ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1530/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la data de 19.03.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.01.2010 de Biroul Notarului Public C. pentru încheierea acestuia în baza unui mandat dat de vânzător ce nu respecta forma autentică, ci era dat sub legalizare de semnătură.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 632/15.03.2022, Tribunalul Dâmbovița a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 2789 din data de 25 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 632 din 15.03.2022, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B.. A respins cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 2789 din data de 25 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii instanței de apel iar pe fond, admiterea acțiunii de chemare în judecata, asa cum a fost formulata. Cu cheltuieli de judecata pentru toate fazele procesuale. Consider hotărârea instanței de apel ca fiind netemeinica și nelegala pentru faptul ca aceasta a fost data cu încălcarea și aplicarea greșita a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). În esență, recurenta susține că mandatul acordat nu a fost unul special, atât sub aspectul operațiunilor juridice pe care le poate realiza mandatarul, cât și cu privire la identificarea bunurilor cu privire la care trebuie sa se realizeze operațiuni juridice. Sub un alt aspect, recurenta a criticat statuarea instanțelor de fond, în sensul că procura dată de tatăl său, sub semnătură legalizată de notarul german, ar fi un act autentic; arată că procura nu este autentică, iar potrivit regulilor aplicabile activității notariale din România, mandatarul nu putea reprezenta partea la autentificare decât în baza unei procuri autentice. Recurenta susține că în speța nu ne aflam în prezenta unui raport de drept internațional privat, având în vedere ca obiectul prezentului dosar ii reprezintă constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare de imobile - Contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/19.01.2010 de Biroul Notarului Public C. -, act care s-a realizat pe teritoriul României intre un cetățean roman - persoana fizica (tatăl recurentei avea dubla cetățenie, romana și germana) și o societate comerciala romana. Apreciez ca aplicabila în speța în ceea ce privește motivele de nulitate a actului, este legea romana. De asemenea, consider ca aprecierea asupra caracterului autentic al procurii, operațiune juridica ce a fost intrinseca realizării actului de înstrăinare, trebuie sa se facă tot în conformitate cu legea romana. Legea germana cunoaște atât forma autentica cât și forma cu legalizare de semnătura, în ceea ce privește actele juridice, doar ca aceasta procura s-a emis cu legalizare de semnătura, nu în forma autentica, cum ar și fost imperios necesar conform legii romane. Aceasta înseamnă ca procura este un act valabil ca și manifestare de voința a părtii, dar nu pentru a sta la baza încheierii unui act autentic de înstrăinare de imobile. Noi în acest dosar nu solicitam anularea procurii (cum transpare din motivarea instanței de apel), ci a actului de înstrăinare. Este adevărat ca art. 71 din Legea nr. 105/1992, avut în vedere de instanța de apel, are următorul conținut: Condițiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul. Actul se consideră totuși valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de una dintre legile următoare: a) legea locului unde a fost întocmit; b) legea națională sau legea domiciliului persoanei care l-a consimțit; c) legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează validitatea actului juridic. Ceea ce insa instanța de apel nu a remarcat în motivarea sa, și care este de o maxima importanta pentru aprecierea asupra spetei, sunt prevederile art. 72 din Legea nr. 105/1992: În cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, nici o altă lege dintre cele menționate în art. 71 nu poate să înlăture această cerință, chiar dacă actul a fost întocmit în străinătate. Fata de aceasta prevedere clara, aplicabila pe deplin spetei, apreciem ca motivarea instanței de apel în sensul aplicabilității art. 71 din Legea nr. 105/1992 este în mod evident greșita. Motivarea instanței de apel în sensul ca forma pe care trebuia sa o respecte procura este cea guvernata de legea Statului german pe teritoriul căruia a fost data, are relevanta în aprecierea daca actul astfel emis este un act valabil. El poate fi un act valabil sau nu conform legii germane, ceea ce prezintă relevanta pentru speța este însa faptul ca este un act dat cu legalizare de semnătura iar pentru înstrăinarea de imobile în România nu era un act care justifica un mandat valabil pentru mandatar a încheia actul. Pe fondul problemei de drept din dosar, recurenta invocă art. 90 și urm din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, ca și art. 225 din Regulamentul de aplicare a acestei legi, pentru a demonstra că notarul public german nu s-a putut asigura că autorul textului în limba română, tatăl recurentei, a înțeles conținutul actului, ceea ce rezultă și din atestarea notarului public german, emisă la solicitarea recurentei. Se arată că aceste texte de lege nu au fost în considerare, fie interpretate în mod greșit de instanța de fond (pentru ca judecătorul a apreciat ca incident în speța, ca și temei, de drept este Regulamentul CE nr. 805/2004) dar și de instanța de apel (care a considerat ca incidența în speța este Legea nr. 105/1992 însa ignorând prevederile art. 72 din acest act normativ și apreciind conform art. 71 ca legea aplicabila procurii ar fi cea germana - aspect nerelevant în speța). Din aceasta perspectiva s-a invocat ca motiv de recurs prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea de apel a fost data cu încălcarea și aplicarea greșita a normelor de drept material. Pentru toate aceste considerente, va solicit admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii instanței de apel iar pe fond, admiterea acțiunii de chemare în judecata, așa cum a fost formulata. Cu cheltuieli de judecata pentru toate fazele procesuale.

Apărările formulate în cauză Intimata - pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare la data de 15.02.2023 prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile nr. 2789/25.10.2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I Civila, ca fiind legală. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Pentru înțelegerea analizei criticilor de nelegalitate, instanța va evoca pe scurt situația de fapt, astfel cum aceasta a fost reținută în mod suveran de instanțele de fond. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.01.2010 la BNP D., vânzătorul E., domiciliat în Germania, a vândut intimatei B. S.R.L. mai multe imobile (apartamente) situate în București. La autentificarea contractului de vânzare-cumpărare, ca de altfel și la autentificarea antecontractului și a actelor adiționale care au precedat vânzarea, vânzătorul a fost reprezentat de fiica sa, recurenta A. pe temeiul procurii speciale date la 3.03.2008 în fața notarului german F.. Potrivit acestei procuri, E., cu dublă cetățenie, germană și română, a dat mandat fiicei sale, recurenta A. ca în numele meu și pentru mine să se ocupe de proprietățile mele din România, și anume: imobilele și teren din str. x 21, București. Apartamentul meu de trei camere, etaj 2 ca și toate celelalte garsoniere și apartamente din care îmi aparțin 50 %. În baza prezentei procuri speciale, fiica mea A. poate să ia orice hotărâri privind aceste imobile și terenuri (stabilind) prețul și vânzarea acestora și poate să încaseze în numele meu valoarea acestor bunuri. Procura a fost dată sub semnătură legalizată, astfel cum rezultă din încheierea notarului german F. (număr document notarial x/2008), la dosar fiind atașată și apostila prevăzută de Convenția de la Haga, toate aceste înscrisuri fiind depuse la dosar chiar de recurenta din cauza de față, pentru a-și dovedi calitatea de reprezentant convențional al tatălui său, în vederea vânzării imobilului către partea adversă. De altfel, nu s-a contestat împrejurarea, rezultată și din actul de vânzare, că recurenta, ca mandatar al tatălui său, a încasat prețul plătit de cumpărător în baza contractului de vânzare-cumpărare. Ulterior, reclamanta l-a moștenit pe tatăl său, formulând așadar prezenta acțiune în virtutea calității de succesor în drepturi al mandantului din epoca vânzării. Prin acțiunea de față, reclamanta susține în esență că vânzarea este nulă pentru încălcarea cerinței formei autentice, apreciind că în virtutea principiului simetriei formei, procura dată în Germania de tatăl său, pe care ulterior l-a moștenit, trebuia dată în formă autentică, sub semnătură legalizată. De asemenea, printr-un alt motiv de nulitate, reclamanta a invocat că procura nu are caracter special. Ambele instanțe de fond au apreciat că procura dată are caracter special, întrucât desemnează în mod expres imobilele și arată că reclamanta (la acea dată mandatar, iar în prezent moștenitoare a mandantului) era în drept să stabilească prețul imobilelor, să le vândă și să încaseze în numele mandantului valoarea acestor bunuri. Aceste prerogative conferite mandatarei depășesc natura unor simple acte de administrare, fiind vorba despre o împuternicire specială pentru a încheia acte de dispoziție. Au fost astfel respectate dispozițiile art. 1.536 alin. (2) C. civ. 1864 (aplicabil ratione temporis, potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.). Critica recurentei prin care se invocă natura nejuridică a termenilor folosiți, ca și identificarea insuficientă a imobilelor la care se referă procura este nefondată. Potrivit art. 1.536 alin. (2) C. civ. 1864, mandatul trebuie să fie special când este vorba de înstrăinare, ipotecare sau de facerea (întocmirea) unor acte care trec peste administrația ordinară, adică depășesc sfera unor acte de administrare. Interpretarea clauzelor unui act juridic constituie în principal o chestiune de fapt, lăsată la suverana apreciere a instanțelor de fond. Or, ambele instanțe de fond au arătat motivat că procura are ca obiect întocmirea unor acte de dispoziție, iar imobilele la care se referă sunt suficient de precis identificate, procura fiind astfel una specială, în sensul textului de lege citat. Chestiunea de a ști dacă procura astfel întocmită corespunde exigențelor art. 1.536 alin. (2) C. civ. 1864 este însă și o problemă de drept, care privește interpretarea și aplicarea normei menționate, fiind astfel o chestiune de resortul Curții de Casație. Statuând că procura îndeplinește cerințele art. 1.536 alin. (2) C. civ. vechi, Curtea de Apel nu a încălcat în niciun fel aceste dispoziții legale, ci le-a făcut o justă aplicare. În pofida folosirii inițiale a unei sintagme imprecise (ca în numele meu și pentru mine să se ocupe de proprietățile mele...), ulterior procura detaliază precis la ce imobile se referă, anume la unitățile locative și la terenul aferent din str. x, sector 1 București. Nu este necesară identificarea suprafețelor, cea cadastrală ori de altă natură similară a imobilului cu privire la care se dă procură pentru ca aceasta să fie specială, fiind necesar, dar și suficient, să se poată determina la ce bunuri se referă mandatul acordat. Această condiție este îndeplinită în cauză. De asemenea, procura arată expres că împuternicirea dată recurentei are ca obiect și vânzarea imobilelor, respectiv încasarea prețului. Ca urmare, rezultă în mod limpede că procura privește încheierea unor acte de dispoziție (înstrăinare) asupra imobilelor din str. x. Sunt prin urmare vădit nefondate criticile prin care recurenta afirmă că procura nu ar fi privit astfel de acte, respectiv că ar fi fost formulată într-o manieră nejuridică, întrucât termenii procurii trebuie interpretați în ansamblul lor, iar nu scoși din context. Prin următorul motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că în cauză s-ar fi reținut în mod greșit existența unor elemente de extraneitate, în condițiile în care părțile actului juridic la care se referă acțiunea sunt persoane juridice române (un cetățean român, respectiv o persoană juridică cu naționalitate română). Mai afirmă recurenta că împrejurarea că procura este întocmită în Germania nu prezintă relevanță, întrucât nu este în discuție anularea procurii, ci anularea contractului de vânzare-cumpărare, care este un act ce a fost încheiat în fața unui notar din România, cu privire la imobile din România. Aceste susțineri sunt nefondate. În cauză, contractul de vânzare a cărui nulitate absolută se cere a fi constatată a fost încheiat între persoane domiciliate în state diferite - vânzătorul fiind o persoană fizică domiciliată în Germania, cu dublă cetățenie germană și română, iar cumpărătorul o persoană juridică de naționalitate română. Este real că actul de vânzare privește un imobil din România și a fost perfectat în fața unui notar public din România, dar contractul este un acord de voințe, respectiv un act juridic bilateral (art. 942 C. civ. 1864). Așadar, există două declarații de voință care converg către formarea contractului, iar una dintre aceste declarații provine de la un resortisant german, prin intermediul unui mandatar care și-a dovedit puterea de reprezentare prin procura încheiată în fața notarului german, în Germania, în acord cu legea germană, după cum se va arăta. Nejustificat și în mod specios afirmă recurenta că instanța ar trebui să analizeze exclusiv vânzarea, în condițiile în care cauza cererii de chemare în judecată constă în nevalabilitatea vânzării tocmai în considerarea neîndeplinirii de către procură a formei autentice cerute pentru valabilitatea vânzării. Așadar, reclamanta a supus analizei instanțelor două acte juridice, respectiv procura și vânzarea, iar instanțele judecătorești sunt ținute să facă o analiză completă, în acord cu regulile de drept care sunt aplicabile litigiului (art. 22 alin. (1) C. proc. civ.), statuând asupra motivului de nulitate invocat. Această statuare implică cu necesitate stabilirea legii aplicabile procurii și determinarea aptitudinii acestei procuri de a sta la baza unei vânzări imobiliare. Din cele ce preced rezultă că raportul juridic litigios este unul cu elemente de extraneitate, decurgând din întocmirea în țara străină, în conformitate cu legea acestei țări, a unui act juridic menit să producă efecte în România, efecte care constau în perfectarea unei vânzări între părți domiciliate în state diferite. În mod legal a identificat astfel instanța de apel că raportul juridic litigios este guvernat de regulile de drept internațional privat, existând unele impreciziuni doar în ceea ce privește identificarea cu acuratețe a regulilor aplicabile. Dat fiind însă că hotărârea recurată este legală, aceasta va fi menținută, în temeiul considerentelor ce urmează și care sunt de natură să înlăture motivat criticile formulate. Trebuie adăugat că instanța de apel era în drept să substituie considerentele primei instanțe, chiar fără a admite apelul declarat împotriva soluției, în condițiile în care a constatat că aceasta din urmă este legală și temeinică (apelul declarat potrivit art. 461 alin. (1) C. proc. civ. având așadar alt regim juridic decât apelul declarat exclusiv împotriva considerentelor, reglementat de art. 461 alin. (2). În ceea ce privește normele de drept internațional privat aplicabile, Înalta Curte constată că litigiul a început în anul 2021, după intrarea în vigoare a noului C. civ. Potrivit art. 207 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicarea a noului C. civ., (1) Dispozițiile cărții a VII-a "Dispoziții de drept internațional privat" a C. civ. se aplică numai în cauzele deduse instanței judecătorești sau autorității competente după data intrării în vigoare a C. civ., având ca obiect raporturi juridice cu elemente de extraneitate, indiferent de data și locul încheierii actelor ori producerii sau săvârșirii faptelor generatoare ale respectivelor raporturi juridice. (2) În cazul raporturilor de drept internațional privat stabilite anterior intrării în vigoare a C. civ., competența legii determinate potrivit alin. (1) poate fi înlăturată dacă aplicarea sa conduce la consecințe vădit injuste. Așadar, prin această normă legiuitorul a instituit regula imediatei aplicări a normelor conflictuale (de drept internațional privat) noi și raporturilor juridice generate de fapte juridice petrecute sub imperiul legii vechi, în măsura în care, precum în cauza de față, litigiul a început după intrarea în vigoare a noului C. civ. Pentru evaluarea valabilității procurii date de vânzător fiicei sale, recurenta din prezenta cauză, instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 71 din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internațional privat, potrivit cu care: Condițiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieste fondul. Actul se consideră totuși valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de una dintre legile următoarele: a) legea locului unde a fost întocmit; b) legea națională sau legea domiciliului persoanei care l-a consimțit; c) legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează validitatea actului juridic. În mod întemeiat a reținut instanța de apel că procura este un act juridic distinct, a cărui valabilitate trebuie examinată potrivit legii aplicabile acestuia din urmă, și aceasta chiar dacă recurenta-reclamantă a învestit instanța cu o cerere în constatarea nulității vânzării (nu și a procurii, cu privire la care concede că poate fi valabilă). Or, chestiunea validității procurii este indisociabilă de validitatea vânzării, de vreme ce acordul de voință al vânzătorului, ca element constitutiv esențial al contractului de vânzare, a fost exprimat prin mandatar, în temeiul procurii speciale întocmite în Germania. Chiar dacă în cauză este aplicabil noul C. civ., raționamentul instanței de apel își păstrează pertinența, astfel cum rezultă din art. 2.539 C. civ. (a cărui denumire marginală este legea aplicabilă condițiilor de formă): (1) Condițiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul. (2) Actul se consideră totuși valabil din punctul de vedere al formei, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de una dintre legile următoare: a) legea locului unde a fost întocmit; b) legea cetățeniei sau legea reședinței obișnuite a persoanei care l-a consimțit; c) legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează validitatea actului juridic. (3) În cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, nicio altă lege dintre cele menționate la alin. (2) nu poate să înlăture această cerință, indiferent de locul întocmirii actului. Recurenta a invocat că instanța de apel nu a luat în considerare și prevederile art. 72 din fosta Lege nr. 105/1992, potrivit cu care în cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancțiunea nulității, o anumită forma solemna, nici o alta lege dintre cele