Decizia nr. 478/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2824/2021 a Tribunalului Prahova

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.R.L. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constatate săvârșirea de către pârâți a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii reclamantului prin declarațiile făcute în cadrul emisiunii (i) "D.", la data de 20.10.2020, ora 11:11; (ii) "D.", la data de 20.10.2020, ora 13:06; (111) "Știrile E.", la data de 27.10.2020, ora 15:27; (iv) "Știrile E.", la data de 06.01.2021, ora 18:18, (v) "România la raport", la data de 06.01.2021, ora 20:38, difuzate pe postul E.; obligarea pârâților la plata sumei de 2.500.000 euro, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă reputației reclamantului, precum și pentru prejudiciile grave de imagine aduse acestuia prin declarațiile făcute în cadrul emisiunii (i) "D.", la data de 20.10.2020, ora 11:11; (ii) "D.", la data de 20.10.2020, ora 13:06; (iii) Știrile E.", la data de 27.10.2020, ora 15:27; (iv) "Știrile E.", la data de 06.01.2021, ora 18:18, (v) "România la raport", la data de 06.01.2021, ora 20:38, difuzate pe postul E..

Sentința Tribunalului Prahova, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 2824 din 10 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L și C..

Decizia Curții de Apel Ploiești, secția I civilă Prin decizia nr. 2083 din 30 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 27 octombrie 2021 și a sentinței civile nr. 2824 din 10 noiembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Prahova, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. și C..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel Ploiești, reclamantul A. a formulat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate. În cuprinsul memoriului de recurs, învederează că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care arată că instanța de apel nu a analizat faptele ilicite invocate prin cererea de chemare în judecată, limitându-se a statua că niciuna dintre afirmațiile pârâtei C., respectiv reportajele/emisiunile difuzate de postul de televiziune deținut de pârâta B. S.R.L. nu constituie fapte ilicite. Susține recurentul că instanța de apel nu a realizat, în mod temeinic, o analiză a condițiilor răspunderii civile delictuale întrucât nu a arătat temeiurile de fapt și de drept în baza cărora au fost respinse apărările sale, fiind încălcate dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO. Referitor la caracterul ilicit al faptelor, instanța de apel a reținut doar că unele dintre faptele pârâtelor nu sunt denigratoare având în vedere că acestea au fost vehiculate anterior în spațiul public, precum și că o parte din afirmațiile pârâtelor reprezintă judecăți de valoare, fără a expune punctual care sunt faptele vehiculate anterior în spațiul public și care reprezintă judecăți de valoare. În ceea ce privește vinovăția, curtea de apel a precizat doar că nu se poate reține o rea credință a pârâtelor, nefiind luate în considerare argumentele recurentului vizând caracterul fals, denigrator și deosebit de exagerat al mesajelor afișate pe ecran, nerespectarea normelor deontologice ale profesiei de jurnalist și intenția pârâtelor de a induce publicului ideea că recurentul se face vinovat de săvârșirea unor fapte penale. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 71, art. 72 din același act normativ și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sens în care arată că, în cauza pendinte, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, libertatea de exprimare a jurnalistului nefiind absolută, ci supusă unor restrângeri necesare protecției drepturilor nepatrimoniale ale altei persoane. Referitor la existența faptelor ilicite, recurentul arată că datele la care face referire instanța de judecată nu se regăsesc într-o hotărâre judecătorească definitivă, iar intimatele, în mod voit, au deformat informațiile prezentate în comunicatul de presă, în vederea obținerii unor informații spectaculoase. Intimatele, prin modalitatea de expunere a informațiilor, au distorsionat și exagerat excesiv cadrul expus de organele abilitate, prezentând faptele ca fiind săvârșite cu certitudine, în timp ce rulau mesaje defăimătoare și scandaloase pentru a atrage atenția publicului. Recurentul afirmă că este evidentă reaua credință a intimatelor în prezentarea informațiilor întrucât au făcut comentarii denigratoare, fără suport faptic, în legătură cu subiectul sau chiar în legătură cu alte aspecte ce țin de persoana reclamantului și a familiei sale, ce nu aveau legătură directă cu subiectul vizat. Învederează că, prin supunerea atenției publice de către intimate a unor reportaje ce reprezintă fapte cu caracter penal, care ar fi fost comise cu certitudine de recurent, precum și prin expunerea unor afirmații insultătoare și cu vădit caracter tendențios, se aduce atingere gravă drepturilor nepatrimoniale ale acestuia. Recurentul susține interpretarea greșită a prevederilor cuprinse în Rezoluția nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, ce reglementează principiile de etică jurnalistică, arătând că jurnaliștii nu se pot folosi de faptul că judecățile de valoare nu trebuie demonstrate ca fiind adevărate pentru a urmări un alt scop decât cel permis. Afirmă că existau alte căi și exprimări ce puteau fi folosite de intimate pentru a face referire la situația litigioasă în curs, precum și la situația sa