ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 105/2023

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2023

Analizând actele dosarului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 20.06.2020, sub nr. x/2020, astfel cum a fost modificată ulterior, la 14.10.2020, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C.., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul ilicit al postărilor de pe grupul de D. "E.", în legătură cu acuzațiile aduse reclamantei, să oblige pârâții să înceteze încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale și să le interzică publicarea în viitor, în presa scrisă și online, a unor materiale referitoare la activitatea reclamantei, să oblige pârâții să publice într-un ziar de largă circulație hotărârea ce urmează a se pronunța și să plătească reclamantei suma de 334.861,33 RON, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului reputațional, de business, produs acesteia ca urmare a faptelor ilicite săvârșite, precum și cheltuielile de judecată.

Prin sentința nr. 812/30.09.2021, Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea și cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, a obligat reclamanta să achite, pârâtului B. suma de 4.500 RON și către pârâta C. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel, care, prin decizia nr. 77/03.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, a fost respins ca nefondat, apelanta fiind obligată la plata către intimatul B. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din urmă decizii reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În susținere, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a arătat, în esență, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a stabilit că postările intimatului B. nu ar reprezenta o denigrare a imaginii recurentei, că postările pe internet ale intimaților nu au fost lipsite de orice bază factuală reală și că intimatul B. era îndreptățit să facă publică corespondența sa internă.

Mai arată că instanța de apel nu a motivat de ce postările de pe grupul de D. moderat de intimatul B. au avut drept scop legitim informarea publicului cu privire la comportamente ce pot constitui practici ce tind la încălcarea legislației din domeniul asigurărilor.

De asemenea, a afirmat că instanța de prim-control judiciar a aplicat greșit dispozițiile art. 1.357 C. civ., în măsura în care nu a analizat toate condițiile răspunderii civile delictuale, ci doar pe cea referitoare la fapta ilicită. Potrivit recurentei, numai după verificarea tuturor cerințelor impuse de acest text de lege se putea stabili caracterul ilicit al faptei imputate.

În continuare, făcând trimitere la doctrina de specialitate, recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 8 și ale art. 10 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, pe care le-a evocat, arătând că aceasta nu a analizat corect judecățile de valoare emise și publicate de intimatul B., verificarea bunei-credințe, prin raportare la situația de fapt, lipsind cu desăvârșire din examenul instanței învestite cu calea de atac devolutivă.

A precizat că afirmațiile acestui intimat, calificate ca judecăți de valoare, nu au o bază factuală rezonabilă, intenția evidentă a autorului fiind de jignire, de denigrare a imaginii societății recurente, de subminare a încrederii asiguraților în aceasta.

A mai afirmat că neanalizarea intenției reale a autorului postărilor, a scopului real urmărit de acesta, a lipsit instanța de posibilitatea verificării bunei-credințe a intimatului, cu consecința imposibilității identificării faptei ilicite, împrejurarea ce a condus la încălcarea prevederilor art. 1.357 C. civ.

În final, a arătat că reaua-credință a intimatului rezulta din refuzul acestuia de a răspunde la întrebarea privind persoana care i-a furnizat corespondența internă a recurentei, precum și din faptul că intimatul cunoștea că aceasta nu era destinată publicului. Pe cale de consecință, a apreciat că diseminarea ei a reprezentat o încălcare a dreptului recurentei la respectarea corespondenței, recunoscut de art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În drept, criticile recurentei au fost subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 12.01.2023 intimatul B. a depus note scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Primul motiv deduce verificării nemotivarea deciziei recurate în ceea ce privește concluziile acesteia referitoare la postările intimaților în cadrul grupului D..

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Această ipoteză nu poate fi reținută în cauză, întrucât instanța de apel a răspuns motivat criticilor formulate de autoarea căii de atac în apel și a expus într-o manieră clară și convingătoare, în fapt și în drept, elementele determinante pentru soluția de menținere a hotărârii instanței de fond.