menționate în art. 71 nu poate să înlăture aceasta cerința, chiar dacă actul a fost întocmit în străinătate. După cum rezultă din cele ce preced, în cauză se aplică noul C. civ., însă prevederile fostului art. 72 sunt reluate în esență în cuprinsul art. 2.639 alin. (2) C. civ., critica fiind prin urmare pertinentă și sub imperiul noii reglementări. Cu toate acestea, Înalta Curte constată că reperul esențial al art. 2539 C. civ. este legea care cârmuiește fondul actului juridic, aceasta fiind și legea care guvernează eventuala formă solemnă edictată de lege. Or, în cauză trebuie verificată validitatea actului juridic al procurii (ofertei de mandat) acordate de vânzător recurentei, aceasta fiind actul juridic la care trebuie raportată aplicarea textului care prevede că, în regulă generală, condițiile actului juridic sunt guvernate de legea care îi cârmuiește fondul. Doar ulterior, dacă se va constata că mandatul a fost acordat în mod valabil potrivit legii care îi cârmuiește fondul, se va examina efectul acestei chestiuni asupra vânzării, din perspectiva principiului simetriei formelor. De vreme ce evaluarea condițiilor de fond și de formă se raportează la oferta de mandat, deci la procură, aplicarea prevederilor art. 2.639 C. civ. relevă în concret că procura specială acordată sub semnătură legalizată în Germania pentru vânzarea imobiliară în România este valabilă și eficace, contrar susținerilor recurentei. În prealabil, Curtea notează că în cauză nu se aplică Regulamentul nr. 563/2008 (Roma I) privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, având în vedere că potrivit art. 28 din acest act normativ, acesta se aplică doar contractelor încheiate după 17 decembrie 2009. În ceea ce privește legea aplicabilă procurii, ca act juridic unilateral, în condițiile în care autorul procurii (mandantul) nu a ales legea aplicabilă acesteia, art. 2.638 C. civ. dispune că: (1) În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat. (2) Se consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestației caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reședința obișnuită, fondul de comerț sau sediul social. În condițiile alin. (2) al textului de lege evocat, legea aplicabilă procurii este legea germană, ca lege a statului în care autorul actului unilateral (mandantul) își avea reședința obișnuită la data întocmirii procurii. De vreme ce regulile referitoare la condițiile de formă au ca scop preponderent protecția consimțământului autorului actului juridic unilateral, este firesc ca aceste reguli să fie cele ale statului reședinței obișnuite a emitentului declarației de voință, cu care persoana respectivă prezintă cele mai strânse legături. Curtea notează că în această materie relevantă este reședința obișnuită, ca punct de legătură cel mai caracteristic cu împrejurările de viață ale emitentului declarației de voință, iar nu cetățenia. În tot cazul și doar cu titlu subsidiar, defunctul avea ambele cetățenii, germană și română, neexistând niciun motiv pentru a-l trata ca și cum ar fi fost exclusiv cetățean român. Totodată, procura a fost dată de un resortisant german altui resortisant german, printr-un înscris întocmit și semnat în Germania, semnătura fiind legalizată de notarul german, potrivit legii aplicabile activității notariale germane (Beurkundgesetz din 28.08.1969, cu modificările ulterioare). Așadar, nu interesează locul în care procura urma să-și producă efectele, respectiv România. Această soluție neechivocă rezultă și din împrejurarea că noul C. civ. nu a reluat prevederile fostului art. 100 al Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, potrivit cu care reprezentarea care are ca obiect acte de administrare sau de dispoziție referitoare la un imobil este supusă legii situației bunului. Acest text nu mai are echivalent în cuprinsul normelor de drept internațional privat aplicabile prezentei cauze, cuprinse în noul C. civ., iar această omisiune este rezultatul voinței legiuitorului, căreia instanța trebuie să-i dea eficiență. În ceea ce privește determinarea legii aplicabile, cu toate că a făcut referiri vagi la legislația germană, recurenta (domiciliată în Germania) nu a făcut niciodată susțineri precise și complete la conținutul exact al legislației germane, contrar principiului loialității procesuale și a regulilor potrivit cu care cel care invocă o lege străină trebuie să-și acorde concursul la determinarea conținutului acesteia. Recurenta s-a rezumat la a afirma în mod eronat aplicabilitatea exclusivă a legii române unui act juridic întocmit în Germania. Se constată însă că, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ., instanța soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, iar în condițiile art. 2.562 