Decizia nr. 171/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova - Secția I civilă în 14.07.2022, sub nr. x/105/2022, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâții B, C, D, E, F și G, solicitând ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.148/18.02.2021 de SPN (..) și I, respectiv repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1246, art. 1247, art. 1250, art. 1254, art. 1226 alin. (2), art. 1237, art. 1238 alin. (2) C. civ., precum și art. 194 și urm. C. proc. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul Prahova Prin sentința nr. 659/10.05.2023, Tribunalul Prahova - Secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată; l-a obligat pe reclamant la plata către pârâții C și B a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.000 lei (câte 4.000 lei fiecărui pârât), reprezentând onorariu de avocat redus.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești Prin decizia nr. 100/30.01.2024, Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant și de pârâții B și C împotriva sentinței; a compensat, în parte, cheltuielile de judecată avansate în apel și l-a obligat pe apelantul-reclamant A la plata a câte 2.500 lei pentru fiecare intimat-pârât B și C.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A, prin care solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei instanței de apel, pentru rejudecarea acesteia, cu menționarea necesitații administrării probei cu expertiza în specialitatea topografie-cadastru. - Prin critica întemeiată pe pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a arătat că a solicitat, prin cererea de apel, administrarea în cauză a probei cu expertiza în specialitatea topografie cadastru, probă pe care menționează că a solicitat-o inclusiv în fața primei instanțe, fiind respinsă de instanțele fondului. Arată că după ce instanța de apel a respins cererea sa de administrare a probei cu expertiza specialitatea topografie-cadastru, aceasta a reținut că reclamantul nu a probat apartenența la domeniul public a terenului aflat în posesia intimaților-pârâți. Or, utilitatea administrării probei cu expertiza rezidă tocmai în necesitatea de a demonstra că o parte din imobil reprezintă teren proprietate de stat, aflat în domeniul public, teza probatorie fiind expusă în fața instanței de apel atât prin motive de apel, cât și cu ocazia acordării cuvântului pe cererea de probatorii. Mai arată și că, deși prin încheierea din 10.01.2024 instanța de apel a precizat că în considerentele deciziei se vor regăsi motivele pentru care a respins cererea de administrare a probei cu expertiza specialitatea topografie-cadastru, decizia recurată nu cuprinde nicio mențiune cu privire la respectivele considerente, sens în care apreciază ca fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și face trimitere la o soluție de practică judecătorească a instanței supreme. - Prin critica întemeiată pe pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a menționat că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanța a dispus respingerea cererii de administrare a probei cu expertiza specialitatea topografie-cadastru. Suplimentar, recurentul a arătat și că a solicitat, prin concluziile scrise depuse în fața instanței de apel, repunerea cauzei pe rol, conform art. 400 C. proc. civ., în vederea discutării suspendării judecății, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei penale ce formează obiectul dosarului nr. x/P/2021 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, sens în care a menționat că în cartea funciară a imobilului este notată plângerea penală ce face obiectul respectivului dosar penal, însă în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc motivele instanței de apel pentru respingerea acestei solicitări. Printr-o altă critică, întemeiată pe același motiv de recurs, recurentul a arătat că, deși a reținut, prin decizia atacată, interesul său de a solicita nulitatea contractului de vânzare, prin raportare la necesitatea reîntoarcerii imobilului în patrimoniul vânzătorilor în scopul urmăririi silite, cu toate acestea, instanța de apel își motivează decizia în contradictoriu cu cele reținute anterior, menționând că scopul încheierii contractului nu a fost sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor stabilite prin hotărârea judecătorească. Or, recurentul arată că urmărește posibilitatea de a recupera sumele pe care vânzătorii i le datorează, chestiunea îndeplinirii obligațiilor stabilite prin decizia nr. 1286/02.10.2018 pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția I civilă în dosarul nr. x/310/2017 fiind distinctă de recuperarea penalităților datorate, sens în care precizează că la dosarul primei instanțe există înscrisuri care probează că debitul pe care vânzătorii îl au față de el nu a fost recuperat până în prezent. Mai arată și că instanța de apel a ignorat actul de partaj autentificat sub nr. 10190/01.11.1995 de fostul Notariat de Stat Local Câmpina, sens în care face trimitere la dispozițiile art. 270 C. proc. civ., al căror conținut îl redă sub forma citării. Astfel, antamând cadrul factual, recurentul precizează că la o simplă comparație între dimensiunile hotarelor se observă diferența: la nord (depășire cu 2,64 ml), ceea ce lezează domeniul public vecin, la est (Ocolul Silvic-proprietate de stat) și diferența la vest (depășire cu 2,17 ml), ceea ce lezează domeniul public vecin, la sud (Apele Române - proprietate de stat). Așadar, este notoriu că orice depășire a hotarelor de drept, la orice imobil, lezează vecinătățile, în speță domeniul public, proprietate de stat (la sud și la est), așa cum rezultă din actul de partaj voluntar referit (cu anexa nr.1, constând în planul de lotizare teren, scara 1:1000), în