ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1955/2020

Ședința publică din data de 7 octombrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Târgoviște, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., au solicitat în contradictoriu cu pârâții C. și D., rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare privind imobilul teren în suprafață de 500 mp și construcțiile edificate pe acesta, situat în comuna Crevedia, sat Samurcasi, județul Dâmbovița și autentificat sub nr. x/28.09.2017 de Notarul public E.; obligarea pârâților la restituirea sumei de 3000 euro, respectiv suma 13797 RON, reprezentând avansul plătit pârâților în baza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare privind imobilul anterior menționat; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa de timbru și onorariu avocat.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1270, art. 1399 și urm., art. 1669 și art. 1670 C. civ.

Pârâții au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Târgoviște, întrucât domiciliul pârâților nu se află în raza de competență a Judecătoriei Târgoviște.

Prin sentința civilă nr. 2048 din 14 iunie 2018, Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.

Prin sentința civilă nr. 1086 din 19 septembrie 2018, pronunțată de Judecătoria Răcari, în dosarul nr. x/2018, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 17 octombrie 2018, a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă.

Prin încheierea din 25 octombrie 2018, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

La Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2018*. Această instanță a constatat, la termenul de judecată din data de 22 noiembrie 2018, competența sa materială în soluționarea cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 311 din 21 februarie 2019, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B.; a admis cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată și a dispus obligarea reclamanților, în solidar, la plata către pârâți a sumei de 2000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 2300 din 30 septembrie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 311 din 21 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâții C. și D., și, în consecință, a schimbat, în tot, sentința, în sensul că a admis acțiunea, a constatat desființată de plin drept promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată între părți la data de 28 septembrie 2017 și autentificată sub nr. x din data de 28 septembrie 2017, în baza art. 7 lit. g) din antecontract, a obligat pârâții la restituirea echivalentului în RON a sumei de 3000 euro, achitată de reclamanți cu titlu de avans și la plata sumei de 4294 RON către apelanții-reclamanți, reprezentând cheltuieli de judecată fond și apel.

Împotriva deciziei civile nr. 2300 din 30 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă au declarat recurs pârâții C. și D., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauza.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe pct. 5 al alin. (1) art. 488 C. proc. civ., recurenții au susținut că, în mod nelegal, prin hotărârea recurată a fost schimbată cauza cererii de chemare în judecată, sens în care au invocat decizia nr. 435 din 27 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a reținut că încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că, în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În speță, recurenții au învederat că situația este similară celei analizate prin decizia sus menționată, în sensul că la fond s-a solicitat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, cu consecința repunerii în situația anterioară, respectiv a restituirii avansului achitat, iar în apel, instanța a schimbat cauza cererii de chemare în judecată și a constatat desființată de plin drept promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/28.09.2017, în baza art. 7 lit. g) din antecontract, deși s-a cerut rezoluțiunea convenției, iar nu desființarea de plin drept a promisiunii.

În același sens, recurenții au făcut trimitere la considerentele deciziei nr. 1/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 197/25.03.2015, pe care le-au redat.

În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că motivarea deciziei atacate este contradictorie.

În acest sens, au susținut că instanța de apel a reținut că potrivit "adresei nr. x/07.12.20017 emisă de F. (expert de ajutor în credite), din valoarea creditului solicitat în cererea de credit, de 416.000 RON, echivalent în euro 89.250, cu avans de 15% din prețul imobilului, preț stabilit conform promisiunii de vânzare nr. 1882/29.09.2017, G. a aprobat final creditul ipotecar, în urma depunerii raportului de evaluare întocmit pentru proprietatea menționată", creditul a fost aprobat, conform următoarelor condiții: valoare credit 364.800 Ron, cu condiția să se prezinte înainte de semnare extras CF pentru informare pentru lotul cadastral 76134, având destinția de drum de acces, avans minim de 25% din prețul imobilului".

Arată recurenții că acest considerent este contradictoriu cu cel în care s-a reținut:

"Curtea constată că reclamanții au făcut dovada imposibilității achitării restului de preț, în condițiile în care nu li s-a aprobat creditul în forma solicitată, în contract nefiind prevăzută în mod concret care va fi participația personală a acestora în îndestularea prețului și cât din preț va fi suportat prin acordarea creditului de către bancă, clauza a cărei interpretare se solicită în prezentul dosar prevăzând strict situația în care banca creditoare nu a acordat acestuia creditul necesar achitării diferenței de preț, din cauza actelor de proprietate sau a raportului de evaluare, situație ce se regăsește în cauză".

