Decizia nr. 2626/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Găești, sub dosar nr. x/2021, la 14 mai 2021, reclamanții A., B., C., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al "C." PFA au chemat în judecată pe pârâții D., E., F. și A., solicitând instanței: - obligarea pârâților în solidar, la plata sumei de 60.000 €, echivalentul în RON la data plații, reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului constând în vătămarea dreptului la reputație, a prejudiciului de imagine și a dreptului la viață, cauzat reclamanților prin atingerile aduse onoarei și demnității; - obligarea pârâților la publicarea hotărârii judecătorești definitive, timp de 7 zile consecutive, pe cheltuiala proprie, în cotidianul local și în alte trei cotidiene naționale; - obligarea pârâților la retractarea afirmațiilor mincinoase din materialele publicate în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești sub sancțiunea plații daunelor cominatorii de 100 RON/zi de întârziere, precum și obligarea la prezentarea unor scuze publice pentru prejudiciile aduse imaginii. În drept, acțiunea se întemeiază pe dispozițiile art. 253 și art. 1357 din C. civ., art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 30 alin. (1), (3) și (6) din Constituția României. Prin sentința nr. 2 din 26 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2022, a fost soluționat conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Găești și Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, această din urmă instanță fiind apreciată competentă să soluționeze cauza. Pe rolul Tribunalului Dâmbovița cauza a fost înregistrată sub dosar nr. x/2022. La solicitarea instanței, prin cererea formulată la 5 aprilie 2022, reclamanții au precizat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel: reclamanta A. a solicitat de la fiecare pârât în parte suma de 18.525 RON, în total 74.000 RON (echivalentul în RON a sumei de 15.000 €), reclamanta B. a solicitat de la fiecare pârât în parte suma de 18.525 RON, în total 74.000 RON (echivalentul în RON a sumei de 15.000 €), reclamantul C., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al "C." PFA a solicitat suma de 30.750 RON de la fiecare pârât în parte, în total 74.000 RON (echivalentul în RON a sumelor de 7.500 €, în total 30.000 €). De asemenea, au precizat motivele de fapt ale acțiunii.

Sentința pronunțată în prima instanță Prin sentința civilă nr. 1459 din 7 iulie 2022, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte cererea formulată de reclamanții A., B., C., C., prin reprezentant C. în contradictoriu cu pârâții D., E. și G., A.. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către fiecare dintre reclamanții A., B. și C. (în nume propriu), a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale. Au fost obligați pârâții să șteargă mesajele defăimătoare la adresa reclamanților de pe paginile de H. și să publice, pe cheltuiala lor, hotărârea într-un ziar de circulație locală. A fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul C., în calitate de reprezentant legal al "C." PFA. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 100 RON către fiecare dintre reclamanții A., B. și C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 146 din 25 ianuarie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul apelului declarat de reclamanții A., B. și C. - în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al "C." PFA, împotriva sentinței civile nr. 1459 din 7 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâții D., E., G. și A.. Apelanții-reclamanți au fost obligați să plătească intimaților-pârâți suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs formulate de reclamanți Recurenții-reclamanți au expus istoricul litigiului, precum și aspectele de fapt considerate relevante în circumstanțierea prejudiciului suferit de fiecare în parte. Au învederat că prin publicarea mesajelor și a comentariilor prin care intimații-pârâți au intenționat să inducă publicului ideea că reclamanții au furat bani de la rudele lor, că i-au înșelat luându-le casa "pe nimic", că așteaptă să moară, că dețin mai multe mașini luxoase, fără a prezenta un minim de dovezi, le-au fost aduse prejudicii dreptului la imagine și reputație, iar, în ceea ce o privește pe reclamanta B., chiar un prejudiciu asupra dreptului la viață. În acest context, au mai precizat că, în mod greșit, instanța de fond a respins în totalitate cererea formulată de reclamantul C. în calitate de reprezentant legal al C., în condițiile în care s-a apreciat că a fost afectată viața profesională și integritatea morală a reclamantului C.. În continuare, au expus considerații teoretice privind răspunderea civilă