care se precizează întinderea dreptului de proprietate (dimensiuni și vecinătăți). Printr-o altă critică, întemeiată, de asemenea, pe același motiv de casare, recurentul invocă faptul că decizia recurată conține motive străine de natura cauzei. Astfel, menționează că la pagina 23 a deciziei recurate s-a reținut că: „în ceea ce privește neexercitarea rolului activ de către judecător, care nu ar fi pus în discuția părților necesitatea completării cererii de chemare în judecată, prin formularea unui nou capăt de cerere având ca obiect anularea documentației cadastrale, Curtea reține că acest motiv de apel este vădit nefondat”. Arată recurentul că nu a invocat necesitatea completării cererii de chemare în judecată, prin formularea unui nou capăt de cerere având ca obiect anularea documentației cadastrale, ci a dovedit că există o plângere penală, în curs de cercetare, cu privire la faptele de fals și uz de fals la întocmirea respectivei documentații cadastrale (aspect reținut de instanță la pagina 3 din încheierea din 10.01.2024), motiv pentru care arată că a solicitat repunerea pe rol a cauzei, pentru a discuta suspendarea acesteia conform art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.. - Prin critica întemeiată pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a precizat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1 alin. (2) C. civ., reluând, practic, într-o manieră identică, susținerile formulate prin cererea de apel. Astfel, referitor la obiectul ilicit al contractului de vânzare-cumpărare nr.148/18.02.2021 autentificat de BNP (..), a precizat că prevederile și dispozițiile legale sunt stricte, imperative și clare, sens în care a făcut trimitere la prevederile art. 556 art. 554 art. 860 art. 1 art. 1 și art. 1 C. civ., la art. 5 din Legea nr. 18/1991, precum și la art. II din Legea nr. 213/1998, al căror conținut l-a redat, sub forma citării. A mai arătat că un alt motiv care face ca obiectul obligației vânzătorilor din contractul de vânzare-cumpărare nr. 148/18.02.2021 să fie ilicit îl constituie edificarea în mod ilegal a construcțiilor de pe teren, fără autorizație de construire și/sau cu încălcarea acesteia, precum și cu lezarea drepturilor de proprietate ale vecinilor. Construcția C1, vândută, nu respectă nici retragerea legală de minimum 60 cm față de linia de hotar, conform dispozițiilor art. 612 C. civ. și nici servitutea legală de vedere prevăzută de dispozițiile art. 615 C. civ. față de imobilul proprietatea sa. De asemenea, reiterează existența obligațiilor puse în sarcina pârâților D și E prin decizia nr.1286/02.10.2018 a Tribunalului Prahova - Secția I civilă, pronunțată în dosarul nr.x/310/2017, obligații de care cumpărătorul a luat cunoștință și pe care și le-a asumat să le îndeplinească integral. Preluând argumentația formulată prin cererea de apel, recurentul a mai invocat și încălcarea prevederilor art. 1 alin. (2) C. civ., sens în care a afirmat că obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 148/18.02.2021 (transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în (… ), jud. Prahova) nu este nici determinat sau determinabil și nici licit. Contractul de vânzare-cumpărare nr. 148/18.02.2021 nu descrie limitele de proprietate ale imobilului, deși menționează actul de partaj voluntar nr. 10190/01.11.1995, care conține planul de lotizare a terenului cu toate hotarele de drept (toate fiind mult diferite de planul cadastral, ceea ce înseamnă o înstrăinare din proprietatea statului-domeniul public vecin la sud și est). Astfel, D și E au dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 413 mp și construcțiile situate pe acesta, conform actului de partaj voluntar nr. 10190/01.11.1995, sens în care indică vecinătățile și dimensiunile laturilor terenurilor. Ulterior, D și E au întocmit documentația cadastrală pentru imobilul situat în (… ), jud. Prahova prin intermediul J, ocazie cu care, în fals, au fost modificate atât dimensiunile, cât și vecinătățile terenului, pe care le indică, de asemenea. În plus, de la un teren cu o formă regulată de dreptunghi, au ajuns la un teren cu o formă neregulată, cu șase laturi „desenate”, astfel încât cele două corpuri de construcții să poată fi amplasate pe terenul de 413 mp. Mai mult, documentația cadastrală care a stat la baza întabulării dreptului de proprietate în cartea funciară pe numele vânzătorilor și care a individualizat și determinat întinderea dreptului de proprietate al părților nu a prezentat în mod corect situația de fapt din teren. Evidențiind situația de fapt, precizează că la est și sud s-a indicat ca vecinătate „teren liber, fără acte” (adică terenul nimănui, ceea ce nu poate exista în România). În speța pendinte, „teren fără acte” reprezintă terenul învecinat aflat în posesie ilegală, fiind îngrădit abuziv, adică fără niciun drept de proprietate (fără acte). În concret, imobilul vândut are o suprafață împrejmuită care formează un singur corp de proprietate, în suprafață de aproximativ 1.000 mp, cu mult peste cei 413 mp consemnați cu ocazia măsurătorilor în teren. Diferența îngrădită dintre cei 413 mp din actele de proprietate și cei aproximativ 1.000 mp existenți în fapt în curtea imobilului vândut o reprezintă un teren proprietatea publică a Statului Român, administrat de către Apele Române, fiind zona de protecție a Pârăului Izvor pe latura de sud, respectiv teren cu vegetație forestieră pe latura de est. Pârâții au invocat faptul că nu s-a vândut această diferență (B declara la interogatoriu că a cumpărat doar ce e menționat în acte), dar a recunoscut că o posedă în fapt. Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 2 art. 5 art. 6 art. 7 art. 13 și art. 24 din Regulamentul privind conținutul, modul de întocmire și recepție a documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară aprobat prin Ordinul nr. 634/13.10.2006 emis de ANCPI, încălcări ce au avut ca rezultat întabularea în cartea funciară a unui alt imobil decât cel deținut de către vânzători conform actului de proprietate. În mod culpabil, notarul public instrumentator al contractului de vânzare-cumpărare nr. 148/18.02.2021 nu a menționat la descrierea imobilului vândut care sunt vecinătățile imobilului și dimensiunile laturilor terenului, în caz contrar s-ar fi putut lesne observa neconcordanțele cu limitele dreptului de proprietate ale terenului dobândit de către D și E în anul 1995. Susține că în analiza acestui motiv sunt relevante trei aspecte esențiale: a) lezarea domeniului public (proprietatea statului), or, conform art. 1 alin. (1) C. civ., este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general; b) interesul judiciar al reclamantului, inițial contestat de pârâți, deși art. 1 alin. (2) C. civ. prevede că „nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție”; c) reaua-credință (culpa) pârâților, dovedită prin intenție cu premeditare. În continuare, recurentul face trimitere la conținutul adresei nr. 1737-C-08.12.2022 emisă de SPN „(..)și I”, pentru ca ulterior să concluzioneze în sensul că niciun hotar de drept nu corespunde omologului cadastrat (ca dimensiuni), motiv pentru care consideră că intenționat (premeditat) hotarele nu au fost trecute în contractul de vânzare-cumpărare al pârâților. Reiterând întocmai criticile din apel, recurentul a invocat și aplicarea greșită a prevederilor art. 1 și art. 1 alin. (2) C. civ.. Făcând trimitere la prevederile art. 1 alin. (2) C. civ. (al căror conținut îl redă), recurentul apreciază că vânzătorii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 148/18.02.2021 având la bază o cauză ilicită, întrucât aceștia au încercat să eludeze dispozițiile deciziei nr. 1286/02.10.2018, pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția I civilă în dosarul nr.x/310/2017. În mod evident cumpărătorii au cunoscut existența acestor obligații menționate ca sarcini ale imobilului vândut în cartea funciară și au înțeles să își asume, prin contractul de vânzare-cumpărare, obligația de a le aduce la îndeplinire. Cu toate acestea, cumpărătorii încearcă să nu respecte întocmai obligațiile pe care și le-au asumat, sens în care face trimitere la memoriul de arhitectură întocmit de către societatea K S.R.L. De asemenea, vânzătorii au încercat, prin înstrăinarea imobilului, să îl pună în imposibilitatea recuperării penalității stabilite de către instanța de judecată prin încheierea din 13.05.2019 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/300/2019. Făcând trimitere la prevederile art. 1 C. civ. (al căror conținut îl redă), recurentul arată că vânzătorii au urmărit, prin încheierea actului translativ de proprietate, să nu mai intre în legalitate și să nu-și mai aducă la îndeplinire obligațiile stabilite în sarcina lor prin decizia nr.1286/02.10.2018 a Tribunalului Prahova - Secția I civilă, încercând „să transfere” aceste obligații în sarcina cumpărătorilor. Apreciază că obligațiile stabilite prin respectiva decizie trebuiau aduse la îndeplinire, de către D, respectiv de către moștenitorii acestuia și de către E, anterior realizării oricărui transfer al dreptului de proprietate, prin acte între vii, cu titlu oneros. De altfel, penalitatea de 300 lei pe zi de întârziere stabilită prin încheierea din 13.05.2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/300/2019, are ca temei obligația de a face și modul de executare silită a acestui tip de obligații. În 28.11.2018 s-a formulat cererea de executare silită ce face obiectul dosarului de executare nr. 987/2018 al SCPEJ „(… )”, în care s-a încuviințat executarea silită prin încheierea din 11.12.2018 (pronunțată în dosarul nr. x/300/2018 al Judecătoriei Sectorului 2 București), și în care executorul a emis somație (conform art. 903 și urm. C. proc. civ.) la 17.01.2019, menționând, totodată, că legea nu face distincție pe natura debitului existent față de creditor. Calitatea de creditor sau debitor, pe obligația de a face (intuitu personae), este transmisibilă prin înstrăinarea imobilului, având în vedere că titlul executoriu rămâne opozabil și obligatoriu subdobânditorilor cu titlul particular, căci altfel s-ar bloca executarea silită, vremelnic sau chiar permanent (prin înstrăinări succesive). În toate dosarele existente pe rolul instanțelor de judecată în care s-au formulat cereri în legătură cu executarea silită ce face obiectul dosarului nr.987/2018 al SCPEJ „(...)”, instanțele au constatat transmiterea calității procesuale active a reclamanților (creditori) M către A, motiv pentru care au dispus introducerea reclamantului în cauze, conform art. 38 și art. 39 C. proc. civ., al căror conținut îl redă, sub forma citării. Evidențiind cadrul factual, recurentul arată că în dosarul de executare nr. x/2018 al SCPEJ „(...)”, Judecătoria Sectorului 2 București a stabilit, prin încheierea din 13.05.2019 pronunțată în dosarul nr. x/300/2019, o penalitate de 300 lei/zi, astfel că, la un simplu calcul, se constată că în perioada 13.05.2019 (fixarea penalității zilnice) - 18.02.2021 (data înstrăinării imobilului) sunt 646 zile, iar 646 zile x 300 lei/zi = 193.800 lei (debit previzibil și devenit actual). Pentru a simplifica actul de executare silită, arată că încercat de mai multe ori să formuleze acțiuni de fixare a sumei definitive, prin aplicarea penalității zilnice pentru perioade mai mari de 3 luni, conform art. 906 alin. (4) C. proc. civ., însă de fiecare dată instanța i-a admis acțiunea doar pentru perioada de 3 luni, ceea ce a impus prelungirea actului de executare silită