Decizia nr. 2584/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. La data de 17.07.2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat instanței: - să constate că pârâta încalcă marca națională nr. z "z" a reclamantului A., prin aplicarea pe produse, fără acordul titularului mărcii a unor semne identice sau similare, prin acțiunile de publicitate și comercializare pe teritoriul României a produselor de pizzerie, folosind în mod fraudulos marca înregistrată sub nr. x; - să oblige pârâta B. S.R.L. la încetarea imediată a utilizării mărcii naționale nr. z "z" a reclamantului și a oricăror semne similare cu marca reclamantului utilizate pentru bunuri și/sau servicii identice sau similare - produsele/serviciile incluse în clasele 08.07.04; 27.05.01; 27.05.02;29.01.15 conform clasificării de la Viena și clasa 43 (Restaurante și cazare temporară) conform clasificării de la Nisa - indiferent dacă această utilizare este materială sau apare în mediul on-line; - să oblige pârâta B. S.R.L. să șteargă toate conturile deschise în mediul on-line ce încalcă dreptul exclusiv al reclamantului asupra mărcii nr. z "z": pagina web a societății - www.x.ro, pagina x administrată de societate direct și indirect - B., precum și orice altă reclamă/mențiune a mărcii "z" în mediul on-line, precum și să îndepărteze de pe website-ul societății, de pe paginile societății de pe rețelele sociale, orice mențiune, reprezentare sau informație legată de marca menționată; - să oblige pârâta B. S.R.L. să distrugă pe cheltuiala sa toate ambalajele ce poartă reproducerea grafică a mărcii "z" și toate inscripționările "z" (sau similare) de la punctul de lucru al societății pârâte din București, sos. x, bl. 148BIS. Prin cererea reconvențională, reclamantele-reconvenționale C. și B. S.R.L. au solicitat: - anularea dreptului de marcă OSIM cu nr. z "z" pentru produsele/serviciile incluse în clasele 08.07.04; 27.05.01; 27.05.02; 29.01.15 conform clasificării de la Viena și clasa 43 conform clasificării de la Nisa, pentru care reclamantul are un drept exclusiv conform Certificatului de Înregistrare a mărcii nr. z/13.02.2019 deținut de reclamant, acesta fiind emis cu nerespectarea art. 6 alin. (3) lit. e) din Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice - republicare, în sensul că reclamantele-reconvenționale dețin un drept anterior, altul decât cele prevăzute la lit. c) și alin. (2) ale aceluiași articol, în special un drept la nume, un drept la imagine, un drept de autor și un drept de proprietate industrială; - obligarea pârâtului-reconvențional la achitarea sumei de 100.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale pentru înregistrarea, cu rea-credință, a mărcii "z", având cunoștință de încălcarea normelor legale, dar mai ales pe cele morale și sociale, prin acțiunea aceasta; - obligarea pârâtului la achitarea cuantumului despăgubirilor, în cuantum de 80.000 RON, reprezentate de câștigul nerealizat de pârâtă, prin înregistrarea, fără drept, a mărcii cu denumirea "z", denumire pe care pârâta o folosește în considerarea acordului conducătorului real al societății, C.. - suportarea de către reclamant, pârât-reconvențional, a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantele reconvenționale în prezenta cauză.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin decizia civilă nr. 1596/25.10.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, a admis cererea reconvențională, a dispus anularea mărcii nr. z/13.02.2019 cu număr de depozit M 2019/x și a obligat pârâta-reconvențională la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 1935 A din 14 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1596/25.10.2021, pronunțate de Tribunalul București – secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. Curtea a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a înlăturat obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 300 RON reprezentând cheltuieli de judecată către C., a păstrat în rest sentința și a obligat intimata pârâtă-reclamantă la plata sumei de 300 RON către apelantul reclamant-pârât reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 1935 A din 14 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs recurentul-reclamant A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel, cu consecința admiterii în tot a apelului, în sensul schimbării sentinței civile nr. 1596 din 25.10.