ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1567/2024

Ședința publică din data de 11 iunie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2020 reclamantul A. a formulat acțiune în contrafacere în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.R.L. prin care a solicitat, în temeiul art. 6, 36, 47 si 90 din Legea nr. 84/1998, să se constate încălcarea drepturilor reclamantului de folosire exclusivă a mărcii "D. established 2008" nr. x, să se dispună interzicerea folosirii semnului "D." și obligarea pârâților B. și C. S.R.L. la încetarea imediată a oricărui act de folosire neautorizată în activitatea comercială a mărcii "D." și a oricărei alte denumiri similare capabile să creeze un risc de confuzie cu marca reclamantului. Reclamantul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, în principal prin obligarea pârâtului B. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, constând în taxa judiciară de timbru și onorariul avocațial și, în subsidiar, obligarea pârâților B. și C. S.R.L. la plata în solidar a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, constând în taxa judiciară de timbru și onorariul avocațial.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 și următoarele C. proc. civ., dispozițiile C. civ., Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice (republicată și modificată prin Legea nr. 112/2020) și regulamentul de punere în aplicare a acesteia, dispozițiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale.

Prin sentința civilă nr. 553 pronunțată la data de 07.04.2021, Tribunalul București, secția a III-a Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâta E. S.R.L. și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Prahova.

La data de 10.08.2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 1038 din data de 7 octombrie 2021, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții C. S.R.L. și B., a constatat încălcarea dreptului de folosire exclusivă a mărcii "D. established 2008" nr. x și a dispus interzicerea folosirii semnului "D.". De asemenea, tribunalul a obligat pârâții la încetarea imediată a oricărui act de folosință neautorizată în activitatea comercială a mărcii "D." și a obligat pârâții la plata sumei de 10.389,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 84 din 3 martie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, s-a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1038 din data de 7 octombrie 2021 pronunțate de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și C. S.R.L. Curtea a obligat apelantul la plata sumei de 3000 RON către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial redus.

Prin decizia civilă nr. 100 din 6 iunie 2023 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul formulat de B., a casat hotărârea instanței de apel și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeași instanță de apel.

Prin decizia civilă nr. 364 din data de 07 noiembrie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 1038/07.10.2021, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., intimata-pârâtă C. S.R.L., și pe cale de consecință a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a respins ca nefondată acțiunea. Prin aceeași decizie a obligat intimatul reclamant la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către apelantul pârât.

Împotriva deciziei civile nr. 364 din data de 07 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, a formulat recurs recurentul-reclamant B., solicitând, casarea în tot a deciziei civile atacate, conform art. 496 C. proc. civ., cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea căii de atac formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a arătat, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor materiale de drept prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 referitoare la identitatea/similaritatea mărcilor în conflict, identitatea/similaritatea produselor/serviciilor desemnate, precum a condițiilor jurisprudențiale de evaluare a riscului de confuzie. De asemenea recurentul susține faptul că decizia recurată depășește limitele casării și cuprinde motive contradictorii.

În susținerea motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 trebuie îndeplinite două condiții cumulative pentru a putea fi reținut un risc de confuzie între o marcă și un semn folosit în activitatea comercială: existența similarității sau identității între marca înregistrată și semnul utilizat și existența similarității sau identității între produsele și/sau serviciile vizate.

Recurentul a apreciat că, așa cum a reținut și instanța de fond, cele două condiții mai sus menționate, sunt îndeplinite deoarece din probele administrate în cauză rezultă că există posibilitatea creării unui risc de confuzie și implicit de asociere în percepția publicului relevant cu privire la semnele în conflict.

Astfel, în contradicție cu normele de drept invocate prin recursul său, instanța de apel a reținut, în mod greșit, faptul că nu există identitate între serviciile prestate efectiv de către pârât și anume alimentație publică cu specific grecesc și cele pentru care este înregistrată marca recurentului-reclamant precum și faptul că în cauză similaritatea mărcilor este dată de elementul verbal "D." însă elementul dominant al mărcii pârâtului este, incontestabil, elementul verbal "B.", care iese în evidență datorită poziției sale și a mărimii literelor, în comparație cu toate celelalte elemente din conținutul semnului, motiv pentru care acest termen domină impresia vizuală creată de marca din care face parte, fiind și mai ușor de reținut.

Recurentul a reiterat situația de fapt privind înregistrarea mărcii sale din data de 20.11.2018 pentru toate serviciile din clasa 43 conform Clasificării de la Nisa deoarece a indicat titlul general al acestei motiv pentru acesta a dobândit protecție pentru toate serviciile de furnizare de alimente și băuturi și servicii de cazare temporară.

