ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1361/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2019, reclamanta A., prin reprezentanții săi legali B. și C., le-a chemat în judecată pe pârâtele S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună: obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 205.000 RON cu titlu de despăgubire, defalcată după cum urmează: suma de 4.978 RON reprezentând daune materiale și suma de 200.022 RON, reprezentând daune morale, în vederea reparării prejudiciului suferit de minora A. și de familia acesteia, ca urmare a neglijentei concurente a celor două societăți pârâte; obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 649 din 19 februarie 2021, Tribunalul Prahova a dispus următoarele: a admis excepția inadmisibilității, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., prin reprezentanții săi legali B., C., în contradictoriu cu pârâții S.C. D. S.R.L., și S.C. E. S.R.L., ca inadmisibilă; a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect; a obligat reclamanta să plătească câte 2000 RON către fiecare pârâtă, cheltuieli de judecată; a obligat pârâta-reclamanta în cererea de chemare în judecată să plătească pârâtei-chemate în garanție S.C. D. S.R.L. suma de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 2051 din 29 iunie 2022, Curtea de Apel Ploiești – secția I civilă a admis apelul principal declarat de reclamanții B. și C., ambii în calitate de reprezentanți legali ai minorei A., împotriva sentinței civile nr. 649/19 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L., a anulat în parte sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare, a fixat termen de judecată la data de 19.05.2022; a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâta S.C. E. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 649/19 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L.. Prin decizia nr. 2051 din 29 iunie 2022, Curtea de Apel Ploiești – secția I civilă a dispus următoarele: în fond, în rejudecare, după anularea sentinței civile nr. 649/19.02.2021, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B. și C., ambii în calitate de reprezentanți legali ai minorei A., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L.; a obligat pârâta să plătească reclamantei minore B. suma de 100.000 RON, reprezentând daune morale, și suma de 2079 RON, cu titlu de daune materiale; a obligat pârâta să plătească aceleiași reclamante suma de 3246,58 RON, reprezentând taxa timbru aferentă fondului și apelului; a luat act că reclamanta a înțeles să solicite cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător, pe cale separată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 2051 din 29 iunie 2022 a Curții de Apel Ploiești – secția I civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L.. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă la data de 19 decembrie 2022, sub nr. x/2019, fiind repartizat aleatoriu completului de judecată nr.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Recurenta-pârâtă a invocat drept motive de casare motivele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susținut că există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că pe de o parte instanța a reținut că acțiunea este întemeiată, iar pe de altă parte că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța. A mai susținut că există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată. Hotărârea nu este temeinic motivată și argumentată din punct de vedere legal, aceasta însemnând, în opinia recurentei-pârâte, că este superficială și se bazează pe aprecieri și interpretări proprii ale instanței, iar nu pe argumente juridice temeinice. Hotărârea atacată nu răspunde cerințelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele legale, iar nu interpretările personale ce au fost avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, precum și pentru ca instanța superioară să poată aprecia legalitatea și temeinicia hotărârii și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția. În concluzie, recurenta-pârâtă a apreciat că motivarea instanței de apel nu este una convingătoare, iar în această situație este imposibil de exercitat controlul judiciar, ceea ce atrage casarea deciziei recurate. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept materiale. Astfel, partea a indicat dispozițiile art. 1349 alin. (4) C. proc. civ. și a susținut că instanța de apel a adus o argumentare care se depărtează de sensul și voința juridică pe care partea reclamantă a înțeles să o atribuie pretenției deduse judecății, fără a pune în discuție prevederile acestui articol, prin care se reglementează că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială, în cauză fiind incidente prevederile Legii nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, care a fost invocată de pârâtă, așa cum rezultă in încheierea de ședință din 19 mai 2022. Recurenta-pârâtă a mai învederat că, deși invocate în considerentele deciziei atacate, dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. nu au fost avute în vedere de instanță nici cu ocazia dezbaterilor și nici la pronunțare, deși avea obligația să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi considerat neclare, inclusiv cele care țineau de calificarea în drept a pretențiilor reclamantei ori să le pună în discuția contradictorie a părților. Instanța de apel avea obligația să verifice situația de fapt potrivit actelor de la dosarul cauzei și să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi considerat neclare, astfel încât hotărârea să fie temeinică și legal motivată. Recurenta-pârâtă a precizat faptul că dosarul a fost repartizat aleatoriu în apel, Completului C15A Civ. compus din domenii judecători F. și doamna judecător G.: Domnul judecător F. a formulat cerere de abținere, având în vedere că a pronunțat în fond sentința atacată cu apel, fiind înlocuit cu doamna judecător H., președinte al completului de judecată devenind doamna judecător G.. Deși nu a formulat cerere de recuzare, recurenta-pârâtă are la acest moment rezerve în ce privește imparțialitatea și independența de care a dat dovadă completul. S-a mai apreciat că apelul nu trebuia admis, ci trebuia respins ca nefondat. Instanța de apel s-a pronunțat plus petita, în sensul că a adus o argumentare care se depărtează de la sensul și voința juridică pe care partea reclamantă a înțeles să o atribuie pretenției deduse judecății. Astfel, a încercat să stabilească daca între părțile din apelul principal au existat raporturi juridice și care era natura acestora, pentru a motiva cumva admiterea apelului, și astfel, conform propriei interpretări, a concluzionat că "atât timp cât între reclamanți și pârâta S.C. D. S.R.L. nu au existat raporturi juridice contractuale, rezultă că, în mod eronat, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și față de această pârâtă, căci creditorii nu aveau la îndemână decât acțiunea în atragerea răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului în raport cu această parte". Or, hotărând "plus petita", instanța de apel a anulat în parte hotărârea apelată, apreciind că dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ. nu erau incidente în speța pendinte decât față de pârâta S.C. E. S.R.L., iar judecătorul fondului ar fi trebuit să analizeze pretențiile concrete deduse judecății pe tărâmul răspunderii civile delictuale față de cealaltă pârâta S.C. D. S.R.L.. Instanța de apel nu a motivat în drept și în fapt această decizie, iar recurenta-pârâtă o apreciază ca fiind nelegală și în totală contradicție cu constatarea Tribunalului Prahova, din sentința civilă nr. 649 din 19.02.2021, prin care s-a stabilit că între reclamantă și pârâta S.C. E. S.R.L. s-a încheiat un contract de antrepriză, iar între pârâta S.C. E. S.R.L. și pârâta S.C. D. S.R.L. un contract de subantrepriză de lucrări. Rezulta așadar că între reclamanți și pârâta S.C. E. S.R.L., au existat raporturi juridice contractuale, motiv pentru care s-a și respins, ca inadmisibilă, acțiunea față de această pârâtă, creditorul neputând alege între cele doua forme ale răspunderii civile, față de caracterul subsidiar al răspunderii civile delictuale. În acest context, chiar instanța de apel a reținut în considerentele deciziei recurate că dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ., stipulează că dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale, pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile, reținând și tribunalul în acest context că "Textul citat consacră caracterul subsidiar al răspunderii civile delictuale, în raport cu răspunderea contractuală. Astfel creditorul, pentru a obține repararea prejudiciului, nu poate alege între cele două răspunderi civile, cu excepția cazurilor prevăzute de lege". Având în vedere faptul că este vorba de două contracte distincte (contractul de antrepriză și contractual de subantrepriză), se creează în consecință și două raporturi juridice diferite: raportul de antrepriză dintre client și antreprenor, respectiv raportul de subantrepriză dintre antreprenor și subantreprenor. Aceasta interpretare logico-juridică a instanței de fond a Tribunalului Prahova, a fost însușită și de către reclamanți, care ulterior comunicării sentinței civile nr. 649 din 19.02.2021, concomitent cu declararea apelului împotriva acesteia, au promovat și o nouă acțiune având ca obiect "răspunderea civilă contractuala", ce face obiectul dosarului nr. x/2021 ce se află în cercetare judecătorească la instanța Tribunalului Prahova, având aceiași reclamanți și aceiași pârâți ca prezentul dosar inițial a fond. Practic