În acest sens, recurenții susțin că în adresa emisă de F. s-a precizat că nu s-a acordat creditul solicitat, însă nu din cauza actelor de proprietate sau a raportului de evaluare, ci sub condiția prezentării unui extras de carte funciară pentru informare și a unui avans de minim 25%.

Au mai arătat recurenții că sunt incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 1321 C. civ., care reglementează cauzele de încetare a contractului prin neîndeplinirea condiției.

Recurenții au susținut că la punctul 7 lit. g) din contract se face referire la o diferență de preț, din care reiese că o parte de preț trebuia achitat din surse proprii ale promitentului-cumpărător, așa cum se stipulează la art. 4 din convenția părților, iar în decizia recurată, instanța a analizat o situație care excede celor două clauze convenite de părți și a adăugat alte condiții decât cele stipulate de părți, interpretând neîndeplinirea condiției ca o cauză de încetare a contractului peste voința părților.

Conchizând, recurenții au susținut că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1268 alin. (3) C. proc. civ., arătând că dispozițiile și clauzele din contract se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce niciun efect.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 01 iulie 2020 completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de recurentii-pârâți C. și D., invocată de intimații-reclamanți, a admis, în principiu, recursul declarat de recurenții-pârâți C. și D., împotriva deciziei civile nr. 2300 din 30 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 7 octombrie 2020.

Intimații-pârâți A. și B. au depus întâmpinare la data de 21 februarie 2020, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului, intimații au învederat că motivele invocate de recurenți nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de lege.

În referire la criticile de recurs, intimații au susținut, în esență, în ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., că instanța de apel nu a schimbat cauza cererii de chemare în judecată.

Astfel, prin cererea de chemare în judecata care a avut două capete distincte de cerere s-a solicitat obligarea pârâților la restituirea avansului de 3000 euro (în RON) care reprezintă avansul plătit promitenților vânzători, fără să se facă mențiunea că obligarea la restituirea avansului este consecința rezoluțiunii și repunerii părților în starea anterioară.

Mai mult, în motivarea cererii de chemare în judecată reclamanții au făcut mențiunea expresă că restituirea avansului este datorată ca urmare a aplicabilității clauzei conținute în art. 7 lit. g) și nu) ca urmare a rezoluțiunii.

În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., intimații au arătat că, în speță, s-a solicitat un credit raportat la nevoia și posibilitățile materiale ale cumpărătorului de a achita 15% din suma ce constituia diferența dintre preț și suma rămasă de achitat după plata avansului de 3000 euro făcută de cumpărător, credit care a fost preaprobat, însă ulterior cuantumul acestuia a fost diminuat ca urmare a raportului evaluator al imobilului, situația înscriindu-se astfel în ipoteza avută în vedere de art. 7 lit. g) din promisiunea de vânzare, aprobându-se în final un credit de doar 364.800 RON, față de 410.550 RON.

Se susține că din adeverința nr. x/12.03.2019 emisa de F., depusă în apel, reiese clar această împrejurare, în speță având relevanță faptul că nu li s-a acordat creditul necesar acoperii diferenței de preț raportat la nevoile lor, datorită raportului de evaluare a imobilului, la care se referă art. 7 lit. g) din promisiune, astfel că nu există nici o contradicție între reținerile instanței.

În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intimații au opinat că instanța de apel a făcut o corecta aplicare a legii în cauză și a constatat corect că art. 7 al promisiunii nu stipulează obligativitatea promitentului cumpărător de a plăti într-un anume procent din surse proprii suma reprezentând diferența rămasă de achitat după plata avansului de 3000 euro de către promitentul compărător.

În opinia intiamților, susținerea pârâților în sensul că în lipsa prevederii în contract, diferența rămasă de plată, în cuantum de 25% trebuia să fie realizată de reclamanți adaugă la contract și excede voinței comune a părților la data semnării promisiunii.

La data de 18 martie 2020, recurenții au depus răspuns la întâmpinarea intimaților, arătând că recursul este admisibil, iar solicitarea de casare și trimitere a cauzei spre o nouă judecată este una corectă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În referire la critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.:

În esență, formulând această critică, recurenții invocă încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. ca urmare a schimbării cauzei cererii de chemare în judecată, în condițiile în care, în apel, s-a constatat desființată de plin drept promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/28.09.2017, în baza art. 7 lit. g) din antecontract, deși reclamanții au solicitat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și restituirea avansului achitat, iar nu desființarea de plin drept a promisiunii.

