample pe toate aspectele puse în discuție. Totodată, se constată și că recurentul-pârât a arătat la următorul termen de judecată (ulterior depunerii la dosar a înscrisului în discuție) că nu mai are cereri de formulat, motiv pentru care curtea de apel a procedat la deschiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, în conformitate cu prevederile art. 482 raportat la art. 392 C. proc. civ., aspect care relevă, de asemenea, lipsa unei încălcări a drepturilor sale procesuale. Sub un al doilea aspect, circumscris aceluiași motiv de casare, recurentul-pârât a susținut și că intimatul-reclamant a modificat, cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, din moment ce, în cererea introductivă de instanță, ar fi invocat că fapta ilicită ar consta în declarația acordată unor jurnaliști, în timp ce în cererea de apel ar fi învederat că temeiul pretinsei fapte ilicite este reprezentat de însuși articolul de presă. Critica are caracter nefondat. Conform dispozițiilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ.: "prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe (...) în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi". Prevederile legale evocate stabilesc una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimat prin regula tantum devolutum quantum iudicatum, care corespunde ideii că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanță. Așadar, prin intermediul apelului, nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, fiind inadmisibilă modificarea în apel a elementelor esențiale ale acțiunii civile (obiect, cauză, părți), aceasta întrucât instanța de apel realizează doar un control judiciar asupra hotărârii atacate, ce nu poate avea în vedere alte pretenții sau elemente decât cele care au format obiectul primei judecăți, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție. În aceste coordonate, Înalta Curte constată că, analizând apărarea pârâtului, instanța de apel, în mod judicios, a reținut că, în cauză, nu se poate reține o schimbare a temeiurilor de fapt (sau de drept) ale cererii de apel față de cele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind solicitată angajarea răspunderii sale delictuale pentru fapta ilicită de a profera, prin intermediul presei, afirmații injurioase la adresa reclamantului. Astfel, se observă că, prin cererea introductivă de instanță, intimatul-reclamant a precizat în mod expres că: "pârâtul, personal, dar și ocupând funcția publică de primar al orașului Sinaia, a apreciat public, în ziarul C., că reclamantul este psihopat, pentru că a făcut zeci de plângeri împotriva primarului, a consiliului local." În mod similar, în cuprinsul cererii de apel s-a arătat că fapta ilicită constă în aceea că "într-o discuție telefonică cu jurnaliștii ziarului C. primarul a considerat că are dreptul să caracterizeze un locuitor al orașului Sinaia ca fiind psihopat pentru că a făcut zeci de plângeri împotriva primarului, a consiliului local." Drept urmare, raționamentul curții de apel pe acest aspect este corect, ceea ce relevă o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., temeiul factual al pretențiilor nefiind reprezentat de publicarea respectivului articol de presă, ci de fapta personală a recurentului-pârât, de a face afirmații injurioase la adresa intimatului-reclamant, care au ajuns la cunoștința publicului prin intermediul unui articol de presă, date fiind circumstanțele în care au fost proferate acestea. - Prin critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat că soluția pronunțată nu are corespondent în considerentele hotărârii, având în vedere că instanța de apel nu a stabilit, cu exactitate, care este în concret pretinsa faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, alternând între cele două fapte ilicite pretins precizate de intimatul-reclamant, prin care acesta a schimbat cadrul procesual, fapt care ar conduce, inclusiv, la contradictorialitatea hotărârii. Subsumat criticii, recurentul-pârât a susținut, în esență, că instanța de apel a reținut că fapta ilicită este reprezentată de acțiunea sa "de a profera, prin intermediul presei, afirmații injurioase la adresa reclamantului-apelant", pentru ca ulterior să constate că "se reține în cauza de față că apelantul-reclamant a susținut că pârâtul-intimat, în cadrul unei discuții telefonice purtate cu jurnaliști ai publicației C., l-ar fi caracterizat pe reclamant ca fiind psihopat, afirmație care a fost preluată într-un articol de presă postat pe site-ul www.x.ro". De asemenea, a mai invocat și că, în continuarea raționamentului făcut, instanța de apel a reținut că fapta ilicită constă "în folosirea unor cuvinte injurioase la adresa apelantului-reclamant, în scopul de a aduce atingere credibilității și demnității acestuia, depășindu-se din partea pârâtului limitele impuse de exercitarea cu bună-credință și în condițiile permise de lege a dreptului la libera exprimare", pentru ca, în final, să constate că "din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că articolul de presă conținând afirmațiile denigratoare ale pârâtului, susceptibile de a schimba percepția publică în legătură cu reclamantul și cu activitatea desfășurată de acesta, au fost citite de un număr considerabil de persoane". Critica are caracter nefondat. Astfel, cât privește critica privitoare la o eventuală nemotivare a deciziei atacate, prin aceea că "soluția pronunțată nu are corespondent în considerentele hotărârii", se constată că acesta este formal invocată, din moment ce întreaga sa argumentație juridică cu privire la acest aspect relevă, de fapt, o pretinsă contradictorialitate a considerentelor. Or, în ipoteza nemotivării hotărârii era necesar ca decizia atacată să conțină doar considerente care nu au nicio legătură cu natura cauzei, ipoteză neregăsită în cauză. Pe de altă parte, se constată că instanța de apel a prezentat într-o manieră coerentă argumentele logico-juridice pentru care a reținut existența unei fapte ilicite, alături de restul condițiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale, astfel încât nu se poate reține nici existența unei motivări contradictorii. Or, nemulțumirea generată de conținutul de substanță al considerentelor nu este subsumabilă acestui motiv de casare, perspectivă din care critica invocată nu poate fi primită. În egală măsură, nici secunda critică de contradictorialitate, invocată de recurentul-pârât din perspectiva aceluiași motiv de casare, nu poate fi reținută, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, curtea de apel a expus în mod coerent raționamentul juridic care a fundamentat soluția pronunțată, neexistând o contradicție în ceea ce privește temeiul factual care a justificat constatarea existenței faptei ilicite. Astfel, se constată că, în cadrul expunerii situației de fapt a cauzei, instanța de apel nu a reținut două fapte ilicite distincte în același timp "care nu pot aparține aceleiași persoane" - așa cum eronat acreditează ideea recurentul-pârât prin prezentul recurs - și anume, cea care îi este imputată acestuia, de a profera injurii la adresa intimatului-reclamant cu ocazia convorbirii telefonice purtate cu respectivul jurnalist, respectiv cea care ar aparține unei terțe persoane, de "publicare a unui articol de presă", ci o unică faptă ilicită de care se face răspunzătoare partea. În acord cu considerentele anterioare, referitoare la lipsa unei încălcări a prevederilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., din examinarea actului jurisdicțional atacat, se observă că instanța de apel, analizând condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtului, a reținut că fapta ilicită imputată acestuia constă în folosirea unor cuvinte injurioase la adresa intimatului-reclamant, cu ocazia unei convorbiri telefonice purtate cu jurnaliști ai publicației "C.", în scopul de a aduce atingere credibilității și demnității acestuia, depășindu-se limitele impuse de exercitarea cu bună-credință și a dreptului la liberă exprimare, afirmații care au fost ulterior preluate într-un articol de presă publicat pe pagina de internet a publicației. Contrar criticilor formulate, se constată că instanța de apel nu a realizat o analiză cu privire la publicarea respectivului articol de presă, ci și-a rezumat raționamentul logico-juridic la analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale a recurentului-pârât. Nefiind aceasta situația în cauză, în realitate, recurentul-pârât nu face decât să ignore motivul fundamental care a determinat reținerea răspunderii sale delictuale și care constă în propria sa acțiune, iar nu în cea a unui terț, străină de obiectul litigiului pendinte. Împrejurarea că instanța de apel a detaliat, în considerentele deciziei pronunțate, totalitatea circumstanțelor concrete în care a fost săvârșită fapta ilicită, prin discuția purtată cu un jurnalist, care a fost redată ulterior în cadrul unui articol de presă, nu are valențele pe care încearcă recurentul-pârât să i le confere, nefiind incidentă o motivare contradictorie, ci expunerea, pe larg, a contextului factual necesar corectei analize a condițiilor angajării răspunderii civile delictuale. Relevant, astfel, în conturarea cadrului factual reținut de instanța de apel, a fost inclusiv aspectul că afirmația injurioasă a fost formulată în cadrul unei discuții purtate cu un jurnalist în legătură cu aspecte care constituiau subiecte de presă, recurentul-pârât având, deci, reprezentarea faptului că aceasta va putea ajunge în spațiul public. În realitate, aceste detalii sunt argumente care sprijină soluția pronunțată, chestiuni care se referă la consolidarea soluției, cum prevede art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția", reprezentând, în mod judicios, elemente avute în vedere inclusiv la evaluarea cuantumului daunelor morale acordate, în acord cu criteriile jurisprudențiale relevante ce decurg din practica instanței de contencios european. Așa