recurenta-pârâtă urmează a fi trasă la răspundere de două ori, prima dată în prezentul dosar în mod greșit pentru răspundere civilă delictuală, și a doua oară în celălalt dosar pentru răspundere civilă contractuală. Mai apreciază recurenta-pârâtă că temeiul juridic al noii acțiuni promovate este stabilit greșit. Un alt motiv de recurs este acela că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de drept și de fapt pe care se întemeiază, ci cuprinde motive care sunt contradictorii, nefiind respectată obligația instanței de a-și motiva hotărârea, astfel cum prevăd dispozițiile art. 425 C. proc. civ., care au în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. În acest sens, cu titlu de exemplu, recurenta-pârâtă a indicat faptul că toate probele propuse în apărare la termenul din 19.05.2022 și menționate în încheierea de ședința de la acea dată au fost respinse fără o motivare pertinentă, instanța rezumându-se a menționa că probele nu sunt utile și pertinente soluționării cauzei, deși unele dintre probe, ca de exemplu expertizarea lentilei de ochelar, nu a fost efectuată niciodată și nu exista nicio probă din care să rezulte că într-adevăr dioptriile erau greșite. Or, pronunțarea instanței de apel s-a bazat numai pe susținerile reclamanților, nesusținute de nicio probă științifică. O altă critică adusă hotărârii recurate se referă la faptul că aceasta cuprinde motive contradictorii sau neconforme cu realitatea. În acest sens, indică cu titlu de exemplu susținerea din considerentele deciziei atacate, consemnate la fila nr. x: "Curtea observă că, după data de 21.06.2018, când a fost depistată eroarea de execuție a lentilelor, dioptriile minorei au avut o evoluție normală": Această observație nu corespunde cu realitatea și cu cele prezentate de recurenta-pârâtă în concluziile scrise depuse, în sensul că, în intervalul 21.06.2018, la vârsta minorei de 8 ani și 10 luni, și data de 20.06.2019, la vârsta minorei de 9 ani și 10 luni, în urma consultului medical efectuat în Belgia de același medic care a consultat-o și la data de 21.06.2018, minora a fost diagnosticată cu miopie medie progresivă la ambii ochi, având la OD-3,25 și la OS-3,25, față de -2,50 la ochiul drept și -2,25 la ochiul stâng, deci o creștere în continuare a miopiei, și nu o evoluție normală, cum susține instanța de apel, pentru a o putea incrimina și culpabiliza pe pârâtă. De asemene, în opinia recurentei-pârâte sunt nelegale și susținerile prezentate la fila nr. x în considerentele deciziei atacate, prin care sunt înlăturate total nemotivat apărările formulate de pârâtă, instanța de apel consemnând în mod neîntemeiat și nedocumentat faptul că "Tot în același context al apărărilor formulate, pârâta a susținut o neconcordanță în timp a valorilor dioptriilor, însă Curtea apreciază că aceste afirmații nu sunt susținute de niciun mijloc de probă, dimpotrivă evoluția în timp a dioptriilor este redată extrem de clar în cuprinsul raportului de expertiză medico-legală, așa cum am reținut în paragrafele de mai sus (argumentația nemaifiind reluată în cadrul analizei acestei apărări, pentru acuratețea prezentei decizii) astfel încât acestea rămân la stadiul de pure alegații". Rezulta din aceste susțineri că instanța de apel nu a studiat toate înscrisurile aflate la dosar, deși a reținut cauza spre rejudecarea fondului, ci și-a bazat hotărârea numai pe concluziile raportului de expertiză medico-legală. Dacă instanța de apel ar fi studiat toate înscrisurile depuse la dosar sau dacă ar fi acordat un minimum de atenție și concluziilor scrise formulate de pârâtă, nu ar fi reținut aceste aspecte nereale în hotărârea atacată. Astfel, instanța ar fi constatat că evoluția miopiei minorei trebuie raportată la următoarele date și împrejurări care rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv: la data de 21.06.2018,1a vârsta de 8 ani și 10 luni, în urma consultului efectuat în Belgia, s-au identificat următoarele valori ale miopiei, respectiv la OD de la -0,75 la -2,50, iar la OS de la -0,5 la -2,25; la data de 16.08.2018, 1a vârsta de 9 ani, în urma consultului medical de la București, minora a fost diagnosticată cu miopie progresivă, având la OD -1,50 iar la OS- 1,50; la data de 20.06.2019, 1a vârsta minorei de 9 ani și 10 luni, în urma consultului medical efectuat în Belgia, de același medic care a consultat-o și la data de 21.06.2018 la vârsta de 8 ani și 10 luni, minora a fost diagnosticată cu miopie medie progresivă la ambii ochi, având la OD -3,25 și la OS-3,25. În contextul acestor date și valori ale miopiei stabilite, deși a fost dispusă și efectuată în cauza o expertiză medico-legala, totuși în raport nu s-a precizat: 1. cauza înregistrării unor valori ale miopiei atât de diferite între consultul medical din Belgia la 21.06.2018 la vârsta de 8 ani și 10 luni și consultul medical din București, la 16.08.2018, după un interval de numai doua luni; 2. cauza pentru care în intervalul 18.08.2018 - consult București și data de 20.06.2019 - consultul din Belgia, miopia minorei a crescut cu 1,75 dioptrii, în contextul în care încetase să mai poarte ochelarii presupuși neconformi încă din 19.07.2018, când se precizează faptul că s-ar fi descoperit că una dintre lentilele de la ochelarii purtați, respectiv cea de la ochiul stâng, ar fi avut dioptriile mai mari. În acest context, recurenta-pârâtă apreciază că în cuprinsul raportului de expertiză medico-legală nu există nicio fundamentare științifică din care să rezulte concluziile prezentate în cuprinsul acestuia potrivit cărora: "purtarea unor ochelari cu dioptrii neconforme la un ochi determină "accelerarea progresiei miopiei la ambii ochi", dar se menționează totuși faptul că cea mai frecventă cauză de apariție a miopiei este predispoziția genetică precum și antecedentele heredo-colaterale, în cazul minorei reclamante A., fiind cunoscute cu acest diagnostic strabunica maternă, bunica maternă și sora minorei, ce indică predispoziția acesteia la a dezvolta miopie" (Capitolul vechiul Concluzii, punctul 3, fila x din Raport). O alta critică de nelegalitate vizează faptul că au fost înlăturate total nemotivat apărările formulate de pârâtă, instanța consemnând în mod neîntemeiat și nedocumentat, faptul că "Nu în ultimul rând, pârâta a susținut că ar exista culpa părinților minorei care ar fi putut sesiza cu ochiul liber execuția greșită a lentilelor și că vreme de 7 luni de zile nu au dus copilul la un control oftalmologic, deși acesta acuza dureri de cap, amețeli. Curtea, însă, nu poate primi aceste susțineri, întrucât, dincolo de faptul ca părinții minorei erau familiarizați cu problema miopiei, având cazuri în familie, nu aveau pregătirea de specialitate pentru a sesiza o eroare de execuție a lentilelor ochelarilor." Sor, aceste susțineri ale instanței sunt neîntemeiate și sunt menite numai să îi apere pe reclamanți și să o culpabilizeze pe pârâtă, deși aceasta din urmă nu a făcut niciodată vreo afirmație în apărarea sa referitoare la faptul că părinții minorei trebuiau să sesizeze eventuala eroare de execuție a lentilelor ochelarilor. În dovedirea acestei afirmații, recurenta-pârâtă a redat apărările pe care le-a făcut în dovedirea nevinovăției sale. Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că, faptul că părinții au așteptat 7 luni ca să duca copilul în Belgia la un control oftalmologie, este de natură a duce la concluzia că producerea de vătămări psihice sau de sănătate, dacă acestea au existat, aparțin exclusiv culpei părinților și în nici un caz nu pot fi imputate pârâtei, așa după cum rezultă și din punctul IV.4 al raportului de expertiză medico-legală care precizează că "Durerea resimțită în spatele și în jurul ochilor (asemănătoare cu cefaleea frontal), vederea blurată persistând mai mult de 2 săptămâni (perioada de acomodare), vertijul și oboseala oculară sunt semnale de alarma care trebuia să atragă atenția părinților, esențial fiind ca aceștia să se asigure că lentilele au dioptriile corecte, de aici necesitatea unor controale oftalmologice și de optică medicală periodice (de control pentru monitorizarea evoluției miopiei), dar și oricând apar semne și/sau simptome proprii și/sau asociate disconfortului vizual". Mai mult decât atât, în cazul în care aceste situații de familie s-au produs, ele diferă în funcție de elementele ce țin de statutul personal și moral al fiecărui vătămat în drepturi. În prezenta cauză, aspectele relatate de reclamantă nu sunt de natură să probeze efectiv existența unor repercusiuni neplăcute cu impact asupra reclamantei de o asemenea gravitate cum este invocată, repercusiuni datorate unei eventuale culpe a pârâtelor, care să justifice acordarea unei despăgubiri morale așa cum a fost solicitată, cu atât mai mult cu cât, dacă această susținere, conform căreia ochelarii ar fi fost greșit făcuți de pârâte, având o dioptrie de 10(zece)ori mai mare la ochiul stâng ar fi reală, minora nu ar fi fost lăsată de părinți să poarte acei ochelari o perioadă de peste 7 luni. Această susținere se bazează și pe concluziile raportului de expertiză medico-legală, care la pagina 21, pct. 2, alin. (2), precizează că, "La inspecția vizuală a minorei cu ochelarul presupus defect pus, lentila cu dioptrie mai mare micșorează mai mult ochiul (cu cat dioptria este mai mare, cu atât ochiul respectiv pare mai mic), lucru care putea fi observat imediat la inspecția vizuală a ochilor cu ochelarul pus, și apoi fără ochelar, cu atât mai mult cu cât părinții minorei apelante-reclamante, sunt familiarizați cu astfel de proceduri, cealaltă soră fiind la rândul său purtătoare de ochelari de vedere pentru