prin acțiuni succesive în instanță (pentru fiecare perioadă de câte 3 luni) până la data înstrăinării imobilului. Această temporizare a fost speculată de pârâții D (și moștenitorii acestora) care au fost solvenți când au încasat prețul vânzării imobilului, dar au refuzat achitarea debitului aflat în creștere, iar acum nu se poate vorbi despre solvabilitate, câtă vreme singura modalitate de executare silită este poprirea pensiei pentru un debit foarte mare (deci o foarte lungă perioadă de recuperare și de executare silită, cu riscul aferent). B știa că familia D (vânzătorii) au un debit important pe neîndeplinirea obligațiilor prevăzute în titlul executoriu (notat în cartea funciară), conform răspunsului dat de pârâta E și de pârâta G la întrebarea nr. 7 din interogatorii, precum și din declarația martorului (agent imobiliar) L, în sensul existenței mai multor litigii comunicate cumpărătorului B. Prin urmare, este clar că prin înstrăinarea imobilului vânzătorii au urmărit limitarea executării lor silite (limitarea debitului crescător și sustragerea/evitarea executării lor imobiliare, cu efect de insolvabilitate), cât și sustragerea de la plata debitului, întrucât puteau să evite actul de executare silită sau măcar să-1 limiteze dacă erau de bună-credință și achitau obligațiile curente, dar și pe cele previzibile ce urmau.

Apărări formulate în cauză Intimații-pârâți B și C au formulat întâmpinare, în termenul legal, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat. În dezvoltarea excepției nulității celui dintâi motiv de recurs, intimații-pârâți au invocat că recurenta a omis să atace cu recurs încheierea prin care s-au soluționat cererile părților referitoare la probatoriu, așa încât criticile sale nu sunt admisibile, conform art. 466 alin. (4) coroborat cu art. 494 C. proc. civ., deoarece nici apelul și nici recursul nu se mai socotesc a fi făcute și împotriva încheierilor premergătoare. Invocând formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul se plânge, de fapt, de modul de apreciere a utilității și de soluția instanței inferioare cu privire la proba cu expertiză, ceea ce constituie o critică de temeinicie, iar nu de legalitate. Cum legiuitorul a stipulat expres că regula de procedură încălcată trebuie să atragă nulitatea, înseamnă că este necesară o raportare la art. 174 și urm. C. proc. civ., care nu sunt aplicabile soluției de admitere sau de respingere a probatoriului. Pe fondul acestui motiv de recurs, au menționat că instanțele inferioare au respins proba solicitată de recurent prin prisma obiectului învestirii (nulitate contract, iar obiectul material al contractului a fost format de imobilul aflat în proprietatea vânzătorilor, nu și terenul aflat doar în posesie, precum și prin aceea că nu s-a solicitat desființarea documentației cadastrale), așa încât nu suntem în prezența unei respingeri nejustificate, care să împieteze asupra dezlegării situației de fapt. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, arată că acesta este lipsit de interes, în condițiile în care, după rămânerea în pronunțare, conform art. 400 C. proc. civ., repunerea pe rol este numai la îndemâna judecătorului și numai pentru cazurile limitativ prevăzute de lege, adică probe sau lămuriri noi, așa încât cererea părții este inadmisibilă, motiv pentru care, neexistând speranța legitimă de admitere a cererii, înseamnă că recurentul nu are un interes real în formularea recursului cu privire la acest aspect. În subsidiar, au menționat că acesta nu este fondat, întrucât, pe de o parte, repunerea pe rol nu îi este deschisă părții, pentru că nu se poate susține că erau necesare probe sau lămuriri noi, iar, pe de altă parte, suspendarea este facultativă și doar dacă s-a început urmărirea penală in personam (iar nu in rem). Precizează și că recurentul face trimitere, în mod inadmisibil, la neanalizarea actului de partaj nr. 10190/1995. Referirile sunt și nefondate în raport cu cadrul procesual, respectiv cu faptul că documentația cadastrală, valabilă la momentul vânzării, era nedesființată (nefiind solicitată desființarea acesteia), așa încât își producea depline efecte juridice. Tot în cuprinsul acestui motiv de recurs, recurentul se plânge nefondat de faptul că instanța de apel a apreciat că toate criticile ce tind la completarea petitului nu pot fi primite, deoarece, deși, în cuprinsul apelului, a afirmat că ar rezulta din motivarea în fapt a acțiunii un astfel de capăt de cerere, tribunalul a reținut că este vorba despre o simplă susținere, iar nu de un capăt de cerere, așa încât nu poate forma obiectul învestirii instanței. Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs invocat, susțin, în dezvoltarea excepției nulității, că nu este posibilă încadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica vizând, în realitate, temeinicia hotărârii. În subsidiar, solicită respingerea acestuia, ca nefondat, întrucât: obiectul contractului a vizat, în mod exclusiv, transmisiunea dreptului de proprietate asupra imobilului vânzătorilor, așa încât referirile la domeniul public exced judecății; documentația cadastrală care a stat la baza încheierii contractului nu a fost vreodată desființată și nici nu s-a solicitat desființarea acesteia, deci își producea efecte juridice, astfel încât era obligatorie la perfectarea vânzării; hotărârea judecătorească ce constituia titlul executoriu în favoarea autorilor recurentului nu obligă la demolarea construcției, ci la intrarea în legalitate, prin efectuarea de modificări, ceea ce afirmă că au realizat, astfel că susținerile recurentului cu privire la existența unei cauze ilicite sunt nefondate; invocarea unei pretinse nulități a documentației cadastrale omisso medio, direct în recurs, este inadmisibilă, iar așa-zisa nedeterminare a obiectului vânzării, distinct de aceea că nu intră în cauza ilicită, nu poate fi primită, câtă vreme întinderea topografică a terenului este relevată de documentația cadastrală care a stat la baza întocmirii contractului de vânzare; criticile recurentului referitoare la aceea că nu își poate recupera penalitățile sunt nefondate deoarece, pe de o parte, acesta nu era titularul dreptului de creanță la momentul vânzării, iar, pe de altă parte, vânzătorii sunt executați prin poprire; criticiie referitoare la neîndeplinirea obligațiilor dispuse prin titlul executoriu sunt, de asemenea, nefondate, pentru că executarea a încetat ca urmare a îndeplinirii obligațiilor, conform încheierii de încetare a executării din 15.03.2022 emisă de SCPEJ „(… )”, depusă la dosar. Arată că operațiunea juridică nu a fost una fictivă, care să aibă drept scop fraudarea unui creditor, din moment ce scopul încheierii contractului a fost acela al dobândirii unei proprietăți, în care să locuiască și în care au investit 30.000 euro în amenajări (pentru deschiderea unui punct de lucru), iar vânzătorii au primit prețul, ceea ce înseamnă că prezumțiile de valabilitate și de existență ale cauzei nu au fost răsturnate. Mai afirmă și că nu doar că le-a fost predat imobilului, însă au și investit în acesta, au îndeplinit formalitățile necesare obținerii autorizației de construire, în vederea modificării acoperișului și au îndeplinit lucrările de construire menționate în titlul executoriu, astfel încât au dovedit că scopul mediat există. Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurentul a solicitat respingerea excepției nulității recursului, sens în care a arătat, că, deși nu a indicat în petitul cererii de recurs că formulează calea de atac și împotriva încheierii din 10.01.2024, totuși, în cuprinsul primului motiv de recurs invocat, a indicat, în mod expres, critici și cu privire la această hotărâre. A solicitat, de asemenea, respingerea excepției lipsei de interes a celui de-al doilea motiv de recurs invocat, sens în care a arătat că interesul formulării acestuia rezidă în buna administrare a justiției și justa soluționare a cauzei pendinte, reiterând, în continuare, susținerile formulate prin memoriul de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimații-pârâți B și C, Înalta Curte constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre susținerile expuse în cadrul memoriului de recurs (deși formal încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.) nu pune în discuție veritabile aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate. - Criticile referitoare la greșita respingere, de către instanța de prim control judiciar, a solicitării reclamantului de efectuare a unei expertize judiciare în specialitatea topografie și cadastru și, subsecvent, a lipsei unei motivări în ceea ce privește înlăturarea acesteia se plasează în afara controlului judiciar al instanței de recurs. În acest sens, se observă că aspectele la care face referire partea au făcut obiectul soluționării prin încheierea din 10 ianuarie 2024 a instanței de apel, ocazie cu care curtea a respins solicitarea reclamantului-apelant de administrare a probei cu expertiza, ca nefiind utilă și concludentă soluționării cauzei. Or, analiza „utilității administrării probei cu expertiza”, cum chiar recurentul afirmă, reprezintă un element ce se circumscrie exclusiv competenței instanțelor devolutive (cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situația de fapt a cauzei), motiv pentru care soluția de respingere a solicitării reclamantului, de încuviințare a probei cu expertiza în specialitatea topografie-cadastru, „ca nefiind concludentă soluționării cauzei”, nu poate constitui obiect al verificării jurisdicționale în această fază procesuală, nefiind, oricum, subsumabilă motivelor de recurs consacrate expres prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Suplimentar caracterului incompatibil cu controlul judiciar în casație al susținerilor formulate (din perspectiva verificării temeiniciei soluției pronunțate), se observă și că acestea supun, spre verificare, doar în mod formal o eventuală nemotivare a instanței de apel (cu privire la soluția de respingere a cererii reclamantului de administrare a probei cu expertiza), dat fiind că, și prin această afirmație, recurentul tinde, în realitate, tot la reevaluarea pertinenței respectivului element probatoriu în raport cu circumstanțele aferente cauzei (cât timp curtea stabilise, în mod expres, că aceasta „nu este utilă și concludentă soluționării cauzei”, reținere ce se corela, în mod firesc, cu ansamblul statuărilor instanței de apel din cuprinsul deciziei atacate - care au antamat, cum s-a arătat în precedent, inclusiv limitele în care instanța putea proceda la analiza pricinii, exclusiv de verificare a îndeplinirii unei condiții de validitate a contractului, în raport cu operațiunea juridică avută în vedere de părți, care presupunea transferul dreptului de proprietate asupra unui bun identificat în chiar cuprinsul actului juridic contestat -). Așa fiind, subsumat motivului de nulitate invocat, afirmarea necesității individualizării terenului stăpânit în fapt de către pârâții cumpărători apărea ca lipsită de utilitate, neconturând, în consecință, o veritabilă critică de nelegalitate. Tocmai în acest sens, instanța de apel, în urma evaluării cadrului factual, astfel cum a fost determinat de probatoriul administrat în cauză, a stabilit, în ceea ce privește regimul juridic al bunului vândut, „că este irelevantă împrejurarea că, în fapt, intimații-pârâți cumpărători ar deține o suprafață mai mare, în care ar fi inclus și un teren proprietate publică sau o altă suprafață decât cea cumpărată, întrucât ceea de interesează este doar lucrul vândut și nu cel aflat în posesia cumpărătorilor”. În aceste coordonate, contestarea reținerii instanței de apel potrivit căreia, în speță, „nici nu s-a probat apartenența la domeniul public a terenului aflat în posesia intimaților-pârâți”, nu este aptă a declanșa controlul de legalitate a deciziei atacate, câtă vreme considerentul criticat de parte era doar unul nenecesar (supraabundent) prin raportare la raționamentul jurisdicțional dezvoltat de instanță, privit în ansamblul său. Aceasta întrucât, odată reținută lipsa de relevanță a imobilului posedat în fapt în raport cu limitele învestirii instanței (astfel cum au prefigurate prin acțiunea formulată, care priveau verificarea legalității operațiunii juridice a vânzării, prin raportare la obiectul acesteia - individualizat în chiar cuprinsul contractului contestat, cum s-a arătat -), oricum nu mai prezenta interes, în soluționarea pricinii, cercetarea aspectului invocat de reclamant. - În același registru se înscriu și susținerile recurentului referitoare la pretinsa nemotivare, în cadrul deciziei atacate, a soluției de respingere a solicitării acestuia de repunere a cauzei pe rol, în vederea discutării suspendării judecății în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., aspect care ar atrage, în accepțiunea părții, incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În acest sens, se observă că, deși a invocat că hotărârea recurată ar fi afectată de un viciu de motivare, recurentul a omis să indice, printr-o argumentație acurată juridic, în ce măsura instanța devolutivă de atac era ținută, totuși, a se pronunța asupra respectivei cereri în raport cu prevederile art. 394 alin. (3) C. proc. civ., care consacră sancțiunea neluării în seamă a înscrisurilor depuse ulterior închiderii dezbaterilor. Or, procedând în această manieră deficitară, recurentul nu face posibilă determinarea limitelor în cadrul cărora poate avea loc analiza de legalitate a instanței de recurs față de aspectul indicat, care presupunea, conform celor arătate, demonstrarea prioritară a unei pretinse legale învestiri a instanței cu cererea în discuție, dat fiind momentul procesual la care a intervenit aceasta. Așa fiind, simpla referire la „lipsa motivelor pentru respingerea acestei solicitări”, neancorată în regulile care guvernează efectele închiderii dezbaterilor, nu configurează un aspect subsumabil prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., supus controlului judiciar al instanței de recurs. Nici simpla referire la dispozițiile art. 400 C. proc. civ. nu este aptă, în sine, a imprima susținerii caracterul unei critici de nelegalitate, cât timp recurentul nu arată, în concret (ținând cont de sancțiunea ce se degajă din conținutul art. 394 alin. (3) C. proc. civ., anterior referite), modalitatea în care partea poate accesa un instrument procesual aflat exclusiv la dispoziția instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei, cu prilejul deliberării, atunci când constată că sunt necesare noi lămuriri. În consecință, și această susținere expune doar nemulțumirea recurentului în raport cu soluția pronunțată, nefiind de natură să învestească legal instanța de recurs. - În egală măsură, nici critica în sensul existenței unei motivări contradictorii a instanței de apel nu permite exercitarea controlului judiciar specific prezentei faze procesuale, din moment ce, în dezvoltarea acesteia, recurentul a invocat, și de această dată, doar formal carența argumentației instanței de apel. Astfel, deși susține existența unor considerente pretins opuse, recurentul omite a arăta cum acestea ar conduce la imposibilitatea exercitării unui eventual control de legalitate, în condițiile în care ele au conferit o dezlegare juridică unor aspecte deosebite, respectiv, pe de o parte, a considerentului ce sprijină soluția de respingere, ca nefondat, a apelului incident promovat de pârâții C și B împotriva sentinței primei instanțe, ca efect al reținerii condiției de exercitare a acțiunii civile constând în calitatea procesuală a reclamantului (ca element prealabil verificării jurisdicționale pe fondul raportului juridic litigios), constatând că aceasta decurge din posibilul interes al părții, din perspectiva urmăririi silite, în legătură cu eventuala reîntoarcere, ca efect al nulității contractului, a imobilului în patrimoniul lui D și a lui E (ca debitori ai obligației de a face stabilite prin decizia nr. 1286/02.10.2018, pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția I civilă în dosarul nr.x/310/2017), iar, pe de altă parte, a considerentului ce sprijină soluția de respingere, ca nefondat, a apelului reclamantului împotriva aceleiași hotărâri, relevat, tocmai, în urma cercetării fondului raportului juridic conferit judecății. Aceasta întrucât, ca efect al interpretării probatoriului (în special a clauzelor de la pct. 5.1 și 5.2 din contractul a cărui nulitate se invocă), instanța de apel a reținut (în acord cu cele constatate de prima instanță) neîndeplinirea, în speță, a cerințelor art. 1 C. civ., stabilind, în esență, că „nu numai că scopul contractului nu a fost sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor stabilite prin hotărârea judecătorească menționată, dar părțile contractului s-au informat în legătură cu aceste obligații, iar cumpărătorii și le-au asumat.” Or, tocmai lipsa indicării punctuale a modalității în care considerentele afirmate ca fiind opuse (și care au tranșat aspecte litigioase distincte) ar evidenția eventuale raționamente sau concluzii incompatibile între ele și care, astfel, s-ar exclude reciproc, imprimă criticii formulate un caracter pur formal, recurentul înțelegând, practic, doar să redea conținutul acestora, cu