alin. (1) și (2) C. civ., determinarea conținutului legii străine constituie o sarcină care incumbă deopotrivă instanței și părților. Așa fiind, instanța poate cunoaște din oficiu legea străină desemnată a fi aplicabilă de norma conflictuală incidentă și să-i dea eficiență, chiar dacă referirile părții la legislația germană au avut un caracter imprecis și neargumentat. Din cele ce preced rezultă că, în acord cu normele de drept internațional privat române, legea desemnată a fi aplicabilă în ceea ce privește condițiile de fond și de formă ale procurii este legea germană. Înalta Curte reține că potrivit art. 167 par. 2 BGB (Bürgergesetzbuch, C. civ. german), procura dată pentru încheierea unui act juridic nu este supusă formei prevăzute de lege pentru respectivul act juridic. Așadar, cu toate că art. 311b BGB prevede, similar legii române, forma autentică pentru actele juridice translative de drepturi reale, în sistemul legii germane această cerință a formei autentice nu se extinde asupra procurii date pentru încheierea unui astfel de act juridic. Prin urmare, în sistemul legii germane, procura dată de vânzător recurentei, fiica sa, în formă neautentică (sub semnătură legalizată - după cum rezultă și din adresa emisă de notarul german, depusă la dosarul instanței de apel) este pe deplin valabilă pentru încheierea contractului de vânzare imobiliară, chiar dacă acest din urmă contract este supus de legea română formei autentice ad validitatem. Vor fi prin urmare înlăturate criticile recurentei cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor legii române, inclusiv art. 2 din Titlul al X-lea din cuprinsul Legii nr. 247/2005, art. 10 1 din Legea nr. 114/1996 a locuinței și art. 58, respectiv a art. 90 și urm. din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, respectiv art. 225 din Regulamentul activității notariale. Aceste texte de lege relevă în esență că părțile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică, iar vânzarea imobiliară în România este supusă formei autentice ad validitatem. În cele ce preced, instanța a reținut că procura dată recurentei este una specială, iar în ceea ce privește condițiile sale de formă din perspectiva folosirii sale pentru perfectarea unei vânzări imobiliare, legea germană aplicabilă acestei procuri prevede expres că procura dată în vederea unui act juridic supus unei forme solemne nu trebuie să respecte ea însăși acea formă. Așa fiind, legea aplicabilă înlătură în cauza de față incidența principiului simetriei formelor, edictat în mod imperativ în dreptul intern. În materia raporturilor de drept internațional privat, ale căror raporturi de extraneitate le fac susceptibile de aplicarea unor reguli diferite, aparținând altor sisteme de drept, trimiterea de către norma conflictuală aplicabilă (în cauză, este vorba despre legea națională, respectiv despre noul C. civ.) la alt sistem de drept este de natură să înlăture de la aplicare regulile imperative obișnuite, specifice sistemului de drept intern. Singura situație în care nu este posibilă aplicarea regulilor de drept străine este aceea în care se încalcă ordinea publică de drept internațional privat român. Această ordine publică de drept internațional privat român nu desemnează însă ansamblul normelor imperative cunoscute în dreptul intern, ci numai acele principii fundamentale pentru ordinea de drept, precum respectarea drepturilor fundamentale și a fundamentelor constituționale ale statului român. Această soluție rezultă în prezent în mod expres din prevederile art. 2564 C. civ. (înlăturarea legii străine): (1) Aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept internațional privat român sau dacă legea străină respectivă a devenit competentă prin fraudarea legii române. În cazul înlăturării aplicării legii străine, se aplică legea română. (2) Aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internațional privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene și cu drepturile fundamentale ale omului. În cauză nu sunt incidente prevederile art. 2.564 alin. (2) C. civ., principiul simetriei formelor fiind o regulă obișnuită a sistemului de drept intern, a cărei înlăturare nu pune în discuție în niciun fel principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene și nici drepturile fundamentale ale omului. De altfel, Înalta Curte reține, cu titlu de exemplu pentru situații similare, că în sistemul Regulamentului nr. 650/2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, legea aleasă de testator sau, în lipsă, cea a reședinței sale obișnuite este aplicabilă ansamblului chestiunilor rezultate din succesiune, inclusiv unor chestiuni precum forma aplicabilă declarației de renunțare la moștenire, admisibilității pactelor asupra