Analizând aceste susțineri, Înalta Curte reține că art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., consacră dreptul și, totodată, obligația judecătorului de a restabili calificarea (în ipoteza în care partea a calificat greșit) actelor și faptelor juridice deduse judecății, prin acestea din urmă înțelegându-se nu numai actele de procedură, ci și actele și faptele juridice ca izvoare de drept substanțial.

Astfel, aplicarea corectă a legii este o prerogativă esențială a instanței judecătorești și nu poate face obiectul dispoziției părților decât acolo unde legea o permite expres, întrucât principiul disponibilității nu poate avea nicio înrâurire asupra obligației și îndreptățirii instanței de a cunoaște dreptul aplicabil și de a-i da eficiență, potrivit principiului iura novit curia.

Prin urmare, atunci când părțile implicate în proces, în virtutea unor drepturi de care pot dispune în mod liber, nu au convenit în mod expres altfel, judecătorul este îndreptățit să procedeze la recalificarea, din punct de vedere juridic, inclusiv a naturii juridice reale a cererii, cu implicații asupra normelor juridice aplicabile, atât sub aspectele de drept substanțial, cât și sub aspectele de drept procesual.

În consecință, temeiul juridic al acțiunii poate fi pus în discuție de către instanța de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptățită să dea acțiunii calificarea juridică exactă. Din această perspectivă, calificarea acțiunii se face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii.

Or, în speță, scopul urmărit de reclamanți prin acțiunea formulată, constă în obligarea pârâților la restituirea sumei de 3000 euro, reprezentând avansul plătit pârâților în temeiul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare privind imobilul teren în suprafață de 500 mp și construcțiile edificate pe acesta, situat în comuna Crevedia, sat Samurcasi, județul Dâmbovița și autentificat sub nr. x/28.09.2017 de Notarul public E., aceștia invocând îndeplinirea condiției stabilite prin art. 7 lit. g) din antecontract și susținând că încheierea contractului de vânzare nu a mai avut loc din motive neimputabile acestora.

Așadar, reclamanții nu au înțeles să justifice dreptul afirmat prin cererea de chemare în judecată - de a se constata încetat antecontractul și de a li se restitui prestațiile executate în urma încheierii acestuia - în considerarea unei conduite culpabile a promiteților vânzători în executarea antecontractului, în realitate, prin modalitatea în care au prezentat situația de fapt în cuprinsul actului de învestire al instanței, aceștia susținând incidența unei alte cauze de încetare a contractului - desființarea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiată între părți la data de 28.09.2017 și autentificată sub nr. x din data de 28 septembrie 2017, ca efect al îndeplinirii condiției stabilite prin art. 7 lit. g) din antecontract, cu consecința repunerii părților în situația anterioară conform acestei clauze.

În același sens, trebuie menționat faptul că deși în redactarea cererii reclamanții au utilizat noțiunea de "rezoluțiune" a antecontractului, aceștia au invocat drept temei de drept al cererii de chemare în judecată dispozițiile art. 1270, art. 1399 și urm., art. 1669 și art. 1670 C. civ., norme care reglementează forța obligatorie a contractelor, obligația condițională, respectiv, promisiunea de vânzare și promisiunea de cumpărare, iar nu dispozițiile legale care reglementează dreptul la rezoluțiune (art. 1550 și următoarele din C. civ.).

Raportat la cele anterior constatate, se reține așadar că instanța de apel a făcut o judicioasă evaluare a elementelor acțiunii în stabilirea cauzei acesteia, iar împrejurarea că prima instanță a judecat fondul primului petit al cererii în temeiul unei calificări juridice greșite a cauzei cererii de chemare în judecată, nu era de natură a exclude posibilitatea calificării corecte a acestuia în calea de atac a apelui, în condițiile în care cauza reprezintă situația de fapt calificată juridic, iar calificarea juridică corectă a acesteia, conformă prevederilor legale aplicabile, poate fi realizată și de către instanța de prim control judiciar, potrivit art. 22 alin. (4) și (5) din C. proc. civ. coroborat cu art. 482 din C. proc. civ.

De altfel, trebuie observat că apărările recurenților pârâți au fost făcute, inclusiv în prima fază procesuală, dar și în apel, și din perspectiva acestei cauze a cererii de chemare în judecată.