În susținerea acestui argument, recurentul-reclamant a indicat practică europeană prin care s-a statuat că în cazul în care produsele acoperite de marca anterioară includ produsele vizate de cererea de marcă, aceste produse sunt considerate identice, motiv pentru care recurentul consideră că în prezentul litigiu serviciile de restaurant protejate de marca sa sunt identice cu serviciile de restaurant cu specific grecesc prestate sub denumirea utilizată de intimații-pârâți.

În ceea ce privește denumirile semnelor aflate în conflict, recurentul a criticat decizia instanței din apel care a reținut faptul că există un grad redus de similitudine între mărci deoarece în opinia sa acestea sunt foarte similare fapt ce dă naștere unui risc de confuzie în mintea consumatorului.

Astfel, prin memoriul de recurs s-a menționat că în cazul mărcii recurentului, elementul central, distinctiv și dominant este reprezentat de partea de început "D.", mențiunea "established 2008" făcând trimitere strict la anul înființării. Din punct de vedere vizual, marca înregistrată aparținând recurentului este foarte similară cu semnele utilizate de intimat. Jurisprudența a statuat constant că partea de început a unui semn prezintă un grad ridicat de importanță în impresia globală pe care o produce acesta (Cauza T-112/03) deoarece publicul relevant va reține cu precădere partea de început a unei mărci, ținând să se concentreze pe primele elemente verbale al unui semn, motiv pentru care în litigiul de față publicul relevant va reținut particula "D." și o va recunoaște atunci când va intra în contact cu semnele pe care le folosește intimatul, care includ aceeași denumire.

Un alt argument, subsumat aceluiași motiv de recurs, este acela că din punct de vedere fonetic, identitatea elementului "D." majorează posibilitatea nașterii unui potențial risc de confuzie și de asociere în rândul publicului relevant, dat fiind faptul că pronunția este aceeași.

Recurentul a susținut și faptul că există un grad ridicat de similaritate la nivel vizual, fonetic și conceptual între cele două semne aflate în conflict ceea ce implică un risc de confuzie, inclusiv de asociere ridicat între acestea, deoarece un consumator are rareori posibilitatea de a avea în fața sa ambele mărci pentru a le putea analiza, motiv pentru care acesta este nevoit să se bazeze pe recolecția incompletă din mintea sa, situație în care riscul ca acesta să le confunde/asocieze crește considerabil.

Recurentul a apreciat că diferențele dintre cele două semne și anume elementul "establish 2008", respectiv numele intimatului-pârât "B." nu pot să lipsească de importanță faptul că intimatul a preluat în mod identic elementul dominant al mărcii înregistrate pentru a-l utiliza în contextul furnizării unor servicii identice fapt pentru care a considerat ca fiind greșite considerentele hotărârii recurate prin care s-a reținut faptul că elementul verbal identic "D." ce este conținut de ambele semne nu este suficient pentru a neutraliza numeroasele diferențe care există între acestea.

În continuare, recurentul a criticat hotărârea recurată pentru faptul că instanța de apel a reținut greșit faptul că sintagma "D." nu este distinctivă deoarece aceasta face trimitere la aria geografică unde se comercializează produsele pentru care aceasta a fost înregistrată deoarece acesta a dovedit faptul că această construcție verbală este un element distinctiv și dominant al mărcii sale ce a fost preluat în mod identic de către intimatul-pârât persoană fizică.

Recurentul susține că marca sa nu poate să fie apreciată ca fiind lipsită de caracter distinctiv deoarece este de competența Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci să analizeze dacă semnul depus spre înregistrare are caracter distinctiv acesta reprezentând motive absolute de refuz la înregistrarea unei mărci, conform art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998. Recurentul a considerat că prin înregistrare marca sa se bucură cel puțin de o prezumție a caracterului distinctiv.

Recurentul a arătat că denumirea mărcii sale "D." established 2008" reprezintă o metaforă în sensul în care "parcul" ar fi proprietarul unei cafenele sau "cafeneaua s-ar afla în proprietatea parcului" motiv pentru care acesta nu ar reprezenta un mesaj pentru public cu privire la adresa sau originea geografică atunci când percepe marca.

În ceea ce privește elementele suplimentare considerate de instanța de apel ca aducând distinctivitate, recurentul arată că marca sa este formată doar dintr-un scris simplu, nestilizat, de culoare albă pe fond albastru.