miopie, având o puternică miopie". Recurenta-pârâtă a apreciat că nu orice suferință justifică acordarea unei indemnizații, ci numai suferințele importante, grave, datorate vinovăției exclusive a persoanei care a contribuit la această suferință, tocmai pentru a conserva instituția răspunderii civile, menținând-o astfel în niște limite rezonabile. De exemplu, se arată prin cererea de chemare în judecată, că prejudiciul familiei s-a materializat în neînțelegeri apărute în cadrul familiei, starea de tensiune din familie, discuțiile contradictorii și negative dintre părinți au dus la o permanentizare a traumei minorei, faptul că părinții se învinovățeau reciproc, faptul că au extins problema lor personală la dezbaterea ei cu alte persoane, fără însă ca aceștia să procedeze la o examinare medicală de specialitate a minorei, sunt doar dovezi ale propriei vinovății a părinților, întrucât ce părinte poate sta timp de 7 luni cu un minor care acuză grave stări de sănătate și disconfort așa cum pretind că descria minora, încercând să găsească rezolvări la persoane necalificate medical sau pur și simplu provocând certuri și scandaluri în care se învinovățeau reciproc că micuței îi este rău, dar nu mergeau cu aceasta la un control oftalmologic sau cel puțin la unitatea unde a comandat și de unde a ridicat ochelarii primiți și presupus purtați de minoră. S-a mai apreciat de către recurenta-pârâtă că starea de presupus disconfort psihic prin care se încearcă să se motiveze solicitarea daunelor morale se datorează stării de incertitudine, ca urmare a neîndeplinirii de către reprezentanta apelantei-reclamantă a prerogativelor de mamă care să pună copilul înaintea trăirilor personale și a consultării rudelor și prietenilor, decât să rezolve mult mai simplu problema fiicei sale printr-un consult de specialitate la un cabinet oftalmologic sau prin a se adresa imediat și direct clinicii la care comandase și de unde ridicase ochelarii. Or, toate aceste suferințe invocate fie nu au fost și nu sunt reale, fie nu sunt dovedite, fie nu constituie o consecință a presupuselor fapte ilicite. De exemplu, chiar reclamanta se contrazice singură atunci când, pe de-o parte acuză în mod neadevărat pârâta că ar fi fost amendată, în realitate nu face nici o dovada concretă a acestui fapt. Adevărul este că pârâta nu a primit nicio amenda de la nici o instituție, susținerile reclamantei fiind vădit nereale, aceasta prin afirmații neadevărate încercând să inducă în eroare instanța cu bună știință. Minora nu a fost consultată în cadrul unității pârâtei E. S.R.L., iar răspunsurile contradictorii la întrebările nr. 3 și 4 din interogatoriu ale celor doi părinți relevă, de asemenea, o lipsă de consecvență în ceea ce privește împrejurările pe care le-au expus în cuprinsul cererii de chemare în judecată. În continuare, recurenta-pârâtă expune răspunsurile date de părinții minorei cu ocazia administrării probei cu interogatoriu, precum și depoziția martorei I. audiată în cauză. A mai susținut recurenta-pârâtă că, în ceea ce privește afirmațiile din cererea de chemare în judecată, privind vătămarea sănătății, reclamanta se află în eroare atunci când solicită acordarea de daune morale, apreciind că, cel mult, într-o asemenea situație, dacă vătămarea este dovedită prin decizia instanței, se pot acoperi cheltuielile materiale pentru îngrijirile medicale, în raport de gradul de vinovăție. Această reparație se poate acorda, desigur, doar în măsura în care sunt întrunite și celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. Având în vedere că doua din cele patru condiții esențiale ale instituției răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicita și prejudiciul, nu sunt întrunite, se impunea respingerea acesteia ca neîntemeiate, iar nu acordarea unor daune morale într-un cuantum exagerat și nejustificat de mare, având în vedere că nu o eventuală acțiune culpabilă a pârâtei a produs miopia minorei. În cel mai rău caz, dacă această culpă este dovedită, poate duce temporar la o agravare a miopiei. Se solicită ca, în temeiul art. 190 C. proc. civ., să i se aplice reclamantei o amendă judiciară, pentru folosirea cu rea-credință a drepturilor procesuale, așa cum prevăd dispozițiile art. 12 C. proc. civ. și art. 14 C. civ., având în vedere că pârâta S.C. D. S.R.L. nu a fost amendată de vreuna dintre instituțiile la care partea adversă a făcut referire. În consecință, față de cele arătate, recurenta-pârâtă a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, mai mult chiar existând dubii serioase cu privire la susținerile și mențiunile reclamantei, care nu sunt susținute de nici o probă din cele depuse și administrate, operând principiul "in dubio pro reo", conform căruia orice dubiu profită făptuitorului, iar îndoiala profită persoanei acuzate, principiu