Cum din cele ce preced, rezultă că nu se poate reține că, în apel, s-ar fi judecat o cauză nouă a cererii de chemare în judecată, în speță nu este incidentă o ipoteză de încălcare a prevederilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

În egală măsură, trimiterea recurenților la considerentele deciziei nr. 1/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, nu are aptitudinea de a releva nelegalitatea deciziei civile recurate, câtă vreme, în speță, nu este incidentă o ipoteză în care instanța de judecată să nu fi fost învestită cu analiza unei cereri de constatare a încetării antecontractului, ci o situație în care, redactarea deficitară a cererii de chemare în judecată a impus intervenția instanței pentru determinarea corectă a cauzei acțiunii civile, conform scopului urmărit de reclamanți prin promovarea acțiunii.

Pentru toate aceste argumente, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. este nefondat.

În referire la critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.:

Critica este nefondată.

În acest sens, Înalta Curte reține că invocarea motivării contradictorii presupune în sarcina recurenților indicarea și dezvoltarea acestei ipoteze de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate).

În speță, însă, recurenții fac trimitere doar la modalitatea de apreciere a probelor (adresa nr. x/07.12.20017 emisă de F. și promisiunea de vânzare nr. 1882/29.09.2017) prin cele două considerente redate în cuprinsul cererii de recurs, susținând că acestea trebuiau interpretate într-o altă modalitate, declarându-și dezacordul față de concluzia instanței de apel și de decizia pronunțată.

Or, aceste aspecte care nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situației de fapt reținute de instanțele de fond și, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanța de recurs este ținută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Criticile deduse judecății cu privire la fondul litigiului sunt, de asemenea, neîntemeiate, recurenții nedemonstrând încălcarea normelor de drept material aplicabile (art. 1321, art. 1268 alin. (3) din C. civ.), pentru a atrage incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, în speța de față, instanța de apel a stabilit următoarea situație de fapt, pe care se grefeză controlul de nelegalitate ce poate fi exercitat în calea de atac a recursului:

La data de 28 septembrie 2017 între promitenții -vânzători D. și C. și promitenții -cumpărători B. și A. s-a încheiat o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în comuna Crevedia, sat Samurcași, compus din teren intravilan, categoria de folosință curți-construcții, în suprafață de 500 m.p., împreună cu construcția situată pe acesta, în suprafață utilă de aproximativ 120 m.p., prețul convenit de părți pentru imobil fiind de 105.000 euro, din care s-a achitat la data încheierii antecontractului, cu titlu de avans, suma de 3.000 euro, iar diferența de 102.000 euro (469.108 RON) urma a se achita parțial din surse proprii ale promitentului cumpărător, iar restul din creditul acordat acestuia, în RON, de către o bancă creditoare.

Potrivit art. 7 lit. g) din contractul menționat, în situația în care încheierea contractului de vânzare nu va mai avea loc din motive neimputabile promitentului-cumpărător, respectiv banca creditoare nu a acordat acestuia creditul necesar achitării diferenței de preț, din cauza actelor de proprietate sau a raportului de evaluare, promitentul vânzător va restitui promitentului cumpărător suma de bani primită cu titlu de avans, fără aplicarea vreunei sancțiuni.

Din evaluarea adresei nr. x/07.12.2017 emisă de F. (expert de ajutor în credite), instanța de apel a reținut că din valoarea creditului solicitat în cererea de credit formulată de reclamanți, de 416.000 RON, echivalent în euro 89.250, cu avans de 15% din prețul imobilului, preț stabilit conform promisiunii de vânzare nr. 1882/29.09.2017, în urma depunerii raportului de evaluare întocmit pentru proprietatea menționată în antecontractul nr. x/29.09.2017, G. a aprobat final creditul ipotecar în următoarele condiții: valoare credit 364.800 Ron, cu condiția să se prezinte înainte de semnare extras CF pentru informare pentru lotul cadastral 76134, având destinția de drum de acces, avans minim de 25% din prețul imobilului.

De asemenea, s-a constatat că, în contract, nu s-a prevăzut în concret care va fi participația personală a promitenților cumpărători în îndestularea prețului și cât din preț va fi suportat prin acordarea creditului de către bancă, clauza din art. 7 lit. g) din contract reglementând situația în care banca creditoare nu a acordat acestora creditul necesar achitării diferenței de preț, din cauza actelor de proprietate sau a raportului de evaluare.