În dezvoltarea aceluiași motiv de recurs recurentul-reclamant a susținut că similaritatea, riscul de confuzie incluzând și riscul de asociere se analizează prin prisma asemănărilor, iar nu a deosebirilor dintre mărci, fiind suficient să existe similaritate la nivelul unei singure analize dintre cea fonetică, vizuală sau conceptuală, pentru a induce publicul în eroare.

Recurentul a mai susținut și faptul că în nenumărate decizii anterioare se precizează expres faptul că partea verbală a unei mărci combinate cu o stilizare grafică este reținută cu precădere de publicul relevant, fiind astfel cea mai importantă componență sens în care citează jurisprudență națională și europeană.

Concluzionând recurentul a conchis că utilizarea de către intimat a denumirii "D." fără acordul recurentului reprezintă o utilizare neautorizată a mărcii sale.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs ce a fost invocat de către recurent dar neîncadrat în drept și anume depășirea limitelor casării de instanța de apel, prin intermediul acestuia s-a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare a constatat că în cauză nu s-a făcut aplicarea condițiilor privind existența riscului de confuzie prin omiterea analizei gradului de distinctivitate a mărcii, fiind necesară rejudecarea pentru analiza corespunzătoare a criteriilor vizând aprecierea riscului de confuzie, cu aplicarea criteriilor jurisprudențiale.

Instanța de apel a ajuns la concluzia că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 39 din Legea nr. 84/1998 deoarece intimatul-pârât B., are un drept anterior constând în numele comercial pe care îl poate opune cu succes în acțiunea în contrafacere.

Față de această împrejurare recurentul a considerat că în mod greșit instanța de apel a atribuit intimatului-pârât drepturi exclusive asupra denumirii pe motivul înregistrării unei întreprinderi individuale care a fost în funcționare mai puțin de 2 ani și pentru care nu s-a făcut dovada utilizării numelui ca marcă.

Concluzionând asupra acestui motiv de recurs, recurentul a conchis că instanța de apel nu numai că a depășit limitele casării trasate de Înalta Curte ci a făcut și o greșită aplicare a prevederilor privind protecția numelui comercial, fără a analiza condițiile în care acesta este protejat și limitele protecției.

În cadrul celui de-al treilea și ultim motiv de recurs invocat, recurentul a invocat contradictorialitatea motivelor deciziei instanței de apel ce reiese din aplicarea greșită a normelor de drept material de către aceasta din urmă.

Recurentul a susținut că deși normele de drept material indică faptul că pentru a exista un risc de confuzie între două semne în conflict, este suficientă similaritatea la nivelul unui singur criteriu de analiză, Curtea de Apel încearcă sa reducă importanța evaluării similarității prin sublinierea altor elemente verbale irelevante în imaginea de ansamblu a semnelor in conflict deoarece pe deoparte aceasta reține identitatea elementului verbal "D." pentru ca ulterior să rețină faptul că elementul dominant al mărcii intimatului este elementul verbal "B." care iese în evidență datorită poziției sale.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, recurentul arată că instanța de apel, contrar jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene citată în hotărârea sa, nu a procedat la o analiză de ansamblu a celor două semne în conflict și s-a rezumat doar la elementele diferite ale acestora deși în mod evident semnele utilizate de intimatul-pârât preiau în totalitate denumirea mărcii înregistrate "D.".

În concluzie, recurentul a apreciat că instanța de apel a aplicat în mod eronat normele de drept material atunci când a constatat faptul că denumirea "B. D." nu creează în mintea consumatorului un risc de confuzie în privința serviciilor pe care le oferă și cu atât mai mult în privința denumirii, având în vedere că aceasta se evidențiază prin numele intimatului-pârât.

În drept, recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 194, 483, 485, 486, 487, 488 alin. (1) pct. 6 si 8, 490, 492 și următoarele din C. proc. civ., Legea nr. 84/1998 a mărcilor și indicațiilor geografice (republicata si modificata prin legea 112/2020), precum si pe regulamentul de punere in aplicare a acesteia.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate, ca legală, și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare intimatul-pârât a susținut, printre altele, faptul că instanța de apel a efectuat o analiză completă și temeinică a tuturor elementelor care compun marca recurentului-reclamant, respectiv denumirea utilizată de intimatul-pârât ajungând în mod corect la concluzia că acestea sunt diferite și că este exclus orice risc de confuzie între acestea.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea argumentelor intimatului-pârât B., reiterând solicitarea de admitere a recursului cu consecința casării deciziei atacate, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul fața Înaltei Curți de Casație și Justiție 18 martie 2024 și a fost repartizată aleatoriu spre soluționare completului nr. 2.

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementată de art. 490 alin. (2) C. proc. civ. prin rezoluția din data de 08 mai 2024, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată la data de 11 iunie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlul preliminar se constată faptul că argumentele și criticile formulate de către recurentul-reclamant pot fi subsumate prevederilor art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., urmând ca instanța de recurs să analizeze cu prioritate motivele recursului care se referă la încălcarea normelor procedurale aplicabile cauzei.

Cât privește susținerile încadrate de către recurent în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că se invocă, în realitate, aplicarea eronată a normelor de drept material referitoare la aprecierea riscului de confuzie pentru public, incluzând și riscul de asociere între semne.

Recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a reținut, pe de o parte, identitatea dintre elementul verbal al mărcii recurentului-reclamant "D." și unul din elementele verbale ale denumirii utilizate de către intimați, dar, pe de altă parte, caracterul dominant al elementului verbal "B." în cadrul semnului intimaților-pârâți, deși "normele de drept material indică faptul că există confuzie între două semne aflate în conflict și atunci când există similaritate la nivelul unui singur criteriu de analiză."

Astfel, cu toate că, formal, se pretinde existența unei contrarietăți între considerente, finalitatea criticii rezidă în cenzurarea de către instanța de recurs a modului de aplicare a legii.

O constatare similară se impune și în privința susținerii referitoare la neefectuarea de către instanța de apel a unei analize în ansamblu a celor două semne în conflict, astfel încât aceste critici urmează a fi analizate alături de celelalte motive de recurs ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II.1. În ceea ce privește criticile formulate de recurentul-reclamant privind depășirea de către instanța de apel a limitelor trasate prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, deși recurentul-reclamant nu a indicat motivul de casare, Înalta Curte constată faptul că argumentele și criticile pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul a susținut, în esență, faptul că instanța de apel nu a respectat indicațiile obligatorii ale instanței de trimitere cu privire la analiza corespunzătoare a criteriilor privind aprecierea riscului de confuzie, deoarece a reținut faptul că intimatul-pârât B. poate opune cu succes dreptul său asupra numelui comercial în cadrul acțiunii în contrafacere, considerente care ar depăși limitele rejudecării.

Critica este nefondată.

Prin decizia nr. 1000/06.06.2023, Înalta Curte a dispus ca, în rejudecare, să se realizeze o analiză completă a riscului de confuzie, cu aplicarea criteriilor jurisprudențiale dezvoltate în aplicarea normelor legale incidente și prin integrarea dezlegărilor date de instanța de casare, fără a se ignora criticile formulate de părți în privința aspectelor reținute de prima instanță.

Or, examinându-se hotărârea recurată, se constată faptul că instanța de apel a respectat indicațiile obligatorii ale deciziei de casare, realizând o analiză a riscului de confuzie cu luarea în considerare a criteriilor jurisprudențiale și a dezlegărilor date de instanța de recurs, motiv pentru care referirile la apărarea intimatului-pârât în ceea ce privește numele comercial nu constituie o încălcare a dispozițiilor instanței de casare.

Susținerile recurentului-reclamant sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor legale privind protecția numelui comercial nu se circumscriu, însă, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, cât timp se invocă încălcarea unor norme de drept material.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că instanța de apel, în rejudecare, a dat eficiență indicațiilor date prin hotărârea de casare, sens în care motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

II.2. Prin motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat greșita aplicare a normelor de drept material reprezentate de art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998. referitoare la identitatea/similaritatea semnelor în conflict, identitatea/similaritatea produselor/serviciilor desemnate, inclusiv din perspectiva criteriilor jurisprudențiale de evaluare a riscului de confuzie, precum și greșita reținere a caracterului distinctiv redus al mărcii recurentului-reclamant.

De asemenea, recurentul a criticat modul de aplicare a prevederilor legale privind protecția numelui comercial.

Cu titlu preliminar, se impune a se preciza faptul că verificarea legalității deciziei de apel din perspectiva aplicării normei de drept substanțial incidente presupune determinarea corectei raportări a analizei comparative efectuate la criteriile sau regulile desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, conturată în interpretarea normelor de drept european transpuse prin legea națională și al căror efect util trebuie asigurat de către instanța de judecată într-un litigiu în care se pune problema aplicării dispozițiilor de drept intern.

O asemenea verificare nu include, însă, reaprecierea situației de fapt stabilite de către instanța de apel, chiar dacă aplicarea corespunzătoare a legii se raportează la circumstanțele particulare ale speței, întrucât atribuțiile instanței de control judiciar sunt circumscrise aprecierii legalității, iar nu și a temeiniciei deciziei recurate, aceasta din urmă nefiind vizată de motivele de casare descrise în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe cale de consecință analiza motivelor de recurs se va face pornind de la situația de fapt reținută de către instanța de apel.

Astfel, în ce privește drepturile asupra mărcii "D. established 2008", s-a reținut că acestea au fost dobândite începând cu data de 20.11.2018, când recurentul-reclamant A. a depus cererea de înregistrare, marca fiind înregistrată de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci la data de 23.08.2019, sub nr. x, pentru toate serviciile din clasa 43 conform Clasificării Nisa.

Instanța de apel a reținut și faptul că certificatul de înregistrare invocat de intimatul-pârât în combaterea motivelor acțiunii în contrafacere a fost emis în luna august 2014, când a fost înființată B. - D., cu număr de înregistrare în Registrul Comerțului F39/1017/2014, denumire pe care folosit-o și ulterior, după ce societatea a fost radiată în 19.01.2016. Astfel, cu ocazia închirierii spațiului comercial către societatea intimată-pârâtă C. S.R.L., intimatul-pârât B. a impus locatarului prin contractul de locațiune din 18.01.2018 "păstrarea numelui comercial al imobilului închiriat, brand consacrat de proprietar", astfel încât a dobândit conținutul unui veritabil nume comercial.

Cu privire la acest din urmă aspect, recurentul-reclamant a criticat faptul că instanța de apel i-a atribuit intimatului-pârât, în mod nelegal, drepturi exclusive asupra denumirii în cauză în baza unei întreprinderi individuale care a fost în funcțiune mai puțin de doi ani și pentru care nu s-a făcut dovada utilizării numelui ca marcă.

Pe acest aspect, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia recurată, s-a făcut referire la protecția numelui comercial, în baza art. 8 din Convenția de la Paris asupra proprietății industriale.

În același timp, însă, instanța de apel nu a dat nicio eficiență acestei mențiuni, în sensul că și-ar fi fundamentat soluția de respingere ca nefondată a cererii în contrafacerea mărcii, evocându-se fondul cauzei, pe întrunirea condițiilor de aplicare a prevederilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 (în forma de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 13.10.2020), cu referire și la jurisprudența CJUE în interpretarea normei echivalente din directiva de armonizare a legislațiilor naționale în materie de mărci (în special, hotărârea din cauza C-17/06 Céline).

O asemenea argumentație ar fi fost suficientă pentru concluzia potrivit căreia titularul mărcii nu este îndreptățit să interzică terțului utilizarea mărcii, în activitatea sa comercială, atunci când marca corespunde numelui acestuia (inclusiv în cazul unui terț persoană juridică, în aplicarea dezlegării din cauza Céline).

Or, în decizia recurată nu a fost inserat niciun considerent din care să rezulte verificarea cerințelor art. 45 din Legea nr. 84/1998, de altfel, norma nefiind măcar menționată.

Raționamentul juridic pe baza căruia a fost adoptată soluția criticată a vizat exclusiv neîndeplinirea cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel procedând la o analiză detaliată a condițiilor referitoare la identitatea/similaritatea semnelor aflate în conflict și a serviciilor desemnate de acestea, precum și cu privire la riscul de confuzie și asociere, cu respectarea indicațiilor Înaltei Curți din decizia civilă nr. 1000/06.06.2023, pronunțată în ciclul procesual anterior.

Prin urmare, simpla menționare în decizie a protecției juridice de care beneficiază un nume comercial nu corespunde unui considerent decisiv, ori, cel puțin, decizoriu, astfel încât critica prin care recurentul-reclamant urmărește să se constate nelegalitatea dezlegării date acestei chestiuni litigioase este lipsită de finalitate și nu se impune a fi analizată, atât timp cât, chiar dacă ar fi găsită ca fondată, eventuala admitere a acesteia nu ar putea conduce la casarea deciziei recurate.

În cadrul aceluiași motiv subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a arătat că instanța de recurs a încălcat dispozițiile art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 deoarece în cauză sunt îndeplinite cele două condiții cumulative prevăzute de pentru a putea fi reținut un risc de confuzie între o marcă și un semn folosit în activitatea comercială: existența similarității sau identității între marca înregistrată și semnul utilizat și existența similarității sau identității între produsele și/sau serviciile vizate.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a reținut, în mod greșit, absența identității dintre serviciile prestate efectiv de către intimatul-pârât - alimentație publică cu specific grecesc și cele pentru care este înregistrată marca recurentului-reclamant -, în contextul în care marca sa este înregistrată pentru toate serviciile din clasa 43, conform Clasificării de la Nisa, prin faptul că a indicat titlul general al clasei, iar serviciile de restaurant includ și servicii de restaurant cu specific grecesc.

Prin memoriul de recurs se invocă hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțată la data de 17.01.2012 în cauza T/522/10 Hell prin care s-a statuat faptul că atunci când lista de servicii a mărcii anterioare include o indicație generală care cuprinde integral serviciile mărcii contestate, serviciile sunt identice.

Curtea apreciază că nu există o încălcare a normelor de drept material și nici a jurisprudenței europene în materie, dat fiind că instanța de apel, în cadrul analizei riscului de confuzie, a avut în vedere faptul că părțile din prezenta cauză activează în cadrul alimentației publice. Pe cale de consecință, instanța de apel a luat în considerare aceeași sferă de activitate pentru ambele părți atunci când a analizat riscul de confuzie, prin raportare la argumentele susținute de către recurent cu privire la identitatea serviciilor protejate de semnele în conflict.

În cadrul aceluiași motiv subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat hotărârea instanței de apel în ceea ce privește gradul redus de similitudine între mărci, arătând că, în opinia sa, există un grad ridicat de similaritate la nivel vizual, fonetic și conceptual între cele două semne aflate în conflict, criticând decizia recurată sub aspectul aplicării greșite a jurisprudenței europene incidente în cauză.

Recurentul-reclamant a susținut, în esență, că elementul distinctiv și dominant din marca recurentului este preluat în manieră identică în cadrul semnului pârâtului, iar serviciile prestate sunt identice, riscul de confuzie nu poate fi înlăturat prin adăugarea unor cuvinte sau prin eliminarea elementului figurativ, mai mult decât atât, este greșită aprecierea instanței de apel conform căreia marca înregistrată este slab protejată, din cauza caracterului descriptiv al sintagmei "D.".

Susținerile recurentului-reclamant nu sunt fondate.

Potrivit jurisprudenței CJUE, aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie să se bazeze, în ceea ce privește similaritatea vizuală, auditivă sau conceptuală a mărcilor în discuție, pe impresia de ansamblu dată de mărci, ținând seama, inter alia, de componentele lor distinctive și dominante (hotărârea din 11 noiembrie 1997, C-251/95, Sabel, par. 23).

De asemenea, în cadrul examinării riscului de confuzie, aprecierea similitudinii dintre două mărci nu se poate limita la luarea în considerare numai a unei componente a unei mărci complexe și la compararea acesteia cu o altă marcă. Dimpotrivă, comparația trebuie să se facă prin examinarea mărcilor în cauză, apreciată fiecare ca întreg, ceea ce nu exclude faptul că impresia de ansamblu, produsă în memoria publicului relevant de o marcă complexă, poate să fie dominată, în anumite împrejurări, de una sau mai multe dintre componentele sale (hotărârea din cauza C-120/04 Medion, par. 29; hotărârea din 12 iunie 2007, hotărârea din cauza C-20/14 BGW, par. 36). Aprecierea similitudinii se va putea face exclusiv pe baza elementului dominant numai dacă toate celelalte componente ale mărcii sunt neglijabile (hotărârea din cauza C-334/05P Shaker, par. 42).

Pe acest temei, contrar susținerilor recurentului-reclamant, faptul că cele două semne au elementul comun identic "D." nu este suficient în sine pentru a se reține în cauză riscul de confuzie, incluzând și riscul de asociere, iar instanța de apel s-a raportat, în evaluarea globală a acestuia, la impresia de ansamblu a semnelor, ținând cont de componentele lor distinctive și dominante, de elementele verbale și figurative ale acestora.

În același timp, în aplicarea acelorași criterii jurisprudențiale, nu este de plano permisă luarea în considerare doar a elementului comun "D.". Elementul verbal B. din semnul "B. D.", folosit de către pârâți, ar putea fi exclus din aprecierea de ansamblu a semnului, după stabilirea acesteia, doar dacă este neglijabil.

Or, recurentul-reclamant cu toate că a reproșat generic instanței de apel sublinierea unor elemente verbale irelevante în imaginea de ansamblu a semnelor în conflict, altele decât componenta comună, nu s-a referit în mod concret la elementul verbal B. și nici nu a prezentat vreun argument pentru care acesta nu ar fi distinctiv per se sau ar fi neglijabil din alte motive.