delictuală, enunțând dispozițiile art. 1349 alin. (1), art. 1357, art. 1381 și art. 1385 alin. (1) din C. civ., pentru a concluziona în sensul că, pentru stabilirea existenței prejudiciului moral, trebuie luate în calcul: caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale, situația personală a victimei, mediul social din care aceasta face parte, educația cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social etc. Existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei. De asemenea, au arătat că dreptul la liberă opinie și exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale firești, neputând prejudicia drepturile și interesele altora. În ceea ce privește daunele morale, au menționat că instanța supremă a stabilit, cu valoare de principiu, că evaluarea acestora este subiectivă, dar criteriile care stau la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective și pot forma obiectul controlului instanței de recurs. Conform Curții Europene, despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere totodată gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. Sub acest aspect, au evidențiat că instanțele de fond au stabilit că modalitatea de reparare a prejudiciului este una mixtă, concretizată atât în despăgubiri bănești, cât și sub forma publicării hotărârii judecătorești de sancționare a părților, ca modalitate de reparație nepatrimonială. Au mai susținut că instanțele de fond nu au apreciat prejudiciul moral în acord cu jurisprudența instanței supreme, care a statuat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate. În dezvoltarea acestei critici au precizat că evaluarea pecuniară a vieții și/sau sănătății unei persoane este imposibilă și imorală, dar se impune o determinare a compensațiilor bănești după criterii cât se poate de obiective, în măsură să aducă o alinare suferinței produse. Chiar dacă stabilirea daunelor morale este atributul exclusiv al instanței, aceasta trebuie să aibă la bază probe materiale în măsură să circumstanțieze cazul dedus judecății. Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost perceput consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială profesională și socială. Instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsura să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale. Față de aceste considerații, recurenții-reclamanți au apreciat că suma de 2.000 RON nu reprezintă o reparare justă a suferinței resimțite, întrucât nu au mai putut opta pentru alte opinii și alte tratamente medicale pentru B., această reclamantă fiind în continuare în stare critică, boala de care suferă fiind cumplită (leucemie). Au concluzionat că instanțele de fond nu au respectat dispozițiile legale care reglementează acordarea daunelor morale pentru suferințele cauzate reclamanților urmare a comportamentului culpabil al părților. Cu toate că daunele morale trebuie acordate cu titlu de sancțiune, cuantumul despăgubirilor acordate în cauză nu are efectul unei constrângeri a intimaților-pârâți și nu reprezintă nici o reparație echitabilă, care să acopere suferințele ce le-au fost provocate. Printr-o altă critică au susținut că instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a apelului pe care l-au declarat, nu a analizat toate motivele de apel, nici probele administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale, nu a evocat normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în cauză. O astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la casare și rejudecare. Recurenții-reclamanți au mai reproșat instanței de apel că nu a dat eficiență dispozițiilor art. 451 - 453 C. proc. civ., deoarece nu a redus motivat onorariul de avocat. În dezvoltarea acestei critici au arătat că, în mod nelegal, au fost acordate în totalitate cheltuielile de judecată solicitate de intimații-pârâți, raportat la complexitatea scăzută a cauzei, munca efectivă a avocatului, care s-a rezumat la redactarea întâmpinării și prezentarea la un singur termen de judecată. În acest context au solicitat reducerea cheltuielilor de judecată efectuate de părți în apel și în recurs. Totodată, au precizat că, prin comparație, instanța de apel a acordat intimaților-pârâți cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariul avocatului, sumă pe care aceștia au primit-o ca despăgubire morală, "echitabilă" pentru prejudiciul suferit, ceea ce denotă și mai mult nelegalitatea hotărârii instanței de apel și faptul că nu au avut parte de un proces echitabil. În drept, au fost indicate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. De asemenea, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată. În esență, au susținut că hotărârea recurată este legală, respectând atât normele