Prin cererea de recurs, recurenții afirmă că întrucât nu s-a stipulat în convenție în ce condiții (avantajoase sau mai puțin avantajoase), se va obține creditul necesar achitării diferenței de preț, iar în speță, clauza prevăzută la art. 7 lit. g), din) promisiunea de vânzare se referă la o diferență de preț care trebuia achitată, în conformitate cu art. 4 din convenție, fie din surse proprii ale promitentului cumpărător, fie din credit, instanța de apel a realizat o interpretare a obligațiilor asumate de reclamanți ce excede clauzelor convenite de părți, adăugând alte condiții decât cele stipulate, respectiv că, în acest fel s-a interpretat neîndeplinirea condiției ca o cauză de încetare a contractului peste voința părților.

O atare susținere nu poate fi validată.

Sub acest aspect, instanța de recurs, reține că, potrivit regulilor generale de interpretare a convențiilor prevăzute de C. civ. (art. 1266-1269), determinarea voinței concordante a părților trebuie să aibă drept premisă împrejurarea că toate clauzele stipulate în contract alcătuiesc un tot indisolubil, astfel încât determinarea înțelesului și sensului acestora în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor născute în temeiul său trebuie să fie rezultatul unei interpretări sistematice, urmând a se da fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Or, în speță, instanța de apel a realizat o judicioasă aplicare a acestor reguli, procedând la o analiză sistematică a clauzelor promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare încheiată între părțile litigante și dând acestora înțelesul și semnificația rezultate din ansamblul acestor clauze.

Câtă vreme din analiza probatoriilor administrate s-a reținut că, în speță, creditul solicitat de reclamanți, deși inițial fusese preaprobat în anumite condiții (mai exact într-un cuantum care acoperea diferența de preț), ulterior, în urma depunerii raportului de evaluare, a fost aprobat într-o altă modalitate decât cea inițială, (aspect reținut de către instanța de apel din evaluarea adresei nr. x/07.12.2017 emisă de F.), respectiv într-un cuantum mai mic decât diferența de preț pe care s-au angajat promitenții cumpărători să o achite prin antecontract, interpretarea dată celor două clauze anterior menționate de către instanța de apel nu a avut drept consecință, contrar afirmațiilor din recurs, o modificare a convenției în ce privește drepturile promitenților cumpărători, în afara voinței exprimate de părți.

Astfel, constatându-se, prin decizia recurată, că prețul vânzării urma a fi plătit de către promitenții cumpărători parțial din surse proprii și, parțial, din credit, respectiv că, în antecontract, nu s-a stipulat, în concret, care este participația personală a promitenților cumpărători la plata prețului și cât din preț trebuie suportat prin acordarea creditului de către bancă, nu s-ar putea reține că interpretarea dată, în apel, clauzei instituite în art. 7 lit. g) din convenție - care reglementează ipoteza în care banca creditoare nu acordă promitenților cumpărători creditul necesar achitării diferenței de preț, din cauza raportului de evaluare sau a actelor de proprietate - nu ar fi conformă voinței reale a părților, în realitate, în speță, fiind avute în vedere în mod judicios specificul și conținutul concret al clauzelor analizate.

Tot astfel, raportat la contextul factual anterior prezentat, aprecierea realizată de către instanța de apel, subsecventă evaluării circumstanțelor care au condus la neaprobarea de către G. a unui credit în cuantum suficient pentru achitarea diferenței de preț (care au avut drept premisă o reevaluare a preaprobării realizată inițial de către instituția bancară menționată în urma depunerii raportului de evaluare), în sensul că aprobarea finală a creditului s-a realizat în condiții mai puțin avantajoase decât cele preaprobate, nu are valența pretinsă de recurenți - aceea a novării obligațiilor asumate de reclamanți, ca urmare a interpretării eronate a clauzelor antecontractului.

În acest sens, trebuie observat că în expunerea raționamentului său vizând îndeplinirea condiției prevăzute de art. 7 lit. g) din contract, instanța de apel nu și-a fundamentat soluția pe aspectul lipsei culpei promitenților vânzători la încheierea contractului de vânzare ca efect al obținerii unui credit în condiții de creditare mai puțin avantajoase, în realitate, acest considerent, având menirea de a sublinia intervenirea unor modificări esențiale ale împrejurărilor prefigurate de către promitenții cumpărători la momentul încheierii antecontractului în privința posibilității plății diferenței de preț, prin accesarea unui credit care să acopere această diferență. O atare constatare este, de altfel, sprijinită în mod logic de argumentele prezentate de instanța de apel în considerentele deciziei recurate care succedă acestei aprecieri și care fac trimitere la necesitatea interpretării convențiilor cu luarea în considerare a negocierilor purtate de părți, a practicilor statornicite între acestea, a comportamentului acestora ulterior încheierii contractului, respectiv la faptul că, potrivit 1.269 din C. civ. convențiile se interpretează în favoarea celui care se obligă, în speță în favoarea promitenților -cumpărători.