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin admiterea cererii de chemare în judecată și respingerea cererii reconvenționale. În motivarea recursului, recurentul reclamant a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - a dispozițiilor art. 6 alin. (3) lit. e), art. 36 alin. (1), lit. a), b) și c) și alin. (2), precum și art. 47 din Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile și indicațiile geografice, precum și a dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ. raportat la art. 401 și art. 405 din același cod. Recurentul reclamant a considerat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a art. 6 alin. (3) lit. e) din Legea 84/1998 și art. 47 din Legea nr. 84/1998, instanța de apel reținând că, din examinarea acestui text de lege, coroborat cu art. 44 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, reiese că, în concepția Legii nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile și indicațiile geografice, are calitate procesuală activă și intimata B. S.R.L. în acțiunea în anularea mărcii reclamantului pentru rea credință. Instanța de apel a apreciat că interesul legitim protejat de art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998 este nu numai al titularului altei mărci/semn identic sau similar, ci și al persoanei care utilizează respectiva marca/semn cu acordul titularului. Astfel, instanța de apel a reținut că persoana căreia titularul dreptului de utilizare legitimă a unui semn i-a acordat drept de folosință este legitimată procesual activ să ceară, pentru protejarea propriului interes, anularea pentru rea credință a mărcii înregistrate de terțul care i-o opune. Recurentul reclamant a considerat că, în aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 84/1998, acțiunea în anulare a unei mărci pentru rea credință poate fi exercitată doar de către titularul altei mărci identice/similare sau de către persoana care utilizează marca/semnul cu acordul titularului, ceea ce nu este cazul intimatei B. S.R.L., care nu este nici titularul altei mărci identice/similare și nici nu are calitatea de persoană care utilizează marca/semnul cu acordul titularului. Recurentul reclamant a arătat că el este titularul mărcii "B." și nu și-a dat acordul ca intimata B. S.R.L. să folosească această marcă. Recurentul reclamant a arătat că în mod corect instanța de apel a reținut că soluția tribunalului, de scoatere din cauză a numitei C., nu a fost atacată, situație în care concluzia tribunalului cu privire la "lipsa existenței unei reprezentări legale a numitei C. raportat la pârâta B. S.R.L., al cărei administrator este D." este de necontestat și susținută de probele administrate la judecarea fondului și apelului cauzei. Chiar instanța de apel a reținut că pârâta reclamantă B. S.R.L. utilizează în prezent semnul z, însă asociații acesteia sunt D. și E., iar nu C., administrator fiind D.. Recurentul reclamant a arătat că sunt greșite constatările instanței de apel în sensul că el nu ar fi negat rolul și legătura numitei C. cu societatea pârâtă reclamantă, întrucât susținerea sa, atât în acțiune cât și în întâmpinările depuse la prima instanță și în apel, a fost în sensul că C. nu a reprezentat și nu reprezintă societatea pârâtă B. S.R.L, indicând chiar că C. reprezintă o altă societate și anume F. S.R.L. care deține G. "H.", de care s-a ocupat și se ocupă, pe care 1-a promovat și îl promovează. Recurentul reclamant a susținut că a inițiat și promovat denumirea/numele/marca "B." iar C. poate pretinde prin prisma conduitei sale că ar fi dobândit un drept de nume și de imagine doar asupra tuturor formelor și însemnelor utilizate de restaurantul H. din str. x, București, restaurant ce aparține societății F. S.R.L., al cărei administrator este C.. Întrucât s-a respins cererea de introducerea în cauză a intervenientei forțate C., pretinsa titulară a mărcii B., trebuie înlăturate speculațiile instanței de apel cu privire la "unele interpuneri de persoane" și să se constate că, deși reclamanta - reconvențională C. putea pretinde în mod egal drepturile decurgând din utilizarea anterioară ca marcă a semnului z în cadrul fostei societăți B. S.R.L, ai cărei asociați au fost atât reclamantul A., cât și C., aceasta nu putea transmite către un terț, în condițiile în care marca era deja înregistrată de reclamantul A., dreptul de folosință asupra mărcii "B. " în scop comercial și să-i confere acestui terț calitate procesuală activă într-o acțiune în anulare a mărcii, pentru reaua credință a titularului. Întrucât pârâta B. S.R.L. a invocat și dispozițiile art. 6 alin. (3) lit. e) din Legea 84/1998, în susținerea cererii sale, instanțele erau obligate a constata în ce măsură sunt aplicabile aceste norme de drept material, în ce măsură pârâta B. S.R.L. a făcut dovada existenței unui drept anterior, în special a unui drept la nume, a unui drept la imagine, a unui drept de autor sau a unui drept de proprietate industrială, dovadă care nu poate fi făcută de această parte. Recurentul reclamant a considerat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normei de drept material reprezentată de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel reținând în mod greșit că în prezenta cauză sunt aplicabile aceste dispoziții. Recurentul reclamant a susținut că a solicitat înregistrarea dreptului de marcă cu bună - credință, exercitându-și drepturile într-un cadru strict legal, fără a săvârși vreun act sau fapt contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, fără a avea vreun dubiu cu privire la caracterul ilicit al conduitei sale. Recurentul reclamant a arătat că societatea B. S.R.L., pe întreaga sa durată de existență, nu a solicitat înregistrarea dreptului de marca z, iar prin Acordul de mediere din 03.07.2019 și Hotărârea AGA nr. 2 din 03.07.2019, cei doi asociați, A. și C., au decis dizolvarea și lichidarea simultană a societății B. S.R.L., conform art. 227 lit. d) și art. 235 din Legea 31/1990, fără numire de lichidator judiciar, fără a stabili/negocia ceva în legătură cu marca z, de unde rezultă dezinteresul celuilalt asociat față de această marcă. Instanța de apel a reținut că promovarea semnului distinct B. s-a făcut de către B. S.R.L., și nu de către cei doi asociați; atunci, în cazul dizolvării acestei societăți, oricare dintre cei doi asociați putea să ceară înregistrarea dreptului la marcă. După dizolvarea societății B. S.R.L., asociatul A., cel ce a deținut 50% din părțile sociale și calitatea de administrator al societății, cel care a dezvoltat această afacere și a creat notorietatea mărcii z, a solicitat înregistrarea acestei mărci, astfel că demersurile sale sunt în afara sferei ilicitului și se încadrează într-un cadru strict legal, ambele instanțe interpretând în mod greșit noțiunea de rea-credință. Recurentul reclamant a arătat că, pentru a fi reținută reaua-credință ca motiv de anulare a mărcii înregistrate, este necesară dovedirea unei atitudini subiective în sensul încercării de a frauda interesele unui terț, ceea ce nu este cazul în speță: reclamantul, în calitatea sa de fost asociat și administrator al societății B. S.R.L. era în drept să solicite înregistrarea acestei mărci și nu a urmărit fraudarea intereselor societății terțe B. S.R.L. sau ale fostului asociat C., ci doar protejarea propriilor sale interese legale. Mai mult decât atât, atât în procedura dizolvării societății societății B. S.R.L., cât și ulterior acestui moment, fostul asociat C. rămâne în pasivitate, manifestând un dezinteres total față de această marcă. Recurentul reclamant a arătat că, ulterior dizolvării societății B. S.R.L. și înregistrării mărcii, o altă societate aparținând numitei D. începe să folosească marca z, în afara oricărui cadru legal. Recurentul reclamant a considerat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 36 alin. (1) lit. a), b) și c) și alin. (2) din Legea nr. 84/1998. Titularul mărcii este îndreptățit să își apere drepturile care decurg din înregistrarea mărcii naționale protejate în România "B." nr. z și să ia măsuri pentru evitarea confuziei în rândul consumatorilor, confuzie generată prin utilizarea, comercializarea, achiziționarea, distribuirea, punerea pe piață de produse sub denumirea "B." ori B.. Recurentul reclamant a considerat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ. raportat la art. 401 și art. 405 din același cod, având în vedere diferențele dintre minuta și dispozitivul sentinței civile nr. 1596 din 25.10.2021, motiv pentru care a invocat prin motivele de apel excepția nulității sentinței față de dispozițiile menționate. Astfel, atât pe portalul just.ro cât și în aplicația Dosar electronic, minuta este diferită față de dispozitivul sentinței civile nr. 1596 din 25.10.2021 comunicate părților. Minuta conține următoarea dispoziție: "Obligă reclamantul-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON către pârâta-reclamantă C.", pe când dispozitivul sentinței civile nr. 1596 din 25.10.2021 cuprinde: "Obligă pârâta-reconvențională la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON". În această situație, în primul rând, există diferențe între minuta și dispozitivul sentinței civile nr. 1596 din 25.10.2021, iar în al doilea rând există un argument în plus ca judecătorul fondului a avut în vedere și s-a raportat la motivele/apărările numitei C., persoană fără calitate, care a fost scoasă din prezenta cauză. Deși aceasta excepție a fost invocată prin motivele de apel, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acesteia.

Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant împotriva deciziei civile nr. 1935A din data de 14.12.2022, menținerea deciziei pronunțate de Curtea de Apel București ca fiind legală și temeinică și obligarea recurentului-reclamant la suportarea chetuielilor de judecată, ce constau în onorariul avocațial. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Motivele de recurs invocate de recurentul reclamant, încