ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 667/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra - Neamț, la data de 02 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., să se dispună: - revocare/declararea ca fiind inopozabil față de societate a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/05.01.2017 încheiat între pârâți cu privire la imobilul situat în intravilanul județul Neamț, compus din terenul în suprafață de 3.783 m.p., cota indiviză din terenul în suprafață de 2.017 m.p. având categoria de folosință arabil, cu destinație de drum și construcție CI-locuință P+M și garaj, în suprafață desfășurată de 210.10 m.p. și înscrise în CF x a UAT Comuna Dobreni, jud. Neamț; - radierea dreptului de proprietate al pârâților F. și reînscrierea dreptului de proprietate al pârâților G.. În drept, au fost invocate prevederile art. 194 C. proc. civ., art. 1562-1565 C. civ. Prin sentința civilă nr. 150 din 10 ianuarie 2018, Judecătoria Piatra - Neamț, secția civilă a admis excepția de necompetență materială, invocată de instanță, din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț. Prin încheierea din 25 ianuarie 2018, Tribunalul Neamț, secția I civilă a scos cauza de pe rolul secției I civile și a trimis-o, spre competentă soluționare, secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Neamț. Prin încheierea din 08 martie 2018, Tribunalul Neamț, secția a II - civilă, de contencios administrativ și fiscal a scos cauza de pe rol și a trimis-o, spre competentă soluționare, secției I civile a Tribunalului Neamț. Totodată, a constatat invit conflict negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Bacău. Prin sentința nr. 6 C. civ. din 22 martie 2018, Curtea de Apel Bacău a stabilit în favoarea secției I civile a Tribunalului Neamț competența de soluționare a cauzei privind acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. prin administrator judiciar H. București.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal: Prin sentința civilă nr. 981 din 28 august 2018, Tribunalul Neamț, secția I civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea oblică formulată de reclamanta S.C. A., prin administrator judiciar H., în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., având ca obiect revocare contract și rectificare carte funciară și a obligat reclamanta să plătească pârâților suma de 4500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel Bacău: Prin decizia nr. 509 din 25 iunie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamanta S.C. A. - prin administrator special I., împotriva sentinței civile nr. 981/28.08.2018 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B., C., D. și E., ca nefondat și a obligat pe apelantă să plătească intimaților-pârâți suma de 3500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs: Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A., prin administrator special I., invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Motivarea recursului a fost structurată pe patru argumente de nelegalitate (de la B.1 la B.4). În dezvoltarea primului dintre acestea (menționat la punctul B.1 din motivele de recurs) se arată că instanța de apel a interpretat eronat condițiile pentru admisibilitatea acțiunii revocatorii prevăzute în art. 1562-1653 din C. civ. întrucât în cauză a fost făcută dovada complicității la fraudă a terților cumpărători F. prin faptul că prețul plătit de aceștia este unul derizoriu, mult inferior valorii de piață a acestuia, care era de 3 ori mai mare, aspect cunoscut și asumat de către cumpărători, în realitate tranzacția reprezentând o liberalitate pentru care nu mai este necesară îndeplinirea condiției privind complicitatea la fraudă a terților. În opinia recurentei, sunt irelevante aspectele privind necunoașterea faptului emiterii biletelor la ordin, întrucât momentul care prezintă relevanță în cauză este momentul încheierii contractului de vânzare, iar nu un moment anterior. Contrar susținerilor instanței de apel, art. 1.562 și art. 1.563 C. proc. civ. nu impun cunoașterea de către terț a existenței creanței, cum acreditează instanța de apel, ci cunoașterea faptului că debitorul, prin operațiunea încheiată, își creează sau își mărește starea de insolvabilitate. Or, faptul că terții au consimțit să achiziționeze un bun la un preț de cel puțin 3 ori mai mic, dovedește în mod evident că intimații-pârâți D. și E. au avut reprezentarea subiectivă a faptului că soții B. și C. primesc în schimb o valoare mult inferioară valorii terenului și construcției, deci au avut reprezentarea subiectivă că debitorul își creează sau își micșorează o stare de insolvabilitate. Complicitatea la fraudă a pârâților D. și E. rezultă și din relația de prietenie pe care o au cu vânzătorii C. și B., aspect confirmat de către probatoriul administrat, dar și din împrejurarea că au permis vânzătorilor să locuiască în continuare în acel imobil ceea ce, desigur, acreditează ideea unei vânzări simulate. Complicitatea la fraudă rezultă și din modalitatea de plată a prețului stabilită prin contractul de vânzare, respectiv în 10 rate egale, fără a solicita nici un avans și nici dobânzi pentru prețul neachitat. O atare conduită indică nu numai o fraudă a debitorului, dar și o conivență a terților dobânditori. Orice referiri la stingerea unei datorii anterioare, de altfel nedovedită, sunt inopozabile față de societatea recurentă. De altfel, intimații-pârâți s-au contrazis la interogatoriu, făcând referire la o serie de probleme medicale, nicidecum la intenția de a stinge o datorie mai veche. Însă, chiar această ultimă afirmație denotă complicitatea la fraudă a soților F., contrar susținerilor instanței de judecată. Un al doilea argument de nelegalitate (menționat la punctul B.2 din motivele de recurs) se referă la faptul că reclamanta S.C. A. este titulara unei creanțe certe, aspect reținut cu autoritate de lucru judecat. Recurenta consideră că una dintre condițiile pentru admiterea acțiunii revocatorii presupune existența unei creanțe certe în patrimoniul creditorului, condiție ce este îndeplinită în situația de față. Actualul C. civ. reglementează o singură condiție pe care trebuie să o îndeplinească creanța creditorului, și anume caracterul cert al acesteia. Noua reglementare se detașează astfel de opinia unanimă a doctrinei juridice care susține că. pentru promovarea acțiunii revocatorii, creanța creditorului trebuie să fie certă, lichidă și, în principiu, anterioară actului a cărui inopozabilitate este cerută. Concepția noului C. civ. este în acord cu noile orientări din dreptul francez care militează pentru lărgirea aplicabilității acțiunii revocatorii, cu consecința flexibilizării condițiilor de admisibilitate și a renunțării la caracterul lichid și exigibil al creanței. Neprecizarea în textul legal a condiției anteriorității creanței lasă fără obiect discuțiile controversate referitoare la necesitatea datei certe a creanței. Ca atare, Noul C. civ. nu mai cere condiția anteriorității creanței. În acest sens, este relevant și faptul că societatea este titulara unei creanțe certe față de pârâtul C., acesta datorând societății suma de 505.477 RON, având deci calitatea de debitor, potrivit prevederilor art. 33, art. 34 alin. (3), art. 35 alin. (1) și alin. (2), art. 106 alin. ultim din Legea nr. 58/1934, art. 1.718 C. civ., art. 187 din Norma-cadru nr. 6/1994. Cadrul legal menționat, în mod evident reclamanta S.C. A. S.R.L.are calitatea de creditor al lui C.. Un al treilea argument de nelegalitate (menționat la punctul B.3 din motivele de recurs) susține și îndeplinirea condiției de admisibilitate a acțiunii revocatorii, aceea ca vânzarea să fi creat societății reclamante un prejudiciu, prin crearea unei stări de insolvabilitate. Recurenta consideră că actul atacat a creat creditorului un prejudiciu, ce constă în faptul că debitorul și-a cauzat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate. Prejudiciul suferit de societate este dovedit prin refuzul de plată a biletelor la ordin din lipsă totală de disponibil, astfel cum rezultă din mențiunile aplicate de unitățile bancare pe instrumentele de plată, iar, în contextul inițierii executării silite împotriva intimatului-pârât C., până la acest moment, a fost recuperată numai suma de 2.200 RON, starea de insolvabilitate a debitorului fiind mai mult decât evidentă, în acest sens fiind adresa emisă de B.E.J. J.. Ca atare, este de la sine înțeles că intimatul-pârât C. a cauzat societății un prejudiciu, spoliindu-și realmente patrimoniul, câtă vreme acesta a înțeles să-și înstrăineze singurele imobile pe care le deținea în proprietate și care puteau fi valorificate efectiv. Acesta nu are alte bunuri în proprietate care să poate fi valorificate sau alte surse de venit, context în care nu poate fi pusă la îndoială îndeplinirea condiției ca actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu. Astfel cum rezultă din adresa emisă de B.E.J. J., imobilul constând într-un spațiu comercial la care se referă prima instanță era ipotecat în favoarea unei unități bancare, care, în urma vânzării silite, și-a recuperat suma garantată, societatea primind numai suma de 2.200 RON. La fel, celelalte bunuri care mai sunt în proprietatea intimatului-pârât nu pot fi valorificate. Contrar susținerilor primei instanțe, în patrimoniul intimatului-pârât, nu există bunuri de valoare care să acopere creanța pe care o avem de recuperat. Insolvabilitatea intimatului-pârât C. rezultă și din faptul că intimatul-pârât C. nu a înțeles să achite benevol biletele la ordin pe care le-a avalizat, respectiv le-a garantat cu patrimoniul propriu, că terenurile la care se referă prima instanță nu au putut fi valorificate de către executorul judecătoresc, intimatul-pârât C. nedeclarând la interogatoriu că ar mai deține și alte bunuri în proprietate care să poată fi urmărite. Recurenta arată că nu poate fi obligată să producă alte probe în dovedirea stării de insolvabilitate câtă vreme debitorul societății manifestă o atitudine pur pasivă. Un al patrulea argument de nelegalitate (menționat la punctul B.4 din motivele de recurs) se referă la faptul că recurenta consideră că este îndeplinită și condiția privind frauda produsă de intimatul-pârât C. constând în faptul că acesta și-a înstrăinat singurul bun din patrimoniu care putea fi efectiv valorificat. Prima instanță nu a analizat absolut deloc condiția privind existența fraudei în persoana intimatului-pârât C.. Concret, acesta, împreună cu soția sa, B. și cei doi cumpărători, D. și E., au perfectat contractul de vânzare la data de 05.01.2017, cu toate că, până la acea dată, emisese și avalizase instrumente de plată, fără acoperire, în sumă de 296.109 RON. Contrar susținerilor instanței de judecată, faptul că, la momentul încheierii contractului de vânzare, erau emise numai o parte dintre biletele la ordin (și anume, 11 bilete la ordin), având scadența în lunile februarie, martie și aprilie 2017, prezintă relevanță, fiind astfel anticipată imposibilitatea de a plăti creanța la scadență și inducându-se starea de insolvabilitate. Mai mult, art. 1.563 C. civ. menționează doar condiția creanței certe, nicidecum vreo cerință de exigibilitate a creanței la momentul care intervine actul fraudulos, sens în care faptul că niciun bilet la ordin nu era scadent la momentul perfectării contractului de vânzare nu are niciun fel de eficiență juridică. Frauda intimatului-pârât C. rezultă din prețul derizoriu, mult sub valoarea de piață, ceea acreditează ideea de fraudă a debitorului C.. De altfel, orice precizări privind "stingerea unei datorii" sunt lipsite de relevanță în cauză, față de absența oricăror mențiuni în cuprinsul contractului de vânzare. Prin urmare, având în vedere că este vorba despre plata unei sume de bani de peste 250 RON, în mod eronat, instanța de judecată a dat relevanță răspunsului la interogatoriu al intimaților-pârâți F.. Frauda rezultă și din modalitatea de plată a prețului stabilită prin contractul de vânzare, respectiv părțile au agreat plata în 10 rate egale, fără a solicita nici măcar un avans, fără a plăti dobânzi pentru prețul neachitat Frauda rezultă din faptul că vânzătorii au renunțat la înscrierea dreptului de ipotecă legală asupra imobilelor vândute pentru prețul datorat de cumpărătorii D. și E., conform art. 2.428 alin. (2) lit. e) C. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimații-pârâți C., B., E. și D. au depus întâmpinări, solicitând, în principal, pe cale de excepție, anularea recursului și, în subsidiar, respingerea recursului.

