ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 830/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chmare în judecată înregistrată la data de 02 mai 2018 pe rolul Judecătoriei Ploiești, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., anularea actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/15.05.2017. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 95 pct. 1, C. proc. civ., art. 1204, art. 1234 și art. 1236 C. civ. Prin sentința civilă nr. 308 din 18 ianuarie 2019, Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâta C., prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1208 din 14 iulie 2020, Tribunalul Prahova, secția I civilă a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 3214 din 16 decembrie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 1208 din 14 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Prahova, ca nefondat; a respins cererea apelantului de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată; a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata C..

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 3214 din 16 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A.. Recursul a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recurentul reclamant invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și rejudecând cauza, în principal, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul anulării actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/15.05.2017 de către D., cu consecința repunerii părților în situația anterioară sub aspectul împărțirii bunurilor cu respectarea prevederilor legale și a contribuției fiecărei părți la dobândirea lor, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, raportat la necesitatea administrării probatoriului suplimentar, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată generate de judecata în fond, apel și recurs, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat. Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art, 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel avea obligația ca, în limitele devolutive ale căii de atac cu care a fost învestită, să se pronunțe strict asupra aspectelor care impuneau analizarea cauzei ilicite și a motivului de nulitate invocat aferent erorii viciu de consimțământ reclamate, arătând motivat, în ce măsură aceste cauze de ineficacitate a actului juridic contestat se regăsesc sau nu se regăsesc întrunite în prezenta cauză. Or, într-o motivare sumară și superficială, fără o argumentare în fapt și drept cu privire la considerentele pentru care instanța de fond a apreciat cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată, instanța de apel a înlăturat apărările de fond și în probațiune ale recurentului, situație care conferă caracter nemotivat hotărârii, prin prisma cerințelor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fapt ce atrage sancțiunea nulității/anulării hotărârii atacate. Omisiunea evocării complete a fondului are drept consecință afectarea dreptului la apărare, parte integrantă a principiului fundamental al dreptului la un proces echitabil, aspecte ce au fost evidențiate și în cuprinsul cererii de apel, odată cu criticile aduse sentinței primei instanțe, la momentul învederării jurisprudenței C.E.D.O. în materie, care a sancționat această modalitate superficială de motivare a hotărârilor judecătorești (a se vedea in acest sens cauza Albina vs. România). Însăși motivarea instanței de apel primește un caracter lacunar și chiar contradictoriu pricinii, aceasta rezumându-se la a se pronunța în legătură cu aspecte care priveau soluționarea unei cereri de partaj judiciar, fără să se raporteze la normele de drept substanțial care reprezentau temeiul de drept al acțiunii, schimbând practic cauza juridică a acesteia. Or, instanța de apel era ținută de aceleași limite ale învestirii ca și instanța de fond, să observe că, în cauză, nu s-a invocat o situație de interpretare/apreciere asupra contribuției părților la dobândirea bunurilor care au făcut obiectui actului de partaj voluntar, nu a fost învestită cu o cerere principală care să ducă la sistarea acestui regim al comunității de bunuri și al partajării acestora, sub aspectul constatării gradului de contribuție al părților, al naturii bunurilor sau a unor drepturi de creanță în concurs, în principal, ci a fost învestită cu constatarea unor cauze de ineficacitate a acestui act de partaj voluntar, de natuăa a atrage nulitatea acestuia. Așadar, instanța de apel avea obligația să analizeze, prin raportare la probațiunea administrată în cauză, în ce măsură exista sau nu o cauză ilicită a actului juridic și în ce măsură nu este întrunită situația de viciere a consimțământului, din acest punct de vedere, în aprecierea recurentului, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens, relativ la interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1207 C. civ. și considerentele deciziei atacate, a învederat eroarea gravă asupra situației juridice, sub aspectul unei pretinse, dar nedovedite, constatări a "contribuției intimatei-pârâte", care nu numai că nu a fost demonstrată, dar nici măcar nu a existat în legătură cu edificarea acestei construcții în condițiile în care singurul care a făcut dovada executării construcției, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei (facturi, devize achiziții materiale, proiecte, oferte, etc.) a fost reclamantul, iar nu intimata-pârâtă, care s-a prevalat doar de faptul că procesul-verbal de recepție s-a încheiat în perioada căsătoriei, extinzându-și în mod nelegal vocația aferentă dreptului de coproprietar devălmaș asupra unui bun imobil, față de care nu a avut nicio contribuție, iar dacă ar fi avut o contribuție aceasta putea fi valorificată ca un simplu drept de creanță, practica judiciară fiind constantă și neechivocă în acest sens. A apreciat că instanța de apel a procedat în mod nelegal și neîntemeiat la o modificare a obiectului acțiunii, denaturând însăși cauza juridică a acesteia, recurentul neînvestind instanța cu o acțiune a cărei finalitate să fie reprezentată de "un petit care să pună capăt stării de indivizune prin recunoșterea contribuțiilor personale la dobândirea bunurilor", ci a invocat în circumstanțiere, ca și mijloace de probe, acele înscrisuri care arătau contribuția exclusivă la edificarea construcției, apte să conducă la consolidarea tezei că bunul în cauză fiind unul propriu, raportat la manoperele dolosive ale pârâtei a fost victima unei erori asupra naturii juridice a acestuia, fiindu-i creată convingerea că acest bun imobil ar reprezenta un bun comun. Or, cauza juridică a acțiunii a fost constatarea acelor motive de natură a arăta că acest act de partaj voluntar este lovit de nulitate, solicitând anularea acestuia, iar instanța avea obligația să se raporteze exclusiv la existența acestor motive și la a motiva întrunirea sau neîntrunirea acestora și nu să se rezume la o motivare străină de obiectul cauzei care, de altfel, nu punea în discuție ca și capăt de cerere partajarea acestor bunuri, ci privea doar anularea actului de partaj voluntar, subsumat constatării cauzelor de ineficacitate invocate. A susținut că instanța de apel, pe de o parte, nu s-a aplecat asupra cauzei privind vicierea consimțământului, constând în eroarea determinantă asupra naturii juridice a bunului supus partajării, ceea ce impunea implicit o analiză a circumstanțelor încheierii acestuia, a poziției subiective a intimatei-pârâte, a normelor juridice aplicabile, în strictă legătură cu caracterul actelor juridice care atestau edificarea construcției, cât și cu privire la caracterul de bun propriu al recurentului, iar pe de alta parte, de a fi observat cauza ilicită a actului juridic contestat, transformat într-un veritabil instrument de eludare a dispozițiilor legale imperative în materie. In mod eronat, instanța de apel a consolidat teza juridică a caracterului de bun comun al imobilului din str. x, fără a observa, aprecia și interpreta în mod corect prevederile legale care îl excludeau pe acesta din regimul comunității legale de bunuri. De asemenea, un alt temei al acțiunii a fost reprezentat de invocarea cauzei ilicite constând în lipsa obligației de plată a sultei către recurent în scopul echilibrării perfecte a loturilor copartajanților, însă motivarea instanței de apel este subsumată în mod eronat aceluiași argument contradictoriu și străin de natura cauzei, raportandu-se la a invoca, printr-o deturnare a obiectului acțiunii judiciare, același scop al părților de "a pune capăt stării de indiviziune conform contribuțiilor lor la dobândirea bunurilor", fiind evident că nu acesta era obiectul acțiunii judiciare, așa cum a fost dedus judecății în petitul cererii introductive de instanță. Cât timp nu s-a pus în discuție și constatat gradul de contribuție al intimatei-pârâte la dobândirea bunurilor din timpul căsătoriei, nu se putea aprecia asupra valorii reale egale sau inegale a loturilor, încât să se aprecieze a priori că ar dispărea obligația legală de achitare a sultei, fiind cunoscut și consacrat că aceeași cotă de contribuție o au foștii soți la dobândirea tuturor bunurilor în timpul căsătoriei, sens în care, dacă instanța, în ipoteza imobilului din str. x a statuat că se datorează sulta pentru că "părțile au urmărit să pună capăt stării de indiviziune conform contribuțiilor lor la dobândirea bunurilor", atunci același scop și principiu trebuia verificat dacă a fost respectat și cu privire la imobilul din str. x, neputând ca un soț să aibă o contribuție de 50% la dobândirea unui bun imobil și de 100% la dobândirea altui bun imobil, ambele dobândite de aceiași soți în timpul aceleași căsătorii. Relativ la dispozițiile art. 1237 C. civ., ce reglementează o particularitate a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifestă nu în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului, întrucât respectivul contract este valabil încheiat, ci în legătură cu modul extrinsec de raportare a contractului față de incidența unei norme legale imperative, a apreciat că instanța de apel nu a observat că ceea ce se punea în discuție este aspectul că recurentul nu a semnat actul juridic a cărui anulare a solicitat-o "în deplină cunoștință de cauză" și nici nu reiese din cuprinsul motivării cum a ajuns la concluzia că există o egalitate perfectă a valorii bunurilor, care au făcut obiectul partajului voluntar, cât timp nu s-a analizat contribuția acestora și nu s-a pus în discuție partajarea acestor bunuri în cuprinsul acțiunii judiciare pendinte. Instanța de apel nu a observat că finalitatea acțiunii judiciare era aceea de a se observa că însuși actul de partaj a reprezentat instrumentul prin care s-a încercat fraudarea unor norme imperative, fiind consecința viciată din punct de vedere substanțial însăși validitatea operațiunii juridice în cauză, negotium iuris. Raportându-se la art. 1236 coroborat cu art. 1237 C. civ., a arătat că dacă în aparență actul de partaj a avut ca scop imediat împărțirea bunurilor care constituiau masa partajabilă matrimonială, instanța de apel trebuia să analizeze și să se pronunțe asupra scopului mediat, acesta fiind afectat de cauzele de nulitate invocate și care-i confereau un caracter ilicit, dat fiind că scopul mediat urmărit a fost ca prin acest act juridic, intimata-pârâtă și-a majorat emolumentul drepturilor patrimoniale rezultate din căsătorie, îmbogățindu-se fără justă cauză în detrimentul recurentului, ceea ce exclude de plano, calificarea conferită de instanță ca fiind "un act încheiat în deplină cunoștință de cauză""potrivit voinței lor liber exprimate", atât timp cât cauza juridică a acțiunii era tocmai constatarea unei situații de viciere a consimțământului. Or, recurentul a invocat ca și temei juridic și cauză a acțiunii faptul că prin inducerea în eroare a acestuia, a existat o viciere a consimțământului ca și element esențial determinant al voinței contractuale și cu privire la obiectul contractului de partaj voluntar, fiind indus în eroare cu privire la natura juridică a bunul imobil situat în str. x, bun propriu conform actelor de proprietate și a mențiunilor/intabulării din cartea funciară și în evidențele DGTIL, dar calificat ca fiind bun comun pentru că "procesul-verbal de recepție a fost eliberat după încheierea căsătoriei reclamantului cu pârâta", dar și cu privire la lipsa oricărui drept de despăgubire (lipsa sultei) pentru imobilul din str. x pentru că "deținem doar nuda proprietate". Acceptând că a primit în integralitatea sa un bun dobândit în timpul căsătoriei se năștea dreptul la dezdăunare al recurentului, care nu putea să îmbrace decât forma sultei, or, în acest caz, lipsa obligației de plată a sultei pentru cota de Vi din dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren, piscină și construcție - casa de locuit situat în str. x nu poate fi privită decât ca o dovadă a perfectării unui raport juridic cu încălcarea prevederilor art. 1237 C. civ. În aceste condiții, apare evidentă nelegalitatea argumentului instanței de apel cu privire la faptul că recurentul a urmărit înlăturarea efectelor convenției "profitând de o pretinsă eroare cu privire la natura dreptului dobândit de intimata reclamantă cu privire la construcția situată în str. x, finalizată în cursul căsătoriei cu apelantul reclamant". Or, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra pretinsei erori cu privire la natura dreptului dobândit de intimata-reclamantă, deși era o critică adusă sentinței de fond, nu se regăsește nicio motivare asupra acestui viciu de consimțământ, pentru a se putea trage concluzia că a analizat în concret dacă a existat sau nu o situație de eroare determinantă asimilată viciului de consimțământ. În aceeași măsură, cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale în materie (Legea nr. 50/1991), instanța de apel nu a motivat în ce măsură se poate aprecia că intimata-pârâtă justifică un drept asupra acestui bun imobil și în ce a constat contribuția sa, doar dacă instanța nu a acordat o valență absolută și nu una relativă prezumției comunității de bunuri, fără a aprecia asupra faptului că recurentul a făcut dovada răsturnării și a acestei prezumții. Cu nesocotirea prevederilor art. 565 C. civ., instanța de apel a interpretat eronat situația juridică aferentă imobilului situat în Ploiești, județul Prahova, sub aspectul calității de proprietar tabular, cu titlu de bun propriu, asupra cotei indivize de 1/2 din acesta ceea ce ar fi exclus a priori orice apreciere asupra pretinsului caracter de bun comun asupra acestei cote în condițiile în care actele care au stat la baza autentificării actului de partaj voluntar, respectiv extrasul de carte funciară de autentificare și certificatul fiscal eliberat de către Direcția de Taxe și Impozite Locale, indicau ca unici proprietari ai imobilului construcție din str. x pe recurent și pe fratele său, fiecare dintre aceștia deținând câte o cotă indiviză de Vi din imobilul compus din teren în suprafață de 655/793 m.p. și CI Locuință Se = 210,33 mp și Su desf = 353,32 m.p., iar edificarea construcției s-a realizat de către cei 2, cu resursele financiare exclusive și ale părinților lor, nu în baza unui contract de construire, ci în regie proprie, existând acte doveditoare în acest sens la dosarul cauzei. În cuprinsul procesului-verbal în discuție au fost menționați ca investitori A. și B. privind lucrarea executată în regie proprie, iar fosta sa soție, intimata-pârâtă C., nu a atacat acest act administrativ, acceptând această realitate de fado și de iure. Nelegalitatea deciziei instanței de apel rezidă și din faptul încălcării prevederilor art. 9 din Regulamentul de recepție a lucrărilor și prin interpretarea eronată a prevederilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, critică dedusă judecății în faza apelului, însă omisă a fi analizată, în aceeași modalitate superficială, instanța de apel acceptând mutatis mutandis considerentele instanței de fond, fără a analiza pe fond legalitatea și temeinicia acestora. Reliefând împrejurările care au determinat semnarea procesului-verbal după momentul finalizării efective a tuturor lucrărilor menționate în autorizația de construire, recurentul a precizat că procesul-verbal de recepție nu are caracter constitutiv de drepturi, ci consfințește doar din punct de vedere tehnic faptul că exercitarea dreptului de a construi aferent autorizației de construire a fost una conformă, fiind întrunită astfel condiția necesară intabulării dreptului de proprietate în favoarea beneficiarului autorizației. Recepția lucrărilor, chiar efectuată în timpul căsătoriei nu are valoarea unui act translativ sau constitutiv de drepturi în favoarea altor persoane decât a acelor care apar ca titulari ai investiției și beneficiari ai autorizației, aspect care, dacă ar fi fost coroborat cu toate înscrisurile care demonstrau că acest bun a fost edificat prin eforturile noastre exclusive, fără nicio contribuție din partea intimatei-pârâte, ar fi putut duce la concluzia că acest bun nu poate fi afectat de regimul comunității de bunuri, cu privire la cota indiviza de 1/2 a recurentului. A arătat că autorizația de construire dă naștere dreptului de natură administrativă de a edifica o construcție, precizându-se felul construcției, configurația acesteia, materialul din care va fi edificată, durata executării lucrărilor și alte elemente, dar modul de dobândire al dreptului de proprietate asupra construcției excedează și nu face obiectul unei autorizații de a executa lucrări. Concordanța dintre persoana care are dreptul de a construi și persoana căreia i se eliberează autorizația de construire face să se aprecieze că autorizația de construire constituie titlu pentru autorul construcției, deși, în realitate, dreptul de a construi este cel care fundamentează dreptul de proprietate asupra construcției ce se va edifica și nu autorizația de construire, al cărei obiect este de a da naștere dreptului de a executa lucrări de construcție. În principiu, faptul edificării unei construcții de către proprietarul terenului dă naștere unor prezumții relative, respectiv: prezumția că lucrările sunt executate de către proprietarul terenului, pe cheltuiala sa; prezumția că proprietarul terenului este și proprietarul lucrărilor efectuate; prezumția că proprietarul terenului va dobândi dreptul de proprietate asupra lucrării efectuate din momentul începerii executării, pe măsura realizării sale. Instanța de apel a ignorat faptul că legiuitorul nu atribuie procesului-verbal la terminarea lucrărilor/procesului-verbal parțial semnificația juridică a momentului dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției la data încheierii procesului-verbal, ca o excepție de la prevederile art. 577 alin. (2) C. civ. Procesul-verbal la terminarea lucrărilor are importanță doar în contextul dispozițiilor Legii nr. 50/1991, atestând faptul că o construcție a fost edificată în conformitate cu dispozițiile unei autorizații de construire și în termenul de valabilitate al acesteia. Așadar, activitatea de edificare sau desființare a construcțiilor trebuie să se supună rigorilor legii, iar regimul legal al acestora nu are legătura cu ocrotirea dreptului de proprietate și nu poate duce la constituirea unui drept în patrimoniul altei persoane, cu excepția acelora prevăzuți ca investitori/beneficiari ai autorizației de construire. A fost nesocotit faptul că dovada dreptului de proprietate este asigurată prin titlul de proprietate asupra terenului, unit cu dovada edificării și cu prezumția de proprietate prevăzută, după caz, de art. 492 și art. 579 alin. (1) din C. civ. de la 1864. Un eventual act de înstrăinare a construcției nu ar putea fi perfectat fără înregistrarea fiscală a acesteia, pe baza căreia se eliberează certificatul de atestare fiscală, în condițiile art. 159 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, în caz contrar fiind nul de drept, astfel cum prevede în mod expres alin. (6) al aceleiași norme, or, la data perfectării actului de partaj intimata-pârâtă nu figura ca și proprietar al cotei de 1/2 din imobilul înstrăinat, actul de partaj fiind deci nul și din acest punct de vedere A susținut că hotărârea criticată în fața instanței de apel a fost pronunțată cu nesocotirea prevederilor C. civ. (în vigoare la data autentificării actului de partaj) conform căruia, în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra construcției atunci când aceasta este realizată de proprietarul terenului sau de orice altă persoană care are dreptul de a construi, acesta se naște în favoarea proprietarului imobilului sau a titularului dreptului de a construi din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel [art. 577 alin. (2) C. civ..], însă instanța de apel nu a apreciat incidența acestor prevederi legale. A invocat interpretarea eronată a prevederilor art. 1206 - art. 1207 C. civ., în sensul în care recurentul, în calitate de parte cocontractantă a actului de partaj voluntar, la momentul încheierii contractului, s-a aflat într-o eroare esențială de natură a-i permite să poată cere anularea acestuia, fiind demonstrat că cealaltă parte cocontractantă știa sau, după caz, trebuia să știe (prezumție întărită de calitatea de avocat, profesionist în sensul legii civile a intimatei-pârâte și de răspunsul acesteia la interogatoriul administrat în fața instanței de fond) că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului, acesta fiind de natură a-i spori intimatei-pârâte drepturile patrimoniale rezultând din regimul comunității de bunuri, cât și o îmbogățire injustă, prin obținerea unei cote dintr-un bun asupra căruia nu avea nicio vocație utilă și concretă. Eroarea, viciu de consimțământ, presupune existența consimțământului care, însă, din cauza premiselor false în cunoașterea realității este viciat, adică partea a înțeles să încheie convenția de vânzare-cumpărare, însă, a avut în vedere anumite calități ale obiectului prestației (caracterul de bun comun) [art. 954 alin. (1) C. civ..] ori a vizat anumite calități esențiale ale cocontractantului [art. 954 alin. (2) C. civ..], care în realitate nu există. Anularea actului nu i-ar cauza niciun prejudiciu intimatei-pârâte în condițiile în care contribuția sa la edificarea construcției din str. x poate fi dovedită (daca există), iar în ceea ce privește lipsa sultei pentru transferul dreptului de proprietate asupra cotei de 1/2 din imobilul din str. x, dacă nuda proprietate nu dă dreptul renunțătorului la a primi o sultă, atunci acest transfer gratuit urmează să fie menținut în fața oricărui notar public sau în fața oricărei instanțe de judecată, or, niciodată nu a fost intenția recurentului să facă liberalități sau acte dezinteresate în relația cu intimata-pârâtă în cuprinsul actului de partaj voluntar. Dacă s-ar fi antamat o astfel de situație sau indusă teza caracterului gratuit/transferului gratuit, atunci acesta trebuia stipulat expres, existând obligația legală a precizării unei astfel de situații, orice prezumție sau opinie contrară fiind neavenită și nepermisă, tocmai datorită naturii și caracterului unui act de liberalitate, care, însă, nu a existat niciodată și nu a fost intenția părților de a se manifesta în acest sens. Chiar dacă eroarea în care a fost indus este nescuzabilă "această culpă sau această eroare nu poate înlătura viciul de care este atins actul" câtă vreme autentificarea sa s-a făcut cu nesocotirea mențiunilor din cartea funciară a imobilului, carte funciară în care figura ca și coproprietari, în cote de V2 fiecare, doar recurentul și fratele său, conferă caracter nelegal actului juridic în cauză, nesancționat de niciuna din instanțele de fond. În privința cauzei ilicite, ambele instanțe au omis să se pronunțe asupra criticii principale aduse actului de partaj, respectiv autentificarea lui cu nesocotirea extrasului de carte funciară și a mențiunilor din certificatul fiscal, ambele carențe atrăgând nulitatea absolută a actului menționat. Susținerea că "mențiunea din cartea funciară este supusă rectificării" fără ca o astfel de rectificare să fi fost făcută anterior autentificării actului de partaj constituie doar o scăpare sau o eroare de judecată a instanței și nu un fundament sau o motivare sustenabilă a deciziei atacate. Consimțământul recurentului a fost viciat și atunci când nu s-a stabilit o sultă pentru transferul cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren și construcție situat în str. x, motivat de faptul că "nuda proprietate nu dă dreptul la sultă", teză juridică eronată. A arătat că referirile la administrarea probei cu interogatoriu propus de intimata-pârâtă au avut drept scop conturarea situației de fapt și a circumstanțelor care au permis ca pornind de la premise de facto eronate să creeze eroarea de drept, față de care este chemată instanța de recurs să-și exercite controlul judiciar de legalitate; a aprecia contrar acestei situații, ar însemna să fie golit de conținut emolumentul dreptului la apărare, ca și corolar al dreptului la un proces echitabil, cu consecința afectării acestuia, ca devenind din unul efectiv real ce impune consistență și recunoaștere deplină, în unul iluzoriu. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză La data de 18 iulie 2022, prin poștă, în termen legal, intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. A precizat că argumentația recurentului-reclamant nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și nici în alte motive de casare, în sensul în care vizează sub aparența de nelegalitate aspecte de netemeinicie a deciziei atacate. A apreciat că hotărârea instanței de apel este corect și complet motivată în raport cu natura cauzei, iar normele de drept material incidente în speță au fost respectate, respectiv aplicate cu prilejul soluționării apelului.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 06 decembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 3214 din 16 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 21 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurentul a susținut că instanța de apel avea obligația de a se pronunța strict asupra aspectelor care impuneau analizarea cauzei ilicite și a motivului de nulitate invocat aferent erorii viciu de consimțământ reclamate, Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică incidența acestuia, criticile formulate de recurentul reclamant în acest sens fiind nefondate. Textul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., care se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Înalta Curte reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Invocând acest caz de casare, în speță, recurentul susține că instanța de apel a analizat într-o manieră lapidară și contradictorie criticile deduse judecății întrucât s-a rezumat la a se pronunța în legătură cu aspecte care priveau soluționarea unei cereri de partaj judiciar, fără să se raporteze la normele de drept substanțial care reprezentau temeiul de drept al acțiunii, respectiv, fără a analiza cauza ilicită și motivul de nulitate invocat referitor la eroarea viciu de consimțământ, și fără a arăta motivat în ce măsură aceste cauze de ineficacitate a actului juridic contestat se regăsesc sau nu în prezenta cauză. Recurentul consideră că, făcând referiri ample la chestiuni care țin de soluționarea unei acțiuni de partaj, instanța de apel a modificat, practic, obiectul și cauza acțiunii deduse judecății, deși nu fusese învestită cu o acțiune a cărei finalitate să fie reprezentată de un petit care să pună capăt stării de indiviziune prin recunoașterea contribuțiilor personale ale părților la dobândirea bunurilor. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor susținute de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor de valabilitate ale contractului de partaj contestat, menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de reclamant, atât consimțământul, ce ar fi fost manifestat din eroare, cât și cauza, despre care reclamanții au susținut că ar fi avut caracter ilicit. În urma acestei analize, instanța a constatat, pe de o parte, că niciunul dintre cei doi reclamanți nu a fost victima vreunei erori cu privire la natura de bun comun sau propriu a dreptului de proprietate asupra cotei de 1/2 din construcția situată în strada x nr. 15, fiecare dintre aceștia manifestându-și voința în mod liber și în cunoștință de cauză, iar, pe de altă parte, că actul de partaj a avut o cauză licită și morală. Argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată. Instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar. Este adevărat că instanța de apel a reținut că intenția părților, la momentul încheierii actului a cărui nulitate se invocă, a fost aceea de a partaja, de a pune capăt stării de indiviziune în care se aflau, acestea având în vedere contribuția intimatei-pârâte la edificarea construcției situată în str. x, construcție care, deși plasată pe terenul coproprietatea apelanților-reclamanți, așa cum a recunoscut și apelantul-reclamant A., la data încheierii căsătoriei, nu fusese finalizată, chiar dacă era ridicată, acoperită și închisă (la roșu), împrejurare față de care a constatat că nu mai poate proceda la aprecierea pe bază de probatorii a acestor contribuții și a valorii bunurilor partajate, acesta fiind, în fapt, scopul demersului judiciar al apelantului-reclamant. Cu toate acestea, nu se poate concluziona în sensul că instanța ar fi modificat obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, aceasta nefăcând nimic altceva decât să constate că, în realitate, prin demersul judiciar întreprins, reclamanții, pretinzând o presupusă eroare de fapt și o cauză ilicită, încearcă să înlăture efectele contractului pe care l-au semnat în deplină cunoștință de cauză. Instanța de apel și-a însușit argumentele judecătorului fondului cu privire la consimțământ, raportându-se la prevederile art. 1207 C. civ., și a confirmat teza referitoare la caracterul de bun comun al imobilului în litigiu, interpretând și aplicând în mod corect dispozițiile legale în raport de care acesta a fost inclus în masa bunurilor partajabile, imobilul fiind supus regimului comunității legale de bunuri. Cu referire la pretinsa cauză ilicită, instanța de apel a reținut, în acord cu opinia primei instanțe, că lipsa obligației de plată a sultei către apelantul reclamant, pentru o pretinsă echilibrare perfectă a loturilor, nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor legale și nu justifică reținerea cauzei ilicite și nici incidența dispozițiilor art. 11237 C. civ., câtă vreme scopul urmărit de părți la încheierea actului de partaj a fost acela de a pune capăt stării de indiviziune conform contribuției lor la dobândirea bunurilor. Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a analizat susținerile reclamanților, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și răspunzând criticilor formulate de aceștia, susținerile în sens contrar formulate de recurent fiind nefondate. Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu i-a analizat punctual criticile și susținerile referitoare la cauza ilicită și la vicierea consimțământului, recurentul își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluzia la care a ajuns instanța cu privire la pretențiile deduse judecății și față de modul în care aceasta a analizat și a interpretat situația de fapt, or, aceste chestiuni nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile. Însușindu-și soluția primei instanțe precum și argumentele care o susțin, Curtea de apel a indicat, la rândul său, cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., mai sus indicat, propriile motive pe care se întemeiază soluția, împrejurarea că această motivare este foarte concisă neputând conduce la concluzia că decizia este nemotivată în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. Or, în condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu se justifică reținerea niciunei cauze de ineficacitate a actului de partaj contestat, nu se poate discuta despre absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată. Pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, condiții care, în cauza de față, sunt îndeplinite. În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006). Așadar, chiar dacă motivarea hotărârii recurate în cauza de față nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate de reclamant motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Nu pot fi primite nici criticile subsumate de reclamant celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., critici în cadrul cărora a invocat interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1207 și 1237 C. civ. În concret, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanții au invocat inducerea lor în eroare de către pârâtă cu privire la calitatea de bun comun a cotei de 1/2 din construcția din str. x, împrejurare pe care o consideră ca fiind esențială, întrucât în absența acesteia partajul bunului respectiv nu ar fi avut loc. Potrivit art. 1206 alin. (1) C. civ., consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență. Cu privire la eroare, art. 1207 C. civ. prevede că partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esențială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului. Din art. 1207 alin. (2) C. civ. rezultă că eroarea este esențială dacă falsa reprezentare cade asupra: naturii sau obiectului actului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic; identității fizice a obiectului prestației (error in corpore), în sensul că una dintre părți crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun; supra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in personam). Pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimțământ, trebuie întrunite cumulativ două cerințe (condiții): elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor (determinant) pentru încheierea actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat; în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi știut ori să fi trebuit să știe că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este esențial (hotărâtor) pentru încheierea actului juridic civil respectiv. Prima cerință, referitoare la caracterul determinant pentru încheierea actului juridic civil al elementului fals reprezentat se apreciază în practică, de regulă, după un criteriu subiectiv, adică în concret, de la caz la caz, în raport de experiența de viață, de pregătirea și de alte date care îl privesc pe cel aflat în eroare, putându-se recurge și la un criteriu abstract, anume comportamentul oricărei persoane într-o situație similară. În acest sens, art. 1208 alin. (1) C. civ. prevede că actul juridic "nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile". Prin urmare, legiuitorul a înțeles să impună și celui care cere anularea o conduită rezonabilă la încheierea actului, în sensul ca eroarea invocată să nu fie imputabilă ignoranței, pasivității sau lejerității acestuia. Cât privește cea de-a doua cerință, aceasta este justificată de necesitatea asigurării stabilității circuitului civil, certitudinii operațiunilor juridice care intervin în acest circuit, fiindcă altfel cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor cocontractantului său, care ar putea obține cu mai multă ușurință desființarea actului juridic. În speță, instanțele de fond au apreciat că, în condițiile în care reclamanții cunoșteau profesia pârâtei (avocat) precum și presupusa relație pe care aceasta o avea cu notarul public care a autentificat actul, erau datori să se informeze suplimentar, simpla consultare a unui alt profesionist fiindu-le la îndemână. Pe de altă parte, s-a avut în vedere poziția neechivocă exprimată de reclamantul A. care a arătat în mod explicit că, deși a apreciat încă de la momentul semnării contractului că a fost indus în eroare, a fost, totuși, de acord cu încheierea acestuia, pentru că fosta soție i-ar fi pus unele condiții cu privire la divorț. În raport de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut neîndeplinirea în cauză a cerințelor art. 1207 C. civ. și, prin urmare, inexistența erorii ca viciu de consimțământ, susținerile în sens contrar formulate de recurentul reclamant prin motivele de recurs fiind neîntemeiate. Încercând să acrediteze ideea caracterului de bun propriu al cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra construcției din strada x nr. 5, recurentul readuce în discuție chestiuni de fapt și critici de netemeinicie care au fost invocate și în etapa apelului, însă acestea nu pot face obiect de analiză pentru instanța de control judiciar întrucât excedează cadrului restrictiv în limitele căruia poate fi cenzurată legalitatea deciziei atacate, așa cum sunt acestea stabilite prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Situația de fapt, așa cum a rezultat din probatoriul administrat și cum a fost reținută de instanțele de fond nu mai poate fi schimbată. Or, așa cum însuși reclamantul