Astfel, în evaluarea unei posibile încălcări a libertății de exprimare și a dreptului la imagine, instanța de apel evocând jurisprudența C.E.D.O. în materie, a enunțat standardele de protecție stabilite de instanța europeană și a verificat respectarea lor în cauză prin raportare la situația de fapt, probatoriul administrat și conduita intimatului B., indicând expres elementele care au condus instanța de apel la concluzia că scopul postărilor intimatului pe pagina de D. a fost de informare a persoanelor păgubite și că acestea nu au fost lipsite de orice bază factuală reală. De asemenea, instanța de prim-control judiciar, în urma unui examen complex realizat al cauzei, a argumentat, făcând referire la contextul factual și elementele relevante dezlegării chestiunii litigioase, că postările intimatului B. au avut drept scop legitim informarea publicului cu privire la comportamente ce pot constitui practici ce tind la încălcarea legislației din domeniul asigurărilor și că acea corespondență internă a recurentei a fost adusă la cunoștință de o persoană ce a avut acces la aceasta.

Problema identificării persoanei angajate care a devoalat informația din cadrul societății recurente, spre care tinde, de altfel, recurenta prin susținerile sale, nu constituie obiectul litigiului de față, ci al unui eventual alt cadru procesual, această chestiune fiind lipsită de relevanță în stabilirea caracterului ilicit al postărilor, de vreme ce conținutul informațiilor și apartenența lor nu a fost contestată de către recurentă.

În fundamentarea raționamentului expus, instanța de apel a indicat explicit elementele probatorii care, contrapuse cu conținutul mesajelor postate, au reliefat veridicitatea acestora din urmă, precum și legitimitatea scopului afirmațiilor de pe grup, de informare a persoanelor asigurate cu privire la activitatea recurentei-reclamante. Pe aceste premise, instanța de apel, reținând că postările intimatului B. respectă cerințele impuse de art. 10 alin. (2) C. proc. civ. pentru ca acesta să se poată bucura de protecția dreptului la libertatea de exprimare, și, pe cale de consecință, faptul că ele nu un caracter ilicit, a stabilit că nici încălcarea dreptului la demnitate sau reputație nu poate fi imputată pârâților.

Mai mult, instanța de apel, verificând scopul urmărit de intimat prin postarea mesajelor criticate și constatând că acesta a fost unul legitim, de informare a publicului, a analizat și dacă afirmațiile sunt denigratoare, de natură a afecta imaginea societății.

În acest cadru, nu se poate imputa deciziei recurate un viciu de legalitate prin prisma criticilor de recurs subsumate motivului de casare invocat, de vreme ce instanța de apel și-a expus argumentat raționamentul logico-juridic care a condus-o spre concluzia că postările în discuție nu depășesc limitele libertății de exprimare, și, pe cale de consecință, nu au fost de natură să aducă atingere dreptului societății reclamante la imagine sau reputație.

Instanța de prim-control judiciar a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale argumentele de fapt și de drept care au justificat concluzia instanței de prim-control judiciar în sensul că, postările reclamate respectă limitele libertății de exprimare și ale dreptului de informare.

Motivele prezentate de aceasta au legătură directă și susțin soluția pronunțată de către instanță, de menținere a hotărârii apelate, astfel că nu se poate susține cu temei faptul că motivarea deciziei recurate lipsește sau este contradictorie.

Înalta Curte reamintește că subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de conținutul de substanță al considerentelor, chestiune care, după caz, poate face obiectul unui alt motiv de casare.

De asemenea, obligația de motivare nu se confundă cu temeinicia argumentației reținute în sprijinul soluției, ci se rezumă la existența raționamentului pentru care a fost adoptată soluția. În acest context, raportat la limitele examenului de legalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., verificarea hotărârii nu poate viza corectitudinea acesteia, ci doar împrejurarea dacă în cuprinsul acesteia se regăsește raționamentul instanței pentru care a fost adoptată hotărârea; împrejurarea că recurenta este în mod cert nemulțumită de soluția instanței de prim control judiciar, argumentând de ce, în opinia sa, este o soluție greșită, nu o îndreptățește să susțină faptul că decizia nu este motivată.