Procedura derulată în recurs: Dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 09 august 2019. Prin rezoluția din 12 august 2019, s-a dispus întocmirea prezentului raport asupra admisibilității în principiu a recursului, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. Raportul a fost întocmit la data de 14 octombrie 2019 și, prin încheierea de ședință din data de 23 ianuarie 2020, s-a dispus asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de reclamanta S.C. A., prin administrator special I., împotriva deciziei nr. 509 din 25 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, astfel: A fost respinsă cererea de amânare a cauzei, formulată de recurenta-reclamantă și a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimații-pârâți. S-a constatat că recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. și că, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., recursul este admisibil în principiu, fixându-se termen pentru judecata recursului la data de 05 martie 2020, complet C6 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând recursul declarat de reclamanta S.C. A., prin administrator special I., împotriva deciziei nr. 509 din 25 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, Înalta Curte constată următoarele: Astfel cum s-a reținut în încheierea de admitere în principiu a prezentului recurs, din data de 23 01 2020, cu prilejul motivării respingerii excepției nulității recursului invocată de intimații-pârâți, recurenta a invocat critici privind nerespectarea dispozițiilor art. 1562-1563 din C. civ., a prevederilor Legii nr. 58/1934, aspect care permite încadrarea, în mod formal, a argumentelor din recurs în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În analiza prezentului recurs, Înalta Curte pleacă de la premisa că, în calea de atac extraordinară a recursului, nu pot face obiect de analiză aspecte care excedează verificărilor de legalitate menționate expres și limitativ în art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și cele care depășesc cadrul legal în care a avut loc controlul realizat de instanța de apel. Verificând legalitatea aplicării în cauză a art. 1562-1565 din C. civ., Înalta Curte observă că în mod corect instanța de apel a circumscris analiza criticilor din apel particularității cauzei, determinată de faptul că, prin acțiunea revocatorie, reclamanta, în calitate de creditor, dorește să fie declarat inopozabil față de ea contractul cu titlu oneros, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.01.2017, prin care, în opinia sa, pârâtul C., de conivență cu cumpărătorii F., și-a mărit starea de insolvabilitate prin înstrăinarea singurului bun important din patrimoniul său. Ipoteza măririi stării de insolvență prin vânzarea bunurilor aflate în patrimoniul debitorului determină incidența în cauză a art. 1562 alin. (2) Noul C. civ., potrivit căruia "Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate". Ca atare, în cazul în care starea de insolvabilitate invocată se realizează prin perfectarea unui contract cu titlu oneros, astfel cum este cazul în speță, aplicarea sancțiunii inopozabilității este condiționată de dovedirea conivenței terțului cumpărător. Instanța de apel a reținut că această conivență nu este dovedită întrucât terții cumpărători nu au cunoscut existența celor 11 bilete la ordin, de vreme ce acestea nu erau înscrise în cartea funciară; nu s-a probat existența unui interes mult mai complex decât relațiile de prietenie dintre vânzători și cumpărători pentru a argumenta o eventuală complicitate a cumpărătorilor la fraudarea intereselor apelantei și nici a vreunui pact de răscumpărare (printr-un contraînscris sub semnătură privată), dimpotrivă, în contractul de vânzare-cumpărare fiind stipulată o clauză de punere în întârziere a cumpărătorilor în caz de neplată a ratelor; prețul de 100 000 de euro nu este unul derizoriu, ci lezionar, ceea ce impune alte sancțiuni, potrivit art. 1221-1224 din