de drept material, cât și normele procedurale, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 425 C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Asupra excepției nulității recursului, deși prin întâmpinarea intimaților a fost invocată nulitatea căii de atac pentru motivul neîncadrării criticilor în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte nu va reține incidența acestei sancțiuni având în vedere că neregularitatea formală a neîncadrării criticilor, deși prezentă, nu afectează cererea de recurs în întregul său, rămânând ca pe parcursul analizei să fie arătate punctual susținerile a căror neîncadrare nu vor primi, din acest motiv, un răspuns din partea instanței de recurs. Cu aceste precizări, supunând analizei recursul formulat de reclamanți împotriva deciziei instanței de apel, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte: Prima instanță a reținut că sunt de natură să aducă atingere onoarei și demnității reclamanților afirmațiile și mesajele postate de pârâți pe paginile de H. cu privire la pretinsa fapta de furt și înșelăciune săvârșită de reclamantul C., lipsa de moralitate și integritate profesională a acestuia, expresiile indecente, jignitoare folosite cu referire la toți membrii familiei "impostori, escroci, profitori, mincinoși țepari". De asemenea, a cântărit în evaluarea despăgubirilor faptul că reclamațiilor le-a fost afectată inclusiv viața profesională, fiind foarte probabil ca membrii comunității și mulți dintre colegii/clienții reclamanților C. și A. să fi vizionat postările respective. În ceea ce o privește pe reclamanta B. s-a apreciat că mesajele denigratoare i-au adus atingere onoarei și reputației, i-au afectat starea de sănătate și au creat suspiciuni în rândul comunității cu privire la integritatea sa morală. Punând în balanță cele două drepturi aflate în conflict, s-a concluzionat că afirmațiile pârâților depășesc limitele exercițiului firesc al dreptului la liberă exprimare, astfel că aceștia nu sunt protejați de art. 10 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Drept urmare, s-a constatat că reclamanții, mai puțin C., sunt îndreptățiți la daune morale în cuantum de 2.000 RON fiecare, pentru repararea prejudiciul moral pe care l-au suferit, ținând cont de anumite circumstanțe, respectiv: poziția socială în societate si familie, respectul privind demnitatea și onoarea de care se bucură în rândul comunității, precum și relațiile conflictuale preexistente dintre părți, care au condus la concluzia că daunele morale solicitate sunt întemeiate în parte. Respingând apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, curtea de apel a validat caracterul echitabil al despăgubirilor morale acordate reclamanților, reținând că evaluarea acestora s-a realizat ținând cont de consecințele negative suferite în plan fizic și psihic de reclamanți, importanța valorilor lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, precum și că reclamanții nu au adus dovezi cu privire la cuantumul prejudiciului efectiv suferit. - Printr-o primă critică adusă deciziei pronunțate de curtea de apel, reclamanții au susținut că instanța nu a avut în vedere că proba directă a prejudiciului moral este practic imposibilă, față de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului, ceea ce impune ca producerea acestuia să fie dedusă din existența faptei ilicite. Această critică privește aplicarea dispozițiilor art. 1391 din C. civ., care reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial, prin raportare la încălcarea dreptului nepatrimonial la demnitate, încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Criticile sunt nefondate, întrucât instanța de apel a statuat că prejudiciul moral este prezumat, fiind suficientă proba faptei ilicite, rațiunea fiind că obligația generală de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți este o obligație de rezultat, caz în care atunci când se săvârșește o astfel de faptă, vinovăția există, în lipsa unor cauze exoneratoare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul moral rezultând expres din însăși săvârșirea faptei. Contrar opiniei recurenților-reclamanți, în raport cu obiectul material și juridic al acțiunii pendinte, de acordare a daunelor morale ca urmare a încălcării unui drept nepatrimonial cum este dreptul la demnitate (onoare, reputație), poate fi prezumată ca certă doar existența unui prejudiciu, nu și întinderea lui. În acest caz, ceea ce se apreciază, pe baza probatoriului administrat, este intensitatea și gravitatea leziunii și, coroborat, întinderea compensației pentru trauma suferită. Astfel, deși se admite că, de multe ori, în litigiile în care se pun în balanță dreptul la imagine și libertatea de