Mai mult decât atât, instanța de apel a reținut că această componentă este elementul dominant în cadrul semnului utilizat de către pârâți, deoarece, datorită poziției sale și a mărimii literelor, domină în percepția consumatorului asupra acestui semn, iar atare apreciere a instanței de apel relevă situația de fapt stabilită, ce nu poate fi reevaluată în etapa procesuală a recursului, fiind o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a deciziei recurate.

Prin urmare, vor fi înlăturate susținerile recurentului, conform cărora, în aplicarea criteriilor jurisprudențiale, instanța de apel ar fi trebuit să dea relevanță identității parțiale a semnelor în conflict, în sensul că aceasta conduce la risc de confuzie, independent de existența altor elemente în cadrul fiecărui semn comparat.

Înalta Curte reține, totodată, că recurentul-reclamant, susținând preluarea în mod identic a sintagmei "D." în cadrul semnului utilizat de către pârâți, a pretins că este vorba despre același concept creat de către titularul mărcii anterioare, întrucât consumatorul, în prezența elementului identic, va percepe același mesaj în ambele semne.

Această susținere relevă încă o dată faptul că recurentul-reclamant urmărește a se face abstracție de elementul verbal B. în aprecierea de ansamblu a semnului utilizat de către pârâți, finalitate ce nu poate fi acceptată, pentru considerentele ce preced.

În același timp, potrivit jurisprudenței CJUE, în aprecierea globală a riscului de confuzie, diferențele conceptuale dintre două semne pot neutraliza similitudinile auditive și vizuale dintre acestea, în măsura în care cel puțin unul dintre aceste semne are, din perspectiva publicului relevant, o semnificație clară și determinată, astfel încât acest public să o poată sesiza imediat (a se vedea în acest sens, hotărârea din 12.01.2006 din cauza C-361/04 Ruiz-Picasso, par. 20, hotărârea din 23.03.2006 din cauza C-206/04 Mühlens/OAPI, par. 35).

Sub acest aspect este de reținut că două semne sunt identice sau similare din punct de vedere conceptual atunci când sunt percepute ca având un conținut semantic identic sau analog (hotărârea din 11 noiembrie 1997, C-251/95, Sabel, punctul 24). Conținutul semantic al unei mărci este ceea ce semnifică sau evocă aceasta sau, în cazul în care marca este constituită dintr-o imagine sau o formă, ceea ce reprezintă aceasta.

Prin decizia recurată, instanța de apel a constatat că denumirea sub care semnul este folosit în comerț de către pârâți cuprinde numele de familie al proprietarului imobilului și al autorilor pârâtului persoană fizică, care au desfășurat aceeași activitate sub numele "B. D.", începând din anii 1920, dobândind notorietate locală, denumirea fiind pomenită inclusiv de scriitori în nuvele și povestiri, jurnaliști în ziare locale vechi, astfel cum s-a dovedit prin înscrisurile de la dosar.

Această constatare nu a fost criticată prin motivele de recurs, partea limitându-se la a reproșa instanței de apel valorificarea protecției numelui comercial, critică ce a fost respinsă prin prezenta decizie.

Or, din punct de vedere conceptual, cunoașterea de către public a semnului pe piața serviciilor echivalează cu semnificația aparte pe care consumatorul este în măsură să o atribuie acestuia, cu atât mai mult cu cât cuvântul "B." nu este un cuvânt uzual pentru cafenele/restaurante respectiv pentru serviciile protejate de marca recurentului-reclamant și reprezintă, totodată, elementul dominant în cadrul semnului pârâților.

Aceste aspecte sunt de natură a delimita semnele aflate în conflict din punct de vedere conceptual, astfel încât se constată, în contextul riscului de confuzie, că diferențele conceptuale dintre cele două semne neutralizează similitudinile vizuale și chiar pe cele fonetice, în măsura în care similaritatea ar fi constatată și sub acest ultim aspect, astfel cum preconizează recurentul (aspect care nu se impune a fi verificat, față de inexistența similarității în plan semantic a semnelor comparate).

În consecință, susținerile recurentului-reclamant nu sunt apte să infirme concluzia la care a ajuns instanța de apel în examinarea comparativă a semnelor în conflict, aceea a inexistenței riscului de confuzie.

În acest context, critica referitoare la aprecierea greșită a instanței de apel pe aspectul lipsei de distinctivitate a construcției verbale "D." și, implicit, al caracterul distinctiv scăzut al mărcii anterioare, nu ar putea conduce, chiar în ipoteza admiterii sale, la constatarea unei examinări eronate, de către instanța de apel, a riscului de confuzie pentru public, incluzând și riscul de asociere între semne.