nesocotirea dezlegărilor care au justificat reținerile în cauză. În realitate, susținerea denotă doar dezacordul părții în raport cu soluția atacată, din moment ce aceasta se rezumă la a face referire, în justificarea criticii, la „existența unor înscrisuri care probează că debitul pe care vânzătorii îl au față de recurent nu a fost recuperat până în prezent”, în scopul, impropriu, al restabilirii situației de fapt, prin repunerea în discuție a unor elemente de temeinicie, solicitând, de fapt, instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în prezenta fază procesuală. Aceasta întrucât în fața instanței de recurs nu se poate pune în discuție o reapreciere sau reevaluare a probelor administrate, după cum este inadmisibil a se înfățișa critici de netemeinicie a hotărârii atacate, căci, dacă s-ar admite această teză, ar însemna acceptarea unei extinderi a controlului judiciar dincolo de limitele prevăzute de lege, cu nesocotirea caracterului nedevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului. Neîncadrabile în drept sunt și susținerile recurentului referitoare la „ignorarea actului de partaj autentificat sub nr. 10190/01.11.1995 de fostul Notariat de Stat Câmpina”, cu trimitere la circumstanțele factuale (sens în care precizează că, „la o simplă comparație între dimensiunile hotarelor, se observă o diferență ce lezează domeniul public vecin”), din moment ce recurentul antamează, și prin intermediul acestor critici, doar chestiuni relative la elemente de fapt și la modalitatea de interpretare a probatoriului, străine de analiza de legalitate a instanței de recurs, astfel cum s-a arătat. - Doar sub aparența unor critici de nelegalitate se plasează și criticile referitoare la existența unor „considerente străine de natura cauzei”, în condițiile în care acestea nu sunt susținute de argumente care să permită încadrarea lor în motivul de recurs invocat, care presupunea, prin raportare la ipoteza normativă indicată, demonstrarea aspectului că decizia atacată conține „numai motive străine de natura cauzei”. Or, criticarea unei rețineri singulare a instanței de apel pentru a demonstra, în acest mod, necesitarea repunerii pe rol a cauzei în vederea discutării suspendării judecății, nu este subsumabilă cerinței legale ce se degajă din conținutul motivului de casare invocat, astfel că nici aceste afirmații nu relevă conformarea conduitei procesuale a titularului prezentei căi extraordinare de atac la exigențele dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru a putea crea premisele necesare exercitării controlului de legalitate al instanței de recurs. - Nici în ceea ce privește invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare, ci s-a rezumat doar la a reitera, cu o motivare identică, argumentația formulată prin cererea de apel în legătură cu fondul raportului juridic litigios. Astfel, comparând memoriul de recurs cu cererea de apel a reclamantului, se constată că așa-zisele critici de nelegalitate nu reprezintă altceva decât o reluare a susținerilor și a argumentelor formulate în calea devolutivă de atac, declarată de acesta împotriva sentinței primei instanțe. Însă, chiar dacă ne aflăm în situația în care, prin decizia instanței de apel, a fost menținută soluția primei instanțe, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele instanței de apel, fiind necesar ca recurentul să arate, în concret, în ce a constat eventuala deficiență a silogismului logico-juridic al instanței de prim control judiciar. În acest context, simpla redare, sub forma citării, a acelorași norme de drept material indicate și în calea ordinară de atac, fără a realiza o analiză și combaterea argumentată a statuărilor curții de apel, face imposibilă extragerea unui element de nelegalitate a deciziei atacate, care ar fi presupus tocmai demonstrația juridică a unei greșite aplicări a textelor de lege invocate. Fără a exhiba și de această dată un element de nelegalitate a deciziei atacate, susținerea referitoare la pretinsa aplicare greșită a prevederilor art. 1 alin. (2) C. civ. ignoră dezlegarea curții, care a stabilit existența altor căi legale drept remediu al situației juridice menționate. Tot astfel, fără a se grefa pe considerentele instanței de apel, recurentul a înțeles să supună judecății exact aceleași critici cu cele îndreptate împotriva sentinței tribunalului, în sensul că ilicitatea obiectului contractului ar decurge din „edificarea în mod ilegal a construcțiilor pe teren”, lăsând în afara analizei tocmai dezlegarea dată acestei critici de către instanța devolutivă de atac, care a stabilit că „eventuala edificare ilegală a construcțiilor, prin încălcarea regimului de autorizare și/sau de edificare, nu afectează caracterul licit al obiectului contractului de vânzare-cumpărare, producând efecte doar pe plan administrativ și al raporturilor juridice de vecinătate.” Or, preluarea întocmai a motivelor căii de atac anterioare, fără a combate, de o manieră efectivă, considerentele regăsite în hotărârea atacată în legătură cu aceste aspecte, echivalează cu lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate, din perspectiva prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d C. proc. civ.. Aceasta întrucât a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel. În consecință, aceste cerințe nu pot fi considerate îndeplinite din moment ce recurentul a omis să indice punctual în ce au constat eventualele greșeli de judecată imputabile instanței de apel în legătură cu aceste aspecte. Neprocedând astfel, instanța de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susțineri, nefiind în măsură a cerceta conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, cât timp acestea nu au fost însoțite, practic, de o critică