exprimare, prejudiciul moral se prezumă într-o anumită proporție, obligarea la plata unor despăgubiri substanțiale fără cercetarea legăturii de cauzalitate și a producerii efective a prejudiciului conduce la încălcarea libertății de exprimare (Cauza Thorgeir Thorgeirson contra Islandei, paragraful 73). Drept urmare, cum sarcina probei referitoare la existența elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului, fiind admisibil orice mijloc de probă, nu pot fi apreciate ca nelegale considerentele prin care curtea de apel a reținut că se impunea dovedirea acelor împrejurări și circumstanțe care să justifice un nivel ridicat al despăgubirilor, constatând însă că "reclamanții nu au produs dovezi cu privire la cuantumul prejudiciului efectiv suferit, nefiind suficientă simpla susținere potrivit căreia reclamanta A., de profesie inginer, ce lucrează la I. pe ramura directă cu directorii francezi, a suferit prejudicii de imagine și asupra reputației, sau că reclamantul C., a suferit prejudicii prin faptul că nu a mai putut organiza activitățile specifice (polish, reparații în atelier), precum și cu privire la prejudiciile asupra dreptului la viața al reclamantei B., care își pusese speranța în donațiile cititorilor pentru a încerca un tratament în Italia." - Cu privire la criticile prin care se contestă soluția de respingere a pretențiilor solicitate de reclamantul C. în calitate de reprezentant al "C." PFA sub argumentul că, deși tribunalul a apreciat că au fost afectate viața profesională și integritatea morală a reclamantului C., care este titular al persoanei fizice autorizate, a fost respinsă cererea formulată de această parte în calitate de reprezentant legal al persoanei fizice autorizate. Verificând motivele de apel deduse analizei instanței de apel, Înalta Curte observă că aceste susțineri sunt invocate omisso medio, cu nerespectarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor." Față de aceste dispoziții legale, întrucât obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, aceste critici nu pot fi supuse controlului instanței de recurs, reprezentând neregularități ivite în primă instanță și care nu au fost deduse cenzurii instanței de apel. Pentru conservarea dreptului la critică, inclusiv în recurs, asupra judecății urmate și soluției date în primă instanță trebuie să fie formuleze criticile corespunzătoare în apel, pentru a permite un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicție în fond și, doar dacă acest demers rămâne fără succes, pot fi reiterate criticile corespunzătoare și în recurs. - Analizând criticile care privesc modalitatea de evaluare a prejudiciului, se observă că, în esență, recurenții-reclamanți și-au expus nemulțumirea față de cuantumul redus al daunelor morale acordate reclamanților A., B., C. - 2.000 RON pentru fiecare, considerând că acestea nu au valența unei reparații echitabile, care să acopere prejudiciul suferit, sens în care au evidențiat că nu au mai putut opta pentru alte opinii și tratamente medicale pentru B., și nici a unei sancțiuni menite a-i descuraja pe pârâți să comită faptele reprobabile. Cu privire la cuantumul daunelor morale stabilit de prima instanță, evaluând în concret proporționalitatea despăgubirilor, curtea de apel a confirmat că acestea nu depășesc limitele rezonabilului, dar nici nu sunt derizorii. Cu alte cuvinte, s-a apreciat că au caracterul unei indemnizații rezonabile, care este aptă să ofere protecție suficientă și efectivă dreptului la imagine, care este componentă a dreptului la viață privată reglementat de art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. Astfel, se observă că s-a subliniat că despăgubirile reprezintă atât un drept al persoanei lezate, cât și o sancțiune pentru depășirea limitelor libertății de exprimare. Invocând, în drept, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., făcând trimitere la prevederile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, precum și la practica instanțelor, prin argumentele expuse, recurenții-reclamanți au criticat soluția instanței de apel din punctul de vedere al modului în care a fost evaluată și apreciată întinderea prejudiciului nepatrimonial pe care l-au suferit prin fapta ilicită săvârșită de intimații-pârâți. Însă, sub acest aspect nu au fost conturate greșelile imputate raționamentului instanței de apel, a cărei hotărâre face obiectul recursului, ci au fost preluate în mod identic motivele de apel, fiind prezentate considerații teoretice și jurisprudențiale, care au caracter general. Așa cum recurenții-reclamanți au arătat, problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Acoperirea prejudiciului nepatrimonial se asigură prin compensarea sa cu plata