După cum s-a arătat prin decizia recurată, aprecierea globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependență între factorii luați în considerare, iar similaritatea semnelor comparate, respectiv a produselor sau serviciilor pe care acestea le desemnează, precum și gradul de similaritate, figurează incontestabil printre acești factori.

În egală măsură, însă, după cum rezultă din jurisprudența constantă a CJUE (începând cu hotărârea din cauza C 251/95 Sabel), un factor relevant în aprecierea globală a riscului de confuzie îl constituie și gradul de distinctivitate al mărcii anterioare, constând în aptitudinea mărcii de a distinge produsul unui comerciant de produsele altor comercianți de pe piață. Caracterul distinctiv determină întinderea protecției sale, iar riscul de confuzie este cu atât mai ridicat cu cât caracterul distinctiv al mărcii anterioare se dovedește a fi mai important.

Este adevărat că nu se poate desprinde din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene o "teorie a mărcilor slabe", care ar presupune ca, în toate cazurile și în mod diferențiat, pentru a se dispune anularea unei mărci ulterioare, similaritatea mărcilor aflate în conflict ar trebui să fie una foarte ridicată, în fapt, o cvasi-identitate, ceea ce ar însemna ca similaritatea semnelor să existe doar în cazul unei reproduceri aproape integrale a mărcii anterioare în marca ulterioară, a cărei înregistrare se solicită a fi anulată.

Dimpotrivă, CJUE a subliniat fără echivoc în hotărârile pronunțate faptul că o constatare a existenței unui risc de confuzie nu poate fi exclusă ex ante și indiferent de situație, tocmai datorită interdependenței factorilor relevanți în acest sens, nici măcar în cazul în care marca anterioară și semnul a cărui înregistrare se solicită coincid într-un element cu caracter distinctiv slab sau descriptiv în ceea ce privește produsele și serviciile în cauză, deși este adevărat că aprecierea globală a riscului de confuzie în mod frecvent nu va conduce la constatarea existenței acestui risc (în acest sens, hotărârea din data de 12.06.2019 pronunțată în cauza C-705/17 Hansson, pct. 55 și jurisprudența acolo citată).

Așadar, nu se poate formula o regulă, în sensul că riscul de confuzie este exclus de plano în situația în care marca anterioară are un caracter distinctiv scăzut și, ca atare, o protecție juridică limitată, iar mărcile comparate coincid doar în parte și, mai mult, într-un element slab distinctiv ori chiar lipsit de distinctivitate. O astfel de aserțiune ar avea drept efect neutralizarea factorului ținând de similaritatea mărcilor, ceea ce nu este posibil în evaluarea globală a riscului de confuzie, în cadrul căreia factorii relevanți se analizează interdependent, iar similaritatea semnelor în conflict, atunci când există, nu poate fi înlăturată pentru motivul caracterului distinctiv scăzut al mărcii anterioare (în același sens, a se vedea ordonanța pronunțată la data de 27.04.2006 în cauza C-235/05 L`Oréal, pct. 45).

Așadar, atunci când este invocat, eventualul caracter distinctiv redus al mărcii anterioare trebuie analizat ca atare în aprecierea globală a riscului de confuzie, întrucât poate influența constatarea existenței sau a inexistenței unui asemenea risc.

Cu toate acestea, în prezenta cauză, față de concluzia deja arătată, în sensul că diferențele conceptuale dintre cele două semne neutralizează similitudinile vizuale și chiar eventualele similitudini fonetice, riscul de confuzie este exclus, chiar dacă s-ar reține un grad normal de distinctivitate al mărcii anterioare (instanța de apel a constatat că marca opusă nu a dobândit un grad ridicat de distinctivitate prin utilizare, fără ca recurentul-reclamant să formuleze vreo critică pe acest aspect).

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către intimatul-pârât se constată că, prin înscrisurile depuse la termenul de judecată din 11.06.2024 și aflate la filele x, respectiv factura seria x nr. x din data de 10 iunie 2024, chitanța seria x nr. x din data de 10 iunie 2024, factura seria x nr. x din data de 5 decembrie 2022 și chitanța seria x nr. x din data de 14 decembrie 2022, s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 3.570 RON, ocazionate de prezentul recurs.

În consecință, Înalta Curte va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata către intimatul-pârât B. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.570 RON, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 364 din data de 7 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.570 RON către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2024.