Mai mult, într-o jurisprudență constantă, instanța europeană a statuat că art. 6 din Convenție obligă tribunalele să își motiveze hotărârile lor, dar această obligație nu poate fi înțeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă fiecărui argument în parte, analiza putând să se realizeze și grupat, respingerea unor anumite argumente putând rezulta chiar implicit din restul statuărilor sau prin raportare la acestea, cazul speței de față.

Circumscris celui de-al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta impută instanței de apel aplicarea greșită a prevederilor art. 1.357 C. proc. civ. dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, neexaminarea tuturor condițiilor prevăzute de textul de lege pretins încălcat, iar, pe de altă parte, evaluarea greșită a cerințelor impuse de art. 8 și 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, în concret, a bazei factuale a judecăților de valoare emise și a bunei-credințe a intimatului B..

Răspunzând acestor critici, instanța supremă reține că reclamanta a învestit Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, solicitând instanței să constate caracterul ilicit al postărilor intimaților de pe grupul de D. E. la adresa reclamantei, să oblige intimații-pârâți să înceteze încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale și să le interzică publicarea în viitor, în presa scrisă și online, a unor materiale privind activitatea reclamantei, să oblige pârâții să publice într-un ziar de largă circulație hotărârea ce urmează a fi pronunțată în cauză și să achite reclamantei suma de 334.861,33 RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul încercat prin publicațiile respective.

Fapta ilicită imputată pârâților a constat în utilizarea, în cadrul grupului de D., a unor afirmații pretins denigratoare care ar fi adus atingere reputației reclamantei.

Încălcarea drepturilor la imagine și la demnitate a fost reclamată din perspectiva depășirii de către pârâți a limitelor libertății de exprimare.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantei.

În apel, instanța de prim-control judiciar a confirmat soluția primei instanțe, apreciind că drepturile reclamantei nu au fost încălcate, întrucât în cauză nu a avut loc o interferență a libertății de exprimare în drepturile pretins încălcate. Pentru a aprecia în acest sens, raportându-se la conținutul concret al afirmațiilor intimatului B. și valorificând probatoriul cauzei, a reținut că postările reclamate au avut un scop legitim, cel de informare a asiguraților reclamantei, iar reaua-credință nu a fost confirmată în cauză. A mai stabilit că judecățile de valoare emise în cuprinsul mesajelor publicate au avut o bază factuală reală, limitele libertății de exprimare fiind astfel respectate.

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac apreciază că pentru stabilirea caracterului delictual al răspunderii intimaților se impuneau a fi analizate toate elementele prevăzute de art. 1.357 C. civ.

Aplicarea greșită a normelor legale europene anterior enunțate este susținută de autoarea căii de atac prin prisma analizării incorecte a judecăților de valoare emise de intimatul B., în măsura în care acestea nu au o bază factuală reală, iar efectul postărilor a fost unul de a submina încrederea asiguraților în societatea recurentă, intenția intimatului fiind una de jignire și de denigrare a imaginii sale. În acest sens, a mai arătat că verificarea bunei-credințe a aceluiași intimat a lipsit cu desăvârșire în apel, în condițiile în care instanța de prim-control judiciar nu a analizat intenția reală a autorului postărilor, respectiv a scopului urmărit de acesta. În opinia recurentei, reaua-credință a intimatului rezultă din refuzul acestuia de a răspunde la interogatoriu, dar și din faptul că acesta cunoștea faptul că acea corespondență internă nu era destinată publicului.

Instanța supremă notează că libertatea de exprimare și condițiile exercitării acesteia sunt consacrate în dreptul intern prin prevederile art. 30 alin. (6) și ale art. 31 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consfințește dreptul la libertatea de exprimare, înglobând în cuprinsul acestuia și libertatea de opinie, precum și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără implicarea autorităților publice.