unei succesiuni viitoare ori raportului sau reducțiunii liberalităților excesive (art. 21, art. 23 alin. (2) din Regulament). Toate acestea sunt chestiuni reglementate imperativ de legea română, a cărei aplicare va fi totuși înlăturată în temeiul Regulamentului menționat ori de câte ori legea aplicabilă este o lege străină, și aceasta chiar dacă succesiunea cuprinde și bunuri imobile situate în România (fiind abandonată aplicarea imperativă a legii locului situării imobilului) și chiar dacă legea străină aplicabilă cuprinde soluții contrare celei române - statuând, de exemplu, că nu există rezervă succesorală ori că sunt admisibile contractele privitoare la o succesiune nedeschisă. De asemenea, în condițiile aplicării aceluiași act normativ, este valabilă o declarație de renunțare la succesiune dată de resortisantul unui stat care nu pretinde forma autentică pentru o astfel de declarație - bunăoară, în SUA, declarația dată în fața unui așa-numit notary, care este un simplu particular, ar fi considerată suficientă - fără ca în România să poată fi invocat principiul simetriei formelor ori prescripțiile imperative ale legii române, pentru a nu se da eficiență acestei soluții exprese a Regulamentului european. Ca urmare, nu se poate susține în mod întemeiat că principiul simetriei formelor și cerințele de formă aplicabile procurii ar fi reguli care privesc ordinea publică de drept internațional privat, aceste reguli fiind înlăturate de legea străină și în alte ipoteze decât cea incidentă în cauza de față. În condițiile în care procura dată respectă cerințele de formă cuprinse în legea germană, devine lipsită de obiect analiza echivalenței funcționale a cerințelor prevăzute de legea română pentru formalitatea de autentificare cu cele prevăzute de legea germană pentru legalizarea semnăturii, ca și analiza noțiunii autonome de act autentic, în sistemul Regulamentului nr. 805/2004, aceste elemente ale raționamentului primei instanțe nemaifiind utile soluționării cauzei. Valabilitatea procurii date în Germania, în condițiile art. 167 alin. (2) BGB (C. civ. german), determină valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare atacat pe calea acțiunii de față; contractul în sine respectă de altfel forma autentică, fapt de altfel evident și necontestat de niciuna dintre părți. Ansamblul textelor de lege invocate de recurenta-reclamantă nu pot determina o soluție contrară, întrucât ele au în vedere situații pur interne. În cazul unor raporturi de drept internațional privat, se aplică cu prioritate norma conflictuală și textul de lege străin la care această normă conflictuală trimite, fără a se putea afirma că legea română este încălcată - legea română nu poate fi încălcată decât dacă este deschis câmpul său de aplicare, ceea ce nu este cazul în speță. În final, Înalta Curte notează că la dosar a fost depusă dec.civ. nr. 335A/6.03.2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, care cuprinde un raționament juridic în parte diferit, fiind reținută incidența regulii simetriei formelor din C. civ. român cu privire la un contract de vânzare încheiat de recurenta din prezenta cauză, în calitate de mandant, prin uzitarea unei (alte) procuri sub semnătură legalizată de către notarul public german. Curtea reține că nu există autoritate de lucru judecat, nici ca efect negativ și nici ca efect pozitiv (art. 431 C. proc. civ.), întrucât obiectul celor două pricini este diferit, cauza judecată anterior privind un act juridic ulterior celui dedus judecății în litigiul de față, fiind vorba prin urmare despre o situație litigioasă diferită de cea analizată în prezenta cauză. Totodată, nu există nici identitate de părți, care este o condiție esențială a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat (după cum rezultă din interpretarea art. 431 C. proc. civ., în ansamblul său), doar recurenta fiind parte în ambele dosare, nu însă și intimata-pârâtă din prezenta cauză, B. S.R.L., căreia hotărârea anterioară poate să-i fie opusă cel mult cu forța relativă a unui mijloc de probă, în condițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ. În temeiul considerațiilor în drept ce preced, această hotărâre referitoare la împrejurări ulterioare celor analizate în prezenta cauză nu are relevanță asupra situației litigioase analizate în prezenta cauză și nu este de natură să determine altă concluzie în ceea ce privește legalitatea soluției recurate. Pentru ansamblul considerațiilor ce preced, care sunt de natură să completeze, respectiv să substituie în parte considerentele hotărârii recurate, aceasta din urmă este legală, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Așa fiind, va fi respins recursul, ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.