A. a afirmat, la data încheierii căsătoriei cu pârâta, construcția în litigiu era doar ridicată la roșu, iar nu finalizată, procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor fiind încheiat la 3 ani de la căsătorie, respectiv la 18.04.2005, și înainte de desfacerea acesteia. În raport de aceste aspecte de fapt, în mod corect instanțele de fond au reținut calitatea de bun comun a construcției, în conformitate cu prevederile art. 30 și 31 din Codul familiei, dreptul de proprietate asupra acesteia fiind dobândit nu pe data încheierii contractului de construire, ci pe data predării - preluării locuinței, așa cum în mod expres prevăd și dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea 50/1991, în forma în vigoare la 18.04.2005. De altfel, calificarea de bun comun a fost reținută și în actul de sistare a comunității de bunuri, act care nu a fost contestat, efectele sale nefiind înlăturate. Din această perspectivă, apar ca fiind vădit neîntemeiate criticile formulate prin motivele de recurs relative la caracterul de bun propriu sau comun al construcției, astfel că acestea vor fi înlăturate, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nefiind incident nici sub acest aspect. Cât privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 565, 492, 577 și 579 C. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi reținută, normele de drept material la care recurentul face trimitere nefiind incidente în cauză față de obiectul concret al pretențiilor deduse judecății, astfel că susținerile recurentului nu necesită nicio analiză suplimentară. Cu referire la cauza ilicită, prin cererea de chemare în judecată reclamanții au susținut că aceasta rezultă din omisiunea stabilirii unei obligații de plată a sultei în sarcina pârâtei, pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului, omisiune ce nu poate fi privită decât ca o dovadă a perfectării unui raport juridic cu încălcarea prevederilor art. 1237 C. civ. Instanțele de fond au apreciat, însă, că lipsa obligației de plată a sultei pentru echilibrarea perfectă a loturilor copartajanților nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor legale, întrucât nu există nicio normă legală imperativă, în sensul ca, la partaj, loturile să fie egale valoric, Instanța de apel a mai reținut că nu se poate vorbi despre incidența dispozițiilor art. 1237 C. civ. câtă vreme, la încheierea actului juridic, scopul părților a fost acela de a pune capăt stării de indiviziune conform contribuțiilor lor la dobândirea bunurilor, respectiv având în vedere valoarea bunurilor, astfel cum ei înșiși au apreciat-o, iar acestea și-au manifestat voința în deplină cunoștință de cauză cu privire la contribuțiile lor și la valoarea bunurilor partajate. Pe calea prezentului recurs, reclamantul susține că actul de partaj astfel încheiat este lovit de nulitate, în raport de dispozițiile art. 1236 și 1237 C. civ., întrucât scopul mediat urmărit de pârâtă a fost acela de a-și majora emolumentul drepturilor patrimoniale rezultate din căsătorie, îmbogățindu-se fără justă cauză în detrimentul recurentului. Pe de altă parte, consideră că actul este nul pentru cauză ilicită și pentru că autentificarea lui s-a făcut cu nesocotirea extrasului de carte funciară și a mențiunilor din certificatul fiscal. Criticile sunt nefondate. Potrivit art. 1236 C. civ., cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice iar, potrivit art. 1237 C. civ., cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. Rezultă din cuprinsul dispozițiilor legale citate că frauda la lege reprezintă acea operațiune prin care, la întocmirea unui act juridic, în scopul eludării unor norme legale imperative, sunt uzitate alte norme legale, prin deturnarea acestora din urmă de la scopul în care au fost edictate de legiuitor. Din punct de vedere structural, frauda la lege conține două elemente: un element obiectiv (exterior), constând în mijloacele aparent legale care sunt utilizate și un element subiectiv, care rezidă în intenția de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă. Prin urmare, simpla încălcare a prevederilor legale nu reprezintă fraudă la lege, ci este necesar să se facă dovada faptului că părțile au acționat de conivență pentru a eluda prevederile legale și dovada utilizării unui mijloc/mecanism fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale imperative. Sarcina probei cu privire la existența unei fraude la lege îi revine reclamantului, acesta neputându-se baza pe simple afirmații, ci este necesar să facă dovada atât a intenției pârâtei de a frauda legea, cât și a procedeului fraudulos prin care au fost eludate prevederi imperative ale legii. Or, în speță, reclamantul nu a demonstrat această ipoteză. În acord cu opinia instanțelor de fond, Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu se poate reține existența unei fraude la lege atât timp cât nu există nicio prevedere legală imperativă care să impună partajarea bunurilor comune dobândite de părți în timpul căsătoriei în loturi perfect egale și obligația de a se stabili sulta în sarcina părții care a primit bunuri de o valoare mai mare decât cota care îi revenea. În virtutea principiului libertății contractuale, dacă partajul în natură este posibil, chiar dacă loturile sunt inegal