Această libertate nu este însă una absolută, ci este supusă excepțiilor instituite de par. 2 al art. 10 din Convenție, care trebuie interpretate în mod strict, iar necesitatea oricărei restricții trebuie stabilită în mod convingător (cauzele Tammer împotriva Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2002, Nilsen și Johsen împotriva Norvegiei, hotărârea din 25 noiembrie 1999, Ligens împotriva Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986), calificarea ingerinței ca necesară, într-o societate democratică, implicând o nevoie socială imperioasă.

Potrivit acestei norme, ingerințele trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, iar ingerința litigioasă trebuie să fie examinată "în lumina ansamblului problemei" și cu luarea în considerare a contextului în care au fost utilizate (cauza Stângă și Scultelnicu împotriva României).

Asupra limitărilor ce pot fi aduse libertății de exprimare, instanța europeană a statuat că acestea sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 din Convenție numai dacă îndeplinesc condițiile anterior menționate.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și expunerea unor judecăți de valoare, apreciind că, dacă primele se pot dovedi, ceea ce se impune a se proba reprezintă baza factuală rezonabilă pe care se întemeiază judecățile de valoare, impunând necesitatea unei legături între cele două elemente, care pot să varieze de la caz la caz, în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei).

Conform art. 8 din Convenție, " 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora."

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Altfel spus, obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție se va impune ori de câte ori afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României).

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la imagine și a dreptului la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere printre altele, calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și circumstanțele mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmația (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credință a celui ce prezintă informația (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice.

Față de obiectul și cadrul procesual al cauzei, Înalta Curte reține că fiind învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe încălcarea drepturilor la imagine și la demnitate, examenul instanțelor de fond, în stabilirea caracterului ilicit al faptelor reclamate, impunea analizarea drepturilor aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului la libertatea de exprimare, respectiv a dreptului publicului la informare, cu drepturile reclamantei la imagine și reputație.

Altfel spus, revenea instanțelor devolutive obligația de a verifica împrejurarea dacă dreptul la exprimare a fost exercitat în limitele sale, în acord cu art. 10 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, fără a aduce atingere drepturilor reclamantei.

Aceasta, în condițiile în care, antrenarea răspunderii civile delictuale, spre care tinde reclamanta, presupune o ingerință în dreptul garantat de art. 10 din Convenție, care, potrivit normelor europene anterior enunțate, nu se poate efectua decât restrictiv. Răspunderea nu poate fi antrenată decât în contextul stabilirii de către instanță a depășirii limitelor instituite de art. 10 par. 2 din Convenție. Prin urmare, angajarea răspunderii pârâților în temeiul art. 72-73 C. civ. era strâns legată de constatarea unei acțiuni aparținând acestora și situată în afara limitelor libertății de exprimare prevăzute de art. 10 din Convenție.

În cauza Handyside c. Marii Britanii, Curtea Europeanpă a Drepturilor Omului a reținut că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică".

În analiza caracterului ilicit al faptei, instanța de apel, expunând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare, a procedat la verificarea limitelor acestui drept în litigiul dedus judecății, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudența enunțată și, pe baza situației de fapt și a probelor administrate, a reținut că informațiile postate au o bază factuală reală și că, din conduita intimatului B., desprinsă din probatoriul administrat, nu se poate reține reaua-credință a acestuia, element care, coroborat cu intenția sa – de informare a publicului –, a demonstrat că informațiile publicate nu depășesc limitele libertății de exprimare și, în consecință, nu sunt de natură a aduce atingere imaginii reclamantei.

O astfel de dezlegare a cauzei reflectă respectarea normelor legale criticate în recurs, din moment ce probatoriul cauzei, care nu mai poate fi reevaluat în recurs, a relevat împrejurarea că judecățile de valoare emise de intimat respectă cerința existenței unui context factual real, că scopul postărilor a fost de informare a asiguraților recurentei și că reaua-credință a intimatului nu se confirmă. Așadar, în mod corect instanța de apel a stabilit faptul că în cauză art. 10 din Convenție nu a fost încălcat și, în consecință, nici dreptul recurentei la imagine.