de care instanța de control judiciar trebuia să țină seama și să respingă în tot cererea de chemare în judecată. De asemenea, instanța de control judiciar ar fi trebuit să constată că, în temeiul dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 240/2004 - republicată, privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, producătorul este exonerat de răspundere, dacă dovedește că nu el este cel care a pus produsul în circulație. În temeiul dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 240/2004 - republicată, răspunderea producătorului poate fi limitată sau înlăturată de instanța competentă, în cazul în care paguba este cauzată atât de defectul produsului, cât și de culpa persoanei vătămate ori prejudiciate sau a altei persoane pentru care aceasta este ținută să răspundă. Or, instanța de apel nu a ținut cont de niciunul dintre aceste motive, pronunțând astfel o hotărâre nelegală, nesusținută de un probatoriu solid, dând satisfacție reclamanților, cărora le-a admis toate susținerile, chiar daca nu au fost susținute de probe, și le-a acordat drept despăgubiri o sumă destul de consistentă raportat chiar la eventualele traume suferite deși nedovedite, în valoare de 100.000 RON, sumă în măsură să ducă la o îmbogățire fără justă cauză a acestora, așa cum este prevăzută de dispozițiile art. 1345 C. civ. Pentru determinarea existenței prejudiciului și a cuantumului acestuia era necesară dovedirea producerii unor suferințe fizice importante raportat la daunele morale solicitate, precum și a impactului concret asupra reclamantei, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii recurentei, însă acestea nu au fost dovedite, chiar depozițiile martorilor propuși și audiați în cauză fiind neconcludente și contradictorii cu aspectele relatate de reclamanți prin acțiune și chiar cu răspunsurile acestora la interogatoriile aplicate. Pentru motivele arătate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Cu cheltuieli de judecată, constând în onorarii avocat și taxa judiciară de timbru, conform înscrisurilor depuse la dosar. În drept au fost invocate dispozițiile art. 483-502 C. proc. civ. În probațiune s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, pe aspectul temeiniciei și legalității motivelor invocate, precum și a celorlalte probe solicitate prin nota de probatorii și obiecțiunile formulate la raportul de expertiza medico-legala înaintate la instanța de fond și de apel și care au fost respinse. 5. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a invocat excepția inadmisibilității recursului, excepția nulității acestuia, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A solicitat, în prealabil, cenzurarea afirmațiilor vădit tendențioase și denigratoare la adresa instanței care a soluționat apelul, afirmații emise de recurenta-pârâtă. Ceea ce a omis însă cu rea-credință a învedera partea adversă este faptul ca domnul judecător care a soluționat în fond cauza și care s-a abținut de la judecarea apelului este cel care a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, astfel că reclamanta ar fi fost cea care ar fi trebuit să aibă dubii cu privire la imparțialitatea și independența completului, nicidecum recurenta-pârâtă. Or, reclamanta nu a înțeles să întreprindă nicio măsură procedurală (cerere recuzare, cerere strămutare) de natură a contesta sau infirma onestitatea oricărui judecător din cadrul instanței de apel. În ceea ce privește pretinsul abuz de drept săvârșit de reclamantă și reprezentanții săi legali, se solicită a se observa că recurenta-pârâtă este cea care dă dovadă de rea-credință prin afirmațiile vădit calomnioase și defăimătoare la adresa instanței de apel cu scopul vădit de a induce în eroare instanța de recurs și de a atrage atenția acesteia de la situația reală. În ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului, s-a susținut că a fost invocată această excepție motivat de faptul că s-a eludat un grad de jurisdicție, întrucât recurenta nu a înțeles să conteste decizia nr. 534/23.02.2022 prin care s-a anulat în parte sentința nr. 649/19.02.2021 pronunțată de Tribunalul Prahova și s-a reținut cauza spre rejudecare. Or, această hotărâre, nefiind niciodată recurată, a dobândit autoritate de lucru judecat și nu mai poate face obiectul cenzurii. În ceea ce privește excepția nulității recursului, s-a susținut faptul că motivele de casare nu au fost indicate în concret. Astfel, fiind vorba de o cale extraordinară de atac, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, cât și dezvoltarea lor. Or, criticile expuse sunt critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate într-o cale nedevolutivă de atac, modalitatea de interpretare a probatoriului fiind o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei, ce au făcut de altfel obiectul cenzurii instanței de apel. În ceea ce privește fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, motivat de faptul că nemulțumirile expuse de recurentă nu reprezintă motive de nelegalitate ci de netemeinicie a hotărârii recurate. Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepțiilor invocate de partea adversă prin întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Examinând cu prioritate criticile ce pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., ce privește nerespectarea regulilor de procedură, se constată că susținerile recurentei care privesc dubiile sale cu privire la imparțialitatea și independența completului de judecată nu pot fi primite pentru prima dată în recurs față de dispozițiile art. 44 C. proc. civ. În acest context, partea care considera că există motive de recuzare era ținută a formula o cerere în acest sens înainte de începerea oricărei dezbateri sau de îndată ce motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte. De aceea, văzând și prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., un motiv de recurs întemeiat pe pct. 1 din alin. (1) al textului nu poate fi primit, față de neinvocarea cazului de recuzare în fața instanței de apel în termenul legal. Cel de al doilea motiv de critică dezvoltat privește în realitate decizia intermediară nr. 534 din 23 februarie 2022, prin care Curtea de Apel Ploiești a anulat în parte sentința primei instanțe și a dispus rejudecarea cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta-recurentă de astăzi, reținând, în esență, că în acțiunea pendinte, ce se fundamentează pe regulile răspunderii pentru fapta ilicită, pârâta recurentă stă în judecată, față de aceasta acțiunea nefiind inadmisibilă. Deși cererea de recurs nu privește expres această hotărâre, ce putea fi atacată cu recurs odată cu decizia dată în rejudecare, contrar susținerilor formulate în apărare de intimata reclamantă, Înalta Curte apreciază că aceste motive de recurs nu sunt inadmisibile, urmând a fi examinate, având în vedere că intenția de a critica decizia intermediară rezultă fără echivoc din modul de formulare a motivelor recursului. Chiar și în aceste condiții, criticile nu sunt întemeiate, deoarece motivul pentru care Curtea de Apel a apreciat că excepția inadmisibilității este neîntemeiată în privința societății recurente pârâte nu este acela ca aceasta din urmă nu a invocat excepția inadmisibilității; în consecință, nu este relevant a examina dacă s-a considerat că pârâta D. și-a însușit excepția inadmisibilității invocată de cealaltă pârâtă sau nu. Dimpotrivă, instanța de apel a reținut că față de această din urmă pârâtă acțiunea nu este inadmisibilă având în vedere natura raporturilor juridice dintre reclamantă și pârâtă, iar această constatare s-a realizat în limitele criticilor dezvoltate de reclamantă prin cererea sa de apel și este apreciată ca fiind legală, din perspectiva reglementării contractului de antrepriză. Prin urmare, chiar considerând că pârâta D. S.R.L. a invocat sau și-a însușit excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, excepția era nefondată pentru că în raport cu această pârâtă nu era incident finele de neprimire cuprins în art. 1350 alin. (3) C. civ. Nefondate sunt și criticile situate pe același palier referitoare la existența unui raport juridic contractual între reclamantă și subantreprenor, rezultând cu claritate din faptele reținute de instanțele de fond că un asemenea raport contractual nu există în cauză, ceea ce deschide reclamantei calea acțiunii în răspundere civilă delictuală de drept comun. Distinct, este lipsită de relevanță din perspectiva prezentului recurs existența unui dosar în cadrul căruia se cere angajarea răspunderii contractuale a recurentei, aceasta având la dispoziție mecanismele procesuale adecvate ce pot fi folosite în acea cauză în vederea evitării unei duble obligări. Sunt nefondate criticile referitoare la respingerea solicitărilor de probațiune formulate de recurentă în fața curții de apel, motivele putând fi încadrate, de asemenea, în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, aprecierea instanțelor de fond cu privire la pertinența și utilitatea probelor solicitate de părți nu poate face obiectul cenzurii instanței de recurs. În ceea ce privește contestarea inutilității reținute de instanța de apel a acestor probe și susținerea în sensul nemotivării acestei dispoziții, Înalta Curte observă, pe de-o parte, că măsura respingerii solicitării de probațiune este suficient argumentată în încheierea de ședință de la termenul dezbaterii probelor. Pe de altă parte, este relevant că argumentul necesității completării probelor în scopul dovedirii faptului că lentila ochelarilor avea o dioptrie greșită a fost înlăturat în argumentarea deciziei Curții de Apel, care a reținut că probele