Decizia nr. 2218/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 3587/2018 a Judecătoriei Târgoviște

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie 2018 pe rolul Judecătoriei Târgoviște, sub dosar nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți la data de 10 mai 2017 pe motivul leziunii și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 3587 din 07 noiembrie 2018, Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâți prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Dâmbovița. Prin sentința civilă nr. 2133 din 20 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, a admis excepția necompetenție materiale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște; a constatat invit conflictul negativ de competență; a suspendat din oficiu judecata cauzei; a înaintat dosarul Curții de Apel Ploiești, ca instanță competentă să-l soluționeze. Prin sentința nr. 4 din 17 ianuarie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a stabilit competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Sentința pronunțată de Tribunalul Dâmbovița Prin sentința civilă nr. 1241 din 09 iulie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., D. și E.; a obligat reclamanta la plata în favoarea pârâților D. și F. a sumei de 1.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat ales) și la plata în favoarea pârâților B. și C. a sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată (onorariu de avocat ales, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.).

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești Prin decizia civilă nr. 1938 din 19 noiembrie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1241/09.07.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița; a respins cererea apelantei de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1938 din 19 noiembrie 2020 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta A.. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, în sensul anulării actului notarial nr. x/10.05.2017 pe motivul leziunii și constatării nulității actului de vânzare-cumpărare nr. x/20.02.2018, ca act subsecvent, precum și obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat. Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat hotărârea atacată din perspectiva interpretării greșite a dispozițiilor art. 1221 C. civ., în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor leziunii la momentul încheierii contractului, atât timp cât existența acestui viciu de consimțământ a fost dovedită prin starea de nevoie și lipsa sa de experiență, fapt ce a determinat transferul sumei de 153.000 RON în contul intimatului G., deși instanța de fond a reținut în mod greșit că recurenta ar fi stabilit prețul vânzării, cu toate că nu l-a primit. Nelegalitatea hotărârii recurate rezidă și din modul greșit în care instanța de apel a apreciat asupra administrării probatoriilor, reținând, într-o primă fază, că prima instanță în mod corect a respins celelalte probe solicitate de către părți, întrucât în urma administrării probei cu interogatoriu, răspunsurile părților ar fi fost edificatoare, pentru ca ulterior, să administreze proba testimonială în cadrul căreia a cenzurat declarația martorului H., prin care s-a relatat faptul că recurenta s-a aflat într-o stare de tulburare în perioada semnării actelor notariale. Contrar celor reținute în motivarea deciziei atacate, judecata în apel s-a circumscris limitelor efectului devolutiv al acestei căi de atac, guvernate de cele două principii tantum devolutum quantum judicatum și tantum devolutum quantum apelantum. Un alt motiv de nelegalitate a deciziei atacate se raportează la aprecierea greșită a instanței de apel cu privire la neîndeplinirea condiției legale în stabilirea leziunii, ca viciu de consimțământ, la momentul încheierii actului notarial, sub aspectul valorii sale, deși aceasta putea fi stabilită pe baza actelor depuse la dosar din care rezultă că au fost transmise intimaților G., imobile, bunuri de valoare, locuri de veci, sume de bani prin virament bancar etc. Prin cererea depusă la data de 05 martie 2021, recurenta-reclamantă a arătat că, în situația în care recursul este admisibil în principiu, este de acord ca acesta să fie soluționat în complet de filtru, conform prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la data de 24 martie 2021 - data depunerii la oficiul poștal, în termenul legal, intimații-pârâți B. și C. au solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată pe cale separată. Cu privire la excepția nulității recursului, invocată în raport de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., au arătat că argumentele expuse în cadrul criticilor nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de aceasta, atât timp cât se raportează la aprecierea probelor și a situației de fapt de către instanța de apel, aspect ce excedează obiectul analizei în calea de atac a recursului, care urmărește să suspună instanței de recurs examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pe fondul recursului, au susținut că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1221 C. civ., reținând că, în speță, nu s-a făcut dovada existenței elementului subiectiv al leziunii ca viciu de consimțământ, pe baza analizei probatoriului administrativ în raport de criticile aduse sentinței apelate. Totodată, au precizat că își exprimă acordul cu privire la soluționarea recursului în complet de filtru, în condițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ. La data de 08 aprilie 2021, în termenul legal, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, ca nefondată, apreciind că motivele arătate de către intimați privesc fondul cauzei, iar nu aspecte care să dovedească nelegalitatea recursului. Pe fondul căii de atac, a susținut că instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 1221 C. civ., în sensul în care ar fi putut aprecia și asupra celei de-a doua condiții prevăzute de lege pentru stabilirea existenței stării de leziune la momentul încheierii contractului, respectiv existența elementului subiectiv al leziunii, ca viciu de consimțământ, în condițiile în care s-a reținut ca dovedită existența elementului obiectiv al leziunii. A arătat că solicită cheltuielile de judecată generate de judecata apelului și recursului pe cale separată, iar în situția în care nu se va prezenta la dezbateri, judecarea cauzei să se realizeze în lipsa sa, potrivit art. 411 pct. 2 C. proc. civ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod. Părțile nu și-au exprimat poziția procesuală, prin formularea, în scris, a unui punct de vedere la raport. Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 C. proc. civ., completul filtru, prin rezoluția din 20 septembrie 2021, a stabilit termen de judecată la data de 26 octombrie 2021, în camera de consiliul, fără citarea părților, în vederea discutării admisbilității în principiu a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1938 din 19 noiembrie 2020 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți prin întâmpinare, din perspectiva neîncadrării motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a căror incidență a fost invocată în susținerea căii de atac, Înalta Curte constată următoarele: În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Corelativ, art. 489 alin. (1) din același Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică. De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 489, aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, și concluzia că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate, prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată, pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv. Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, iar instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunțate în apel, prin raportare la soluția și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în oricare dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Verificând conținutul cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă și aplicând principiile de ordin teoretic anterior expuse, Înalta Curte constată că deși a fost indicat ca temei juridic al memoriului de recurs art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe de o parte, situația reglementată de acest text de lege nu se regăsește în criticile formulate, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele care susțin în mod necesar soluția dispusă prin hotărârea recurată, circumstanțe în care intervine nulitatea recursului. Cu alte cuvinte, celor statuate prin decizia civilă nr. 1938 din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, recurenta-reclamantă nu le-a adus critici punctuale de nelegalitate care să se subsumeze vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., partea rezumându-se a prezenta elemente care circumstanțiază situația de fapt și probatoriul administrat în cauză (înscrisuri și martori). Este de amintit că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor administrate în cauză spre această finalitate, aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire a instanței de recurs în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul și scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Astfel, Înalta Curte constată că desi recurenta invocă nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul interpretării eronate a dispozițiilor art. 1221 C. civ. de către instanța de apel, dezvoltă această critică prin solicitarea de verificare a înscrisurilor depuse la dosar și de evaluare a declarației martorului audiat în cauză, aspecte ce tind la reanalizarea probelor evaluate de instanța de apel și care vizează temeinicia deciziei recurate, din perspectiva întrunirii celor două elemente (elementul obiectiv și elementul subiectiv) ce compun leziunea, ca viciu de consimțământ, reprezentate de disproporția de valoare între contraprestațiile părților. În aceleași coordonate se încadrează și critica recurentei cu privire la modalitatea de apreciere a probatoriului de către instanța de apel, în contextul suplimentării acestuia, prin încuviințarea administrării probei testimoniale, precum și criticile cu privire la cele reținute ca edificatoare din răspunsurile părților la interogatoriu pentru a se argumenta respingerea celorlalte probe solicitate de către părți. Or, maniera în care instanța de apel a interpretat probele administrate în cauză, după cum s-a arătat, constituie un aspect de temeinicie a hotărârii recurate, care nu poate face obiectul controlului judecătoresc exercitat pe calea extraordinară a recursului. Pe de altă parte, simpla expunere a unui text de lege fără a arăta în concret argumentele care justifică aplicarea acestuia în cauză sau care susțin interpretarea eronată (astfel cum recurenta a afirmat) nu poate conduce la încadrarea criticii respective în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Din acest punct de vedere, se reține că analiza leziunii, invocată drept cauză a anulării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.05.2017, ce a făcut obiectul prezentei cauze, s-a realizat în considerarea celor două elemente ce o compun, și anume elementul obiectiv și cel subiectiv. Cu privire la elementul obiectiv, instanța de apel a reținut că valoarea la care au fost calculate cheltuielile pentru imobilul înstrăinat s-a situat la suma de 93.124 RON, stabilită conform Studiului de piață valabil pentru anul 2017, pentru comuna Voitești, județul Dâmbovița, întocmit de Camera Notarilor Publici Ploiești, în timp ce prețul a fost de 45.507 RON (inferior unei părți de 1/2), diferența subzitând la data promovării cererii de chemare în judecată. Totodată, s-a avut în vedere și certificatul de atestare fiscală pentru persoane fizice nr. 15411 din 24.10.2018, ce reflectă valoarea impozabilă a clădirii - 252.400,50 RON, sumă superioară prețului achitat de către pârâți. În analiza elementului subiectiv, instanța de apel s-a raportat la probatoriul administrat în cauză (interogatoriu, înscrisuri, martori) ce nu a relevat starea obiectivă de nevoie, lipsa de experiență sau de cunoștințe în maniera reclamată de către recurentă. Nici susținerea cu referire la motivarea deciziei atacate în sensul depășirii limitelor caracterului devolutiv al apelului guvernat de cele două principii tantum devolutum quantum judicatum și tantum devolutum quantum apelantum nu se circumscrie noțiunii de critică de nelegalitate a actului procedural atacat care să permită exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs, atât timp cât nu au fost expuse și argumentele care ar putea conduce la concluzia că cele două principii enunțate nu au fost respectate, susțineri care ar fi fost necesar să se grefeze pe raționamentul curții de apel expus în considerentele deciziei recurate pentru demonstrarea soluției de respingere ca nefondat a apelului. Astfel fiind, în absența unor argumente pertinente care să reflecte raționamentul eronat al instanței de apel sub aspectul normelor de drept material applicate ori a unor argumente clare care să arate maniera eronată de interpretare a dreptului material incident în cauză, instanța de recurs nu poate decela care anume sunt aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate ce pot fi circumscrise cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., așa încât sancțiunea care intervine, în sensul prevederilor art. 489 alin. (2) din același Cod, este cea a nulității, care operează nu doar atunci când recursul este nemotivat, ci și atunci când criticile propriu-zise nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de lege. Cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din același Cod, va constata nul recursul declarat de reclamantă.