financiară, fără a se încerca inducerea în mentalul colectiv a unei percepții eronate în privința recurentului. Invocă recurentul și interpretarea greșită a prevederilor art. 14 din Codul deontologic al jurnaliștilor, care reglementează respectarea prezumției de nevinovăție întrucât instanța de apel nu a observat că informațiile au fost prezentate cu titlu de adevăr absolut, în condițiile în care, deși o știre poate prezenta parțial o aparență de adevăr, modalitatea de prezentare a acesteia și comentariile adiacente pot face ca o situație pretins obiectivă să fie ilicită din perspectiva atingerii aduse reputației, imaginii, onoarei și demnității persoanei. În privința prejudiciului și legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, arată că, în mod greșit, instanța de apel nu a analizat aceste condiții și susține că prejudiciul există și este reprezentat de încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale recurentului, iar proba faptei ilicite este suficientă pentru a fi prezumată îndeplinirea acestor două condiții ale răspunderii civile delictuale. Sub un ultim aspect, recurentul precizează că, în mod greșit, instanța de apel a reținut drept nefondate susținerile recurentului privind reaua credință a intimatelor. Învederează că reaua credință rezultă din săvârșirea faptelor ilicite, intimatele având în permanență reprezentarea gravității acuzațiilor și a prejudiciilor aduse recurentului având în vedere că emisiunile/reportajele, mesajele afișate și declarațiile făcute în legătură cu subiectele puse în discuție au fost aduse la cunoștința publicului de către persoane care, prin natura profesiei lor, cunosc sau ar trebui să cunoască importanța respectării dreptului la imagine și reputație, conform regulilor deontologice specifice, dar și a celor din materia audiovizualului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatele B. S.R.L. și C. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 21 noiembrie 2022, a fost fixat termen de judecată la 9 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Excepția nulității recursului Recursul reprezintă o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicție. Întrucât cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă, această nelegalitate trebuie să se încadreze în unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Recurentul a indicat ca motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea hotărârii se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", respectiv "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Intimatele au susținut, însă, că aceste motive de casare nu sunt incidente în cauză, context în care recursul ar fi nul, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora sancțiunea nulității intervine și "în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Se constată că recurentul a formulat critici vizând neanalizarea, în concret, a condițiilor răspunderii civile delictuale întrucât instanța de apel nu a arătat temeiurile de fapt și de drept în baza cărora au fost respinse apărările sale, precum și interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 71, art. 72 din același act normativ și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reținută cât timp motivele de nelegalitate invocate privesc nemotivarea hotărârii recurate și încălcarea normelor de drept material, iar criticile formulate pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., îndeplinirea condițiilor prevăzute de acestea urmând a fi analizată pe fondul cererii de recurs. Analiza recursului Critica ce se subsumează dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurentul susținând încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, a afirmat că instanța de apel a analizat sumar condițiile răspunderii civile delictuale a intimatelor, fără a menționa temeiurile de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate apărările reclamantului. Astfel, recurentul a învederat că prin hotărârea recurată s-a reținut doar că unele dintre faptele pârâtelor nu sunt denigratoare având în vedere că acestea au fost vehiculate anterior în spațiul public, precum și că o parte din afirmațiile pârâtelor reprezintă judecăți de valoare, fără a expune punctual care sunt faptele vehiculate anterior în spațiul public și care reprezintă judecăți de valoare. În ceea ce privește vinovăția, a afirmat că instanța de apel a precizat doar că nu se poate reține reaua credință a pârâtelor, nefiind luate în considerare argumentele recurentului vizând caracterul fals, denigrator și deosebit de exagerat al mesajelor afișate pe ecran, nerespectarea normelor deontologice ale profesiei de jurnalist și intenția intimatelor de a induce publicului ideea că recurentul se face vinovat de săvârșirea unor fapte penale. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă una dintre garanțiile esențiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și de normele convenționale ale art. 6 par. 1 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar afectarea acestei garanții determină, în mod necesar, reformarea hotărârii atacate. Astfel, deși sub aspectul acestei garanții procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanțelor să răspundă tuturor argumentelor părților și că motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci de substanță, instanțele trebuie să expună în mod necesar acele argumente esențiale care formează structura raționamentului logico-juridic ce au determinat adoptarea unei anumite soluții în cauzele deduse judecății. Înalta Curte consideră că este îndeplinită, în cauza pendinte, obligația instanței de a argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, instanța de apel expunând într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantului, urmare a verificării îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale. Astfel, deși recurentul reclamă lipsa expunerii punctuale a faptelor vehiculate anterior în spațiul public și a celor ce reprezintă judecăți de valoare, se constată că, în considerentele hotărârii recurate, s-a realizat distincția între reportajele în cadrul cărora au fost difuzate date referitoare la o anchetă penală privindu-l pe reclamant, cu privire la care s-a reținut că informarea s-a făcut în limitele libertății de exprimare, pe baza unor date furnizate altui jurnalist chiar de instituția statului, iar în privința celorlalte afirmații din cadrul emisiunilor invocate de reclamant, s-a constatat că au fost deja vehiculate anterior în spațiul public și constituie judecăți de valoare ale jurnalistului. Totodată, din ansamblul argumentelor expuse în decizia recurată, rezultă că instanța s-a preocupat și de cenzurarea apărărilor reclamantului vizând nerespectarea normelor deontologice ale profesiei de jurnalist, constatând că, și în cazul în care această nesocotire ar fi reală, nu poate constitui dovada caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtelor, fiind incidente alte sancțiuni, precum și caracterul fals, denigrator și deosebit de exagerat al mesajelor afișate pe ecran, pe care le-a apreciat neîntemeiate în raport de probele administrate. Ca atare, instanța de apel a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun examinarea cauzei atât din perspectiva susținerilor apelantului reclamant, cât și din cea a apărărilor părții adverse, hotărârea recurată fiind lipsită de vicii de legalitate sub acest aspect. Este de reținut, de asemenea, că interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurent a elementelor bazei factuale și relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 71, art. 72 din același act normativ, norme naționale care garantează recurentului dreptul la respectarea onoarei, reputației și la imagine, pretins a fi fost încălcate prin afirmațiile pârâtei C. făcute în cadrul unor emisiuni TV, difuzate de postul de televiziune E. ce aparține pârâtei B. S.R.L., precum și a dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sens în care arată că libertatea de exprimare a jurnalistului nu este absolută, ci supusă unor restrângeri necesare protecției drepturilor nepatrimoniale ale altei persoane. Se reține că, fiind învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală privind încălcarea dreptului la imagine și reputație, instanțele fondului aveau obligația de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a drepturilor la imagine și reputație ale reclamantului, pretins a fi încălcate, și a dreptului la libertatea de exprimare a pârâtelor, cu privire la care acestea au susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului. O atare abordare în soluționarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de Statul Român, norme pe care părțile și-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că pârâtele s-au aflat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție. Conform prevederilor art. 1357 C. civ., Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului. Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75. Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Conform dispozițiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Potrivit art. 252 C. civ.: "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică." Articolul 10 din Convenție prezintă următorul conținut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești". Dispozițiile art. 8 din Convenție prevăd următoarele: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora". Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție interesele concurente aflate în joc, iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care autoritățile interne le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea, în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016). În cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică. În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate; forma/stilul și contextul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României); raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice; doza de exagerare a limbajului artistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, precum și motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă și Mazăre c. României). În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanță a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei și în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, hotărârea din 7.02.2012 și au fost analizate distinct de către instanța de apel, reprezentând fundamentul silogismului judiciar ce a determinat deznodământul judiciar în cauză. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că intimatele pârâte nu au depășit limitele libertății de exprimare. Referitor la faptele ilicite, recurentul arată că datele la care face referire instanța de judecată nu se regăsesc într-o hotărâre judecătorească definitivă, iar intimatele, prin modalitatea de expunere a informațiilor, au distorsionat și exagerat excesiv cadrul expus de organele abilitate, prezentând faptele ca fiind săvârșite cu certitudine, în timp ce rulau mesaje defăimătoare și scandaloase pentru a atrage atenția publicului, fiind evidentă reaua lor credință. Pentru a analiza această critică, trebuie făcută, din perspectivă convențională, o distincție între imputarea unor fapte determinante, ce implică obligația de a furniza o bază factuală suficientă, și emiterea unor judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe. Se reține că, în litigiul dedus judecății, putem distinge două nivele de imputare, afirmații factuale, obiective și judecăți de valoare. Instanța de recurs apreciază că, inclusiv pe terenul imputărilor factuale, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeași valoare sau semnificație probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoștința publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă care să îl determine, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, și a dreptului membrilor societății de a primi informații reale, veridice despre subiecte de interes general, să le facă publice. Conform practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, în privința informațiilor dintr-un articol de presă, acestea nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească întrucât dreptul publicului la informare este un element esențial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informațiilor conținute de articolele de presă. Înalta Curte reține că, în deplin acord cu principiile jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului expuse în considerentele hotărârii recurate, curtea de apel a examinat criticile formulate de reclamant și a reținut existența unei baze factuale suficiente în privința imputațiilor concrete ce i-au fost aduse de către pârâte. Astfel, în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtelor, instanța de apel a reținut, în privința reportajelor în cadrul cărora au fost difuzate date referitoare la o anchetă penală, că la 16 octombrie 2020, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, la solicitarea jurnalistului F. de la G., furnizase relații cu privire la dosarul penal în care figura și apelantul din cauza pendinte și în care era descrisă situația de fapt reținută până la acel moment de anchetatori, iar existența unei cauze penale a fost demonstrată și cu extrasele de pe portalul instanțelor de judecată, constatând că, prin emisiunile invocate de apelant, nu s-a făcut decât să se aducă la cunoștința publică aceste aspecte. În plus, Înalta Curte are în vedere că, în speță, potrivit situației de fapt, asupra căreia instanța de recurs nu poate formula aprecieri proprii, la baza afirmațiilor factuale exprimate, s-au aflat nu numai informațiile furnizate de o instituție a statului și aduse în mediul public de un alt jurnalist, ci și alte date obiective a căror realitate este confirmată de probele administrate, reținute de instanța de apel, respectiv extrasele de pe portalul instanțelor de judecată care dovedesc existența unei cauze penale care îl vizează pe recurent. Totodată, curtea de apel a apreciat că este necesar să clarifice unele aspecte legate de natura de interes public sau nu a chestiunii dezbătute prin articolele incriminate, procedând la o atare analiză în strânsă legătură cu criteriile ce vizează notorietatea persoanei vizate și contribuția acestora la o dezbatere de interes general. Din perspectiva criteriului notorietății persoanei vizate, instanța de apel a reținut calitatea de persoană publică a reclamantului, statut dat de împrejurarea că face parte dintr-o familie de cunoscuți oameni de afaceri, precum și de faptul că însuși apelantul este o persoană foarte activă în spațiul virtual. Se impune a se face o distincție necesară între persoanele de drept privat și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, acest lucru nu este valabil și pentru persoanele publice sau care bucură de o anumită notorietate. Dată fiind constatarea acestei premise, dreptul de a comunica idei și informații privind probleme de interes general ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puțin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecție mai strictă a dreptului la viață privată. Cum reclamantul este o persoană implicată în viața publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ține de activitatea sa este justificat, fiind așadar judicioasă reținerea din hotarârea recurată cu privire la limitele criticii admisibile într-o atare situație, ca fiind mai extinse, reclamantul fiind conștient că se expune unui control al faptelor și gesturilor sale nu numai de către ziariști, ci și de masa cetățenilor. În acest context, calitatea reclamantului, corelată cu subiectul afirmațiilor incriminate, justifica interesul publicului, neputându-se reține, raportat la situația de fapt, că prin afirmațiile criticate s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtelor. În ce privește criteriul metodei utilizate pentru obținerea informațiilor, curtea de apel a reținut că acestea că au fost deja vehiculate în spațiul public la momentul difuzării emisiunilor TV, constatând că, la 16 octombrie 2020, conform înscrisurilor de la dosarul de primă instanță, au fost furnizate relații cu privire la dosarul penal de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, iar faptele indicate drept ilicite ar fi fost comise începând cu data de 20 octombrie 2020, potrivit chiar susținerilor reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată. Referitor la judecățile de valoare la adresa reclamantului, instanța de apel a reținut că, în privința celorlalte afirmații decât cele care vizau date din ancheta penală, nu pot fi catalogate drept exagerate sau defăimătoare întrucât acestea au fost deja vehiculate în spațiul public, aspect în raport de care a apreciat că nu poate fi reținută nici reaua credință a intimatelor. Instanța de recurs apreciază că exprimarea unor judecăți de valoare presupune buna credință a subiectului care le exprimă, deci o atitudine subiectivă a autorului afirmațiilor denunțate ca fiind calomnioase. În consecință, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolelor de presă, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său, reaua - credință fiind înlăturată, dacă se dovedește că acesta nu a acționat cu intenția de a afecta, în mod gratuit, reputația reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, aceasta fiind ipoteza speței deduse judecății. Astfel, instanța de apel a verificat, raportându-se la normele de drept internațional, respectiv la jurisprudența CEDO, dacă afirmațiile incriminate sunt ofensatoare, precum și contextul în care au fost făcute acestea, respectiv a analizat sursele utilizate de către jurnalist în documentarea emisiunilor TV. În acest sens, curtea de apel a reținut că afirmațiile din emisiunile invocate de reclamant nu pot fi catalogate drept exagerate sau defăimătoare, acestea fiind deja vehiculate în spațiul public anterior și a avut în vedere datele rezultate din surse oficiale emise de autorități, respectiv fapte apreciate ca fiind de notorietate. În plus, câtă vreme, în speță, informațiile prezentate pe postul televiziunii reprezentau faptele reclamantului deja mediatizate, iar intimatele au acționat cu scopul aducerii informațiilor la cunoștința publicului, nu se poate reține intenția jurnalistului de a îl denigra pe recurent. În consecință, în contextul în care pârâta persoană fizică a acționat pentru a informa publicul cu privire la teme de interes public, câtă vreme afirmațiile incriminate, deși cuprind opinii critice ce îl vizează pe reclamantului, nu sunt lipsite de o bază factuală obiectivă, nu poate fi validată susținerea din recurs în sensul că reaua credință a intimatelor rezultă din săvârșirea faptelor ilicite. Se constată că, în urma întregii analize efectuate, curtea de apel, în mod legal, făcând o aplicare corectă a criteriilor relevate de instanța europeană, a reținut că există o minimă bază factuală pentru afirmațiile din cadrul emisiunilor TV, jurnalistul reproducând informațiile care erau vehiculate în spațiul public, iar aprecierile pe care le-a realizat și care au natura unor judecăți de valoare, au la bază argumente și elemente factuale. Pe cale de consecință, a constatat că nu se poate reține existența unor fapte ilicite, în condițiile în care aspectele expuse în emisiunile invocate de reclamant nu au încălcat limitele care se circumscriu exercițiul rezonabil al libertății de exprimare, astfel cum sunt prevăzute în textul normei convenționale. Nu se poate reține nici o aplicare greșită a normelor europene și naționale care reglementează principiile de etică jurnalistică, prevăzute de Rezoluția nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 1 iulie 1993 și de Codul Deontologic al Jurnalistului, astfel cum susține recurentul, întrucât instanța de apel a procedat la analiza criteriilor în baza cărora se tranșează concursul dintre dreptul la viață privată și dreptul la liberă exprimare, prin raportare la elementele ce se desprind din jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul particular al exercitării dreptului recunoscut de art. 10 din Convenție de către jurnaliști, care sunt aceleași cu cele ce rezultă din rezoluția și codul invocat de recurentul-reclamant și în raport de care, partea a înțeles să își contureze criticile aduse prin cererea de recurs. Sub un ultim aspect, recurentul susține că instanța de apel nu a analizat două condiții ale răspunderii civile delictuale, prejudiciul și legătura de cauzalitate, învederând că prejudiciul este reprezentat de încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale recurentului, iar proba faptei ilicite este suficientă pentru a fi prezumată îndeplinirea acestor două condiții. Înalta Curte apreciază, similar instanței de apel, că în raport de cele reținute cu privire la inexistența faptei ilicite, precum și necesitatea întrunirii, în mod cumulativ, a tuturor celor patru elemente ale răspunderii civile delictuale pentru a putea fi antrenată, că nu se mai impunea analiza criticilor vizând existența și întinderea prejudiciului pretins a fi fost încercat de către reclamant. Prin urmare, față de cele anterior constatate, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant privind nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma constatării inexistenței faptei ilicite, condiție obligatorie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, instanța de apel ajungând la această concluzie în mod argumentat și în deplină concordanță cu jurisprudența în materie a Curți Europene a Drepturilor Omului și a normelor de drept material din legislația națională, corespondente art. 8 și art. 10 ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum s-a arătat anterior. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2083 din 30 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.