unor sume de bani pentru trauma suferită, acestea neavând o valoare materială. Dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor, astfel că evaluarea judiciară presupune o apreciere complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează. Astfel cum s-a statuat în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora. Respectând aceste repere, instanța de apel a apreciat că suma acordată reclamanților de judecătorul fondului reprezintă o compensație echitabilă pentru afectarea dreptului la imagine, în lipsa unor dovezi care să justifice un nivel ridicat al despăgubirilor morale. Instanța de recurs nu poate reevalua temeinicia sancțiunii pecuniare aplicate pentru încălcarea dreptului la imagine al recurenților-reclamanți, respectiv cuantumul daunelor morale acordate, întrucât acestea sunt determinate prin valorificarea circumstanțelor fiecărei cauze în parte. Așadar, criticile recurenților-reclamanți dezvoltă și combat elemente ale situației de fapt, de netemeinicie, care nu pot face obiectul controlului de legalitate care poate fi exercitat în recurs, conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 C. proc. civ. Deși este real că poate face obiectul controlului instanței de recurs modul de aplicare a criteriilor de determinare a daunelor acordate în compensarea prejudiciului moral, se reține că prin recurs reclamanții nu au dedus analizei critici cu un atare conținut, ci și-au exprimat insatisfacția față de compensația obținută pentru suferința resimțită ca urmare a faptei ilicite reținute în sarcina pârâților. În cuprinsul motivelor de recurs, recurenții-reclamanți ar fi trebuit să dezvolte argumentele pentru care consideră, în concret, că raționamentul curții de apel este nelegal, să arate punctual care criterii jurisprudențiale nu au fost respectate, ținând cont de faptul că toate reperele evidențiate de reclamanți au fost deja avute în vedere de instanțele de fond. Cu toate acestea, au fost reluate aspectele de fapt, esențiale în soluționarea fondului cauzei, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile și care au fost avute în vedere de instanțele de fond la constatarea temeiniciei acțiunii promovate, care a presupus, cu prioritate, analiza existenței faptei ilicite în sarcina pârâților, precum și la evaluarea judiciară a prejudiciului nepatrimonial cauzat de aceștia. În alți termeni, față de criticile propriu-zise formulate pe calea recursului, care este o cale de atac extraordinară, ce limitează prezenta instanță la verificarea incidenței cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., nemulțumirea recurenților-reclamanți față de compensația pe care sunt îndreptățiți să o primească de la intimații-pârâți, pentru încălcarea dreptului la imagine, nu poate determina reevaluarea prejudiciilor suferite în această etapă procesuală, care să conducă la majorarea daunelor morale. În concluzie, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a apelului pe care l-au declarat, nu a analizat toate motivele de apel, nici probele administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale, nu a evocat normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în cauză. Contrar acestor critici, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor susținute de reclamanți prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 și următoarele din C. civ., menținând soluția de admitere în parte a pretențiilor deduse judecății, astfel că, în mod nereal, au susținut recurenții-reclamanți că nu au fost evocate normele de drept substanțial aplicabile în cauză. În acord cu opinia judecătorului fondului, având în vedere reperele statuate de Curtea europeană a drepturilor omului, prin decizia recurată s-a considerat că pretențiile solicitate de reclamanți sunt excesive, relevând totodată caracterul rezonabil al despăgubirilor în cuantum de 2.000 RON, acordat de prima instanță fiecărui reclamant, prin raportare la consecințele negative suferite, importanța valorilor lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. De asemenea, a expus motivele pentru care nu s-a reținut prejudiciul reclamant de reclamantul C., atât pentru acesta, cât și pentru persoana juridică, constând în faptul că nu a mai putut efectua reparații în atelier, acesta fiind circumscris sferei prejudiciului material, iar nu a prejudiciului nepatrimonial. Înalta Curte reține că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanței de judecată. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont de scopul urmărit - acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate și preocuparea păstrării unui echilibru între drepturile concurente. Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel și probele administrate, recurenții-reclamanți își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluzia la care a ajuns instanța, respectiv că daunele morale în suma de 2.000 RON sunt rezonabile și în măsură să împiedice continuarea conduitei defăimătoare a pârâților. Or, împrejurarea că aceștia sunt nemulțumiți de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care a fost evaluat pecuniar prejudiciul moral în raport cu probele administrate în cauză, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. De asemenea, faptul că instanța a interpretat elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de părțile reclamante nu echivalează cu o nemotivare. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, condiții care, în cauza de față, sunt îndeplinite. În jurisprudența Curții europene s-a arătat, în mod constant, că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (Cauza Albina contra România, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România). Așadar, chiar dacă motivarea hotărârii recurate în cauza de față nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pentru care apelul reclamanților a fost respins, cu consecința menținerii cuantumului despăgubirilor morale la 2.000 RON. - Recurenții-reclamanți au mai reproșat instanței de apel că nu a dat eficiență dispozițiilor art. 451 - 453 C. proc. civ., deoarece nu a redus motivat onorariul avocatului. În dezvoltarea acestei critici au arătat că, în mod nelegal, au fost acordate în totalitate cheltuielile de judecată solicitate de intimații-pârâți, raportat la complexitatea scăzută a cauzei, munca efectivă a avocatului, care s-a rezumat la redactarea întâmpinării și prezentarea la un singur termen de judecată. Această critică nu poate fi analizată în recurs, întrucât proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de acesta reprezintă o chestiune de temeinicie, astfel cum s-a statuat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 privind examinarea unui recurs în interesul legii, reținându-se că "este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice". Pentru aceste motive, susținerile privind cenzurarea onorariului avocatului acordat de instanța de apel intimaților-pârâți nu se încadrează nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar instanța de recurs nu este abilitată să reducă sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată de instanța de apel. Comportă totuși analiză, din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, comparația prezentată în finalul cererii de recurs, prin care recurenții-reclamanți și-au exprimat nemulțumirea față de faptul că suma la care sunt îndreptățiți cu titlul de despăgubire morală este egală cu cheltuielile de judecată pe care trebuie să le achite intimaților-pârâți. Relevante în examinarea acestei critici sunt reperele oferite de Curtea europeană, care a apreciat că, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, impunerea unei sarcini financiare considerabile după încheierea procedurii poate constitui o restrângere a dreptului la o instanță garantat de articolul 6 paragraful 1 din Convenție (a se vedea Stankov contra Bulgariei, paragraful 54, 12 iulie 2007; Klauz contra Croației, nr. 28963/10, paragraful 77; Zustovic contra Croației, paragraful 98), însă a confirmat că o astfel de restrângere nu poate fi considerată ca fiind în sine incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil (a se vedea Stankov contra Bulgariei, paragraful 52, și Harrison McKee contra Ungariei, paragraful 22). În cauză, instanța de apel a acordat cheltuielile de judecată în marja de apreciere de care dispune, reglementată de prevederile art. 451 - 453 C. proc. civ., fără ca prin efectul obligării reclamanților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 2.000 RON către părțile adverse să se ajungă la o valoare derizorie a cuantumului despăgubirilor morale care le-au fost acordate reclamanților A., B., C. - 2.000 RON fiecare. Prin urmare, măsura dispusă nu este aptă să afecteze dreptul la un proces echitabil, întrucât protecția recunoscută dreptului la imagine al reclamanților subzistă, în condițiile în care beneficiază în continuare de constatarea existenței unei încălcări, publicarea hotărârii și de o compensație financiară, astfel că prin sancțiunile aplicate pârâților este îndeplinită atât funcția educativ-preventivă, cât și cea reparatorie a răspunderii civile. Față de considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivelor de casare invocate. În condițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., soluția de respingere a recursului implică și cheltuielile de judecată solicitate de recurenții-reclamanți, care nu pot beneficia de sumele de bani achitate cu acest titlu.