De asemenea, trebuie observat că, deși recurenții susțin că soluția instanței de apel reprezintă rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 1321 din C. civ., prin efectul interpretării greșite a clauzelor actului juridic dedus judecății, o parte din argumentele expuse în justificarea acestui motiv de recurs, tind la a demonstra că probele administrate ar fi trebuit interpretate ca dovedind un refuz nejustificat al reclamanților de încheia contractul de credit și de a suporta diferența de preț din surse personale

Trebuie subliniat, însă, că potrivit dispozițiilor noului C. proc. civ., nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 din C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Astfel, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ.

Așa fiind, argumentele care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

De asemenea, în condițiile în care pretinsa lipsire de efecte a clauzelor contractuale, ca efect al interpretării acestora, nu a fost în temeinic justificată prin critica formulată, recurenții nedemonstrând încălcarea regulei de interpretare exprimabilă prin adagiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, ci limitându-se la a pretinde că, în lipsa acceptării propriei lor interpretări, în ceea ce privește îndeplinirea condiției rezolutorii, antecontractul ar fi lipsit de efecte juridice, în speță, nu se poate reține ca fiind incidentă o ipoteză de încălcare a disp. art. 1268 alin. (3) din C. civ.

Tot astfel, susținerea din recurs în sensul că, în absența interpretării clauzei prevăzute de art. 7 lit. g) din contract, în sensul că aceasta nu viza întreaga diferență de preț ce urma a fi achitată de reclamanți, ci o parte din această diferență, pe lângă faptul că nu are suport în clauzele convenției, nu justifică nicidecum o ipoteză de transformare nepermisă a obligațiilor asumate de promitenții cumpărători de a plăti, în viitor, prețul imobilului obiect al promisiunii de vânzare cumpărare, într-o obligație pur potestativă.

În acest sens, trebuie observat că, prin decizia recurată, ca efect al interpretării clauzei anterior menționate nu s-a reținut îndreptățirea reclamanților de a refuza acceptarea creditului menit a acoperi diferența de preț, ci s-a constatat imposibilitatea achitării de către aceștia a restului de preț, în condițiile în care nu li s-a aprobat creditul în cuantumul necesar achitării diferenței de preț, în conformitate cu voința concordantă a părților exprimată la momentul încheierii contractului.

Dat fiind că forța obligatorie a contractului și, implicit, obligația de acționa cu bună credință, în executarea convenției trebuie raportate la obligațiile și drepturile convenite real de către părți, în cauză nu pot fi ignorate caracteristicile obiectului obligațiilor asumate de către reclamanți, care nu pot să fie completate sau transformate, pe calea interpretării clauzelor asumate de părți, actul juridic civil legal încheiat având forță obligatorie nu pentru părțile acestuia.

În consecință, întrucât nemulțumirea recurenților în privința interpretării date clauzelor contractuale anterior menționate, nu este susținută nici de termenii antecontractului și nici de elemente extrinseci acestuia, va fi apreciată ca nefondată și susținerea acestora vizând aplicarea eronată, în speță, a dispozițiilor art. 1321 din C. civ.

Cum în raport de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs, astfel cum au fost invocate și încadrate de recurenți în dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge respinge recursul declarat de pârâții D. și C. împotriva deciziei civile nr. 2300 din 30 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, ca nefondat.

În concordanță cu considerentele anterior prezentate, având în vedere soluția de respingere ca nefondată a căii de atac, în aplicarea dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ. coroborat cu art. 494 din C. proc. civ., se va dispune obligarea recurenților pârâți D. și C. la plata sumei de 2000 RON către intimatul-reclamant A., reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, achitat conform chitanței nr. x/25.01.2020, aflată la dosarul cauzei - fila x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâții D. și C. împotriva deciziei civile nr. 2300 din 30 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenții-pârâți D. și C. la plata sumei de 2000 RON către intimatul-reclamant A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2020.