C. civ. Combătând aceste argumente, recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 1562 alin. (2) din C. civ. deoarece acest text nu impune cunoașterea de către terț a existenței creanței, ci faptul că debitorul își creează o stare de insolvabilitate, aspect care ar reieși din faptul că prețul plătit de către cumpărători a fost de trei ori mai mic decât prețul pieței, a fost plătit în rate, fără un avans și fără obligarea la plata de dobânzi, iar vânzătorii continuă să locuiască și în prezent în imobil. Verificând legalitatea deciziei recurate din perspectiva aplicării art. 1562 alin. (2) din C. civ., Înalta Curte observă că acest articol se referă la existența unei stări de insolvabilitate. Insolvabilitatea, ca situație a debitorului de a fi în incapacitate de plată a datorilor, presupune ca cel care dobândește bunul să aibă cunoștință de calitatea de debitor a celui care îl înstrăinează, deci, implicit, de existența unei creanțe împotriva vânzătorului-debitor. Altfel spus, cunoașterea faptului că debitorul își creează o stare de insolvabilitate este indisolubil legat de cunoașterea existenței unei creanțe care grevează patrimoniul vânzătorului. Ca atare, este nefondată critica recurentului privind lipsa de semnificație a cunoașterii de către terț a existenței creanței. Înalta Curte privește acele critici care fac referire la proba inexistenței altor bunuri în patrimoniul debitorului ca nefiind veritabile argumente de nelegalitate, ci aspecte care țin de modul de interpretare a probelor, interpretare prin care se tinde a se ajunge la o altă situație de fapt decât cea în raport de care ambele instanțe de fond au făcut aplicarea legii. Or, situația de fapt a fost pe deplin stabilită în fazele procesuale devolutive și nu poate fi modificată în faza procesuală a recursului, care este o cale de atac extraodinară, de reformare, circumscrisă numai unor verificări de legalitate, expres și limitativ reglementate în art. 488 din C. proc. civ. Nu pot fi primite nici susținerile recurentei care prezumă conivența cumpărătorilor din existența unei relații de prietenie între vânzători și cumpărători, din cuantumul prețului plătit și lipsa unor rate, din faptul că vânzătorii continuă să locuiască în imobil, de vreme ce, sub acest aspect, instanța de apel a analizat probele și, în raport de situația de fapt reținută, a apreciat în sens contrar acestei prezumții, în interpretarea art. 1562 alin. (2) din Noul C. civ. Alineatul (2) al art. 1562 din Noul C. civ. reprezintă o aplicare particulară a alin. (1) pentru ipoteza în care prejudiciul se realizează prin perfectarea unui contract cu titlu oneros sau a unei plăți făcută în executarea unui asemenea contract și, astfel cum s-a arătat, condiționează aplicarea sancțiunii inopozabilității de dovedirea conivenței terțului cumpărător. În aceste condiții, în mod corect instanța de apel s-a limitat la a analiza, în considerentele hotărârii pe care a pronunțat-o, doar conivența la fraudă a cumpărătorilor, întrucât constatarea neîndeplinirii acestei cerințe făcea de prisos cercetarea celorlalte condiții cumulative prevăzute în art. 1562 alin. (1) și art. 1563 din C. civ. Astfel fiind, în mod just instanța de apel nu a făcut o analiză a criticilor referitoare la existența unei creanțe certe, la dovedirea stării de insolvabilitate și a fraudei săvârșite de către C.. Recurentul a reiterat aceste critici în recurs, la pct. B.2 - B.4, însă ele nu pot fi analizate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în contextul în care nu au făcut obiectul analizei în apel întrucât, potrivit art. 494 coroborat cu art. 479 din C. proc. civ., instanța de control judiciar este ținută să se pronunțe numai asupra aspectelor de drept care au fost dezlegate de instanța inferioară. Față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de recurs invocat, astfel că, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. Văzând prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 4500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimaților-pârâți, la solicitarea acestora, dovedită cu chitanța depusă la dosar. PENTRU ACESTE MOTIVE,