propriu-zisă de nelegalitate cu corespondent în considerentele deciziei atacate. În aceeași măsură, nici pretinsa neobservare a dispozițiilor art. 1 alin. (2) C. civ. nu se constituie într-un aspect de nelegalitate, din moment ce instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1 C. civ., referitoare la obiectul contractului (corespunzător cauzei de nulitate invocate), iar nu a dispozițiilor art. 1 alin. (2) C. civ., referitoare la obiectul prestației. Inadecvată procedural este și maniera de preluare, identică, a susținerilor formulate prin cererea introductivă de instanță referitoare la pretinsa încălcare a unor prevederi cuprinse în cadrul Regulamentului privind conținutul, modul de întocmire și recepție a documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară aprobat prin Ordinul nr. 634/2006 al Directorului General al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară, în condițiile în care partea ignoră statuările primei instanțe, menținute, ca atare, prin decizia recurată, care au înlăturat aserțiunile reclamantului pentru motivul că acest act normativ nu era în vigoare la data autentificării contractului, fiind abrogat din 2014. Inclusiv susținerile privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1 și art. 1 alin. (2) C. civ. constituie reafirmarea, într-o formă ad litteram, a criticilor din apel, nefiind, astfel, în măsură să atragă controlul de legalitate al instanței de recurs. Astfel, se constată că și de această dată, fără o ancorare concretă în considerentele actului jurisdicțional atacat (care a constatat atât lipsa unei cauze ilicite comune, prin aceea că, în urma cercetării conținutului contractului, „scopul încheierii acestuia nu a fost sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor stabilite prin decizia nr. 1286/02.10.2018 pronunțată în dosarul nr. x/310/2017 de către Tribunalul Prahova - Secția I civilă”, cât și neîndeplinirea cerinței prevăzute de alin. (2) al art. 1 C. civ., prin aceea că, pe de o parte, „creanța în sumă de bani nu a făcut obiectul vreunei notări în cartea funciară”, iar, pe de altă parte, că, „așa cum relevă probele corect apreciate de prima instanță, părțile contractului s-au cunoscut doar în ziua autentificării, care a fost încheiat prin intermediul agentului imobiliar”, astfel că și în ipoteza în care s-ar admite că scopul urmărit de vânzători ar fi fost sustragerea de la o eventuală urmărire imobiliară a creanței reprezentând penalitățile pentru neexecutarea obligațiilor de a face, „acest scop nu a fost cunoscut de cumpărători și nici nu putea fi cunoscut în împrejurările date”), recurentul se limitează la expune din nou, în aceeași formă, criticile care au făcut deja obiectul verificării jurisdicționale în calea de atac anterioară. Așadar, susținerile recurentului nu conțin critici, în sensul propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți, făcute în fața instanței de apel, dar care au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată. Aceeași este și situația afirmațiilor referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 C. civ., întrucât, deși instanța de apel a înlăturat respectiva afirmație cu motivarea că „apelantul-reclamant nu a indicat care este norma legală imperativă pentru eludarea căreia părțile ar fi încheiat contractul a cărui nulitate se solicită a fi constatată”, recurentul a înțeles să reafirme exact aceleași susțineri cu cele care au primit deja dezlegare din partea instanței devolutive de atac. Or, și de această dată, recurentul omite să formuleze o argumentație concretă, care să se raporteze la cele reținute de către instanța de apel și care să fie de natură a permite cenzura instanței de recurs. Relevant este, însă, că, în prezenta fază procesuală, nu este supus verificării jurisdicționale raționamentul logico-judiciar al primei instanțe, chiar și în ipoteza în care acesta a fost menținut, ca legal și temeinic, de către instanța de apel, în urma propriei sale examinări a cauzei, din moment ce aceasta ar echivala, în mod nepermis, cu o lipsire de eficiență a judecății realizate în calea ordinară de atac. Așadar, obiectul recursului, conform celor statuate anterior, nu este reprezentat de sentința primei instanțe, ci de hotărârea pronunțată chiar în urma cercetării legalității și temeiniciei acestui prim act jurisdicțional care a conferit dezlegare cauzei și împotriva statuărilor căreia ar fi trebuit să se îndrepte criticile reclamantului. În consecință, cum recurentul nu tinde, prin susținerile formulate, la infirmarea considerentelor deciziei din apel în legătură cu aspectele evocate în susținerea celui din urmă set de critici, procedând doar la reiterarea afirmațiilor deja analizate, ele nu pot fi deduse, spre examinare, instanței de recurs, ca fiind aspecte de nelegalitate, recurentul nesocotind existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Prin urmare, deși formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., se reține, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde critici care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) din același cod. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 100 din 30 ianuarie 2024 a Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă. Reținând culpa procesuală a recurentului-reclamant în prezenta cale extraordinară de atac, în acord cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., anterior referite, se va dispune obligarea acestuia la plata a câte 7.455 lei către fiecare dintre intimații-pârâți B și C, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat aferent fazei procesuale a recursului, dovedite prin facturile nr. 16/25.06.2024 și nr. 17/25.06.2024 și achitate prin ordinele de plată din 23.07.2024, depuse la dosar.