administrate au confirmat fără dubiu această împrejurare de fapt, fiind menționată inclusiv o mărturisire extrajudiciară a reprezentantului legal al pârâtei recurente. Față de acestea, nu se poate reține absența unei argumentări a instanței de apel pentru respingerea probelor solicitate, aceasta fiind singura critică de nelegalitate pe care instanța de recurs o putea verifica în concret raportat la măsura de respingere a probelor în etapa evocării fondului după anularea cu reținere. Deși recurenta susține – în coordonatele cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. – existența unor considerente contradictorii în decizia recurată, argumentele care fundamentează această susținere nu sunt specifice cazului de casare prevăzut de norma citată. Astfel, reproșând Curții de Apel considerente contradictorii, recurenta-pârâtă contestă în realitate faptele astfel cum au fost reținute de instanța de apel, iar această chestiune nu poate face obiectul controlului judiciar în recurs. Contrar susținerilor recurentei, afirmațiile sale referitoare la neconcordanța în timp a valorilor dioptriilor nu au fost înlăturate nemotivat de instanța de apel, care a făcut referire expresă la raportul de expertiză medico-legală administrat în cauză și la absența unor probe contrare. Similar, nu a rămas fără răspuns nici apărarea pârâtei recurente care susținea existența unei culpe a părinților, Curtea de Apel apreciind că aceștia au manifestat o diligență adecvată situației concrete, în condițiile în care nu aveau pregătirea de specialitate necesară pentru a sesiza o eroare de execuție a lentilelor. Conex, nu pot fi primite argumentele care privesc în mod direct situația de fapt contestată de recurentă cu referire la evoluția dioptriilor reclamantei, ele neputând fi circumscrise vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de lege. După cum este cunoscut, limitele căii de atac a recursului sunt expres și limitativ stabilite de lege, iar această instanță poate realiza exclusiv verificări cu privire la aspectele de nelegalitate ce fac obiectul criticilor și nu cu privire la modalitatea de apreciere a probatoriului administrat și la faptele astfel reținute de instanțele de fond. De asemenea, nu pot face obiectul controlului judiciar susținerile dezvoltate pe larg în cererea de recurs cu referire la existența (respectiv absența) și întinderea prejudiciului suferit de minora reclamantă, pentru că ele privesc tot faptele a căror evaluare este dată în aprecierea suverană a instanțelor de fond, iar curtea de apel a examinat amănunțit și argumentat suferința cauzată reclamantei de fapta ilicită a pârâtei recurente și a formulat concluzii pertinente cu privire la îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii pentru fapta ilicită prin raportare la faptele reținute ca fiind dovedite. Sunt lipsite de relevanță, de asemenea, aspecte de fapt pe care instanța de apel nu le-a reținut în argumentarea sa dintre cele susținute de reclamantă prin reprezentanții săi legali, cum sunt chestiunile care țin de prejudiciul cauzat părinților minorei (în legătură cu care s-a considerat că nu există o investire legală a instanței) sau existența unor sancțiuni contravenționale aplicate pârâtei, ce nu a fost considerată relevantă în cadrul expozeului faptic realizat de instanța de apel. Corelativ, nu pot fi analizate aprecierile recurentei cu privire la conținutul și valoarea probatorie a dovezilor administrate. Nefondată este și susținerea formulată sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la aplicarea Legii nr. 240/2004, act normativ cu privire la care Curtea de Apel a constatat în mod corect că nu este aplicabil speței, pentru că în discuție nu este existența unui produs cu defecte – prin definiție o lentilă cu o anumită dioptrie fiind aptă a servi corecției vederii unei persoane care are nevoie de o asemenea lentilă – ci existența unei fapte ilicite a celui chemat în judecată, care a realizat o pereche de ochelari folosind o lentilă cu dioptrii greșite, neadecvate prescripției medicale. Un asemenea produs nu este defect prin el însuși, dar poate fi utilizat în mod greșit, ceea ce s-a reținut în cauză în sarcina pârâtei cu titlu de faptă ilicită. De aceea, nici prevederile art. 1349 alin. (4) C. civ. nu au fost încălcate, această normă făcând referire numai la reglementarea prin lege specială a răspunderii pentru produsele cu defecte; or, deși o asemenea lege specială există, ea nu este aplicabilă cauzei, cum s-a arătat în cele ce preced. În consecința tuturor acestor argumente, văzând că motivele recursului ce pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de lege sunt nefondate, iar celelalte susțineri nu pot fi examinate din perspectiva legalității deciziei atacate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.