În acord cu instanța de apel, față de situația de fapt statuată, de conținutul mesajelor publicate și de rezultatul valorificării probatoriului, astfel cum acestea au fost reținute de instanțele devolutive, Înalta Curte apreciază că mesajele în discuție au natura unei informări a publicului asupra activității și situației recurentei, fiind formulate în contextul unei dezbateri publice, de interes general în materia asigurărilor.

Astfel, în contextul în care societatea recurentă deținea, conform susținerilor sale, o cotă semnificativă din piața asigurărilor, înregistra un număr semnificativ de litigii pe rolul instanțelor judecătorești, a fost sancționată de A.S.F. de mai multe ori pentru încălcarea legislației privind activitatea de asigurare, se justifica dreptul publicului la informare. Pe de altă parte, aspectele menționate conturează o subminare a încrederii persoanelor în activitatea desfășurată de societatea reclamantă, chiar și în lipsa mesajelor intimatului, publicarea neavând aptitudinea de a schimba respectivele circumstanțe.

Asupra realității bazei factuale a judecăților de valoare, Înalta Curte reține că aceasta este o chestiune ce ține de probatoriul administrat în cauză și care în recurs nu poate fi analizată, în cadrul acestei căi de atac extraordinare neputându-se cenzura aprecierea dată de instanță mijloacelor de probă sau situației de fapt, ci numai corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond.

Și chestiunea corectitudinii stabilirii scopului postărilor reprezintă un aspect ce ține de apreciere, în măsura în care evaluarea ei este fundamentată pe rezultatul valorificării probelor administrate, prin raportare la elemente factuale, care, față de limitele controlului realizat de instanța de recurs, excedează sferei motivelor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, instanța supremă constată că, în mod corect s-a apreciat faptul că informarea asiguraților asupra activității recurentei nu este de natură să încalce limitele libertății de exprimare, publicarea unor astfel de informații fiind expresia exercitării acesteia în acord cu limitele și scopul acestui drept, fără a afecta reputația sau imaginea societății recurente.

În ceea ce privește pretinsa legătură stabilită de intimatul B. cu o anumită persoană din interiorul societății, în scopul furnizării de informații, această chestiune factuală nu poate constitui, de asemenea, obiect de preocupare pentru instanță în prezentul cadru și stadiu procesual.

În ceea ce privește susținerile recurentei prin care se reproșează instanței de apel neanalizare cerinței bunei-credințe a intimatului B., Înalta Curte urmează a le înlătura, în măsura în care, pe de o parte, analiza cerinței în discuție se regăsește în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate (pag. 14 din decizie), iar, pe de altă parte, concluzia curții de apel, în sensul că reaua-credință nu se confirmă în speță, are la bază aspecte atașate probatoriului cauzei care, în această etapă procesuală, scapă cenzurii instanței de recurs.

În consecință, reținând inexistența faptei ilicite, instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 1.357 C. civ., a înlăturat în mod just din analiză celelalte condiții necesare a fi întrunite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

De altfel, se constată că împotriva argumentelor instanței de prim-control judiciar, în sensul necesității întrunirii cumulative a cerințelor legale ale răspunderii civile delictuale, autoarea căii de atac nu a formulat vreo critică de natură să combată această concluzie.

Așa fiind, de vreme ce criticile subsumate celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale nu au făcut obiectul preocupării instanței de apel, legalitatea aplicării textului de la art. 1.357 C. civ., sub acest aspect, nu poate fi realizată în recurs, motiv pentru care, aspectele invocate de recurentă referitoare la întrunirea condițiilor privind prejudiciul, raportul de cauzalitate și vinovăția nu vor fi examinate.

În concluzie, constatând că motivele invocate nu sunt de natură să justifice măsura casării decizei recurate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei, ca parte căzută în pretenții în recurs, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata către intimatul B. a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată avansate de acesta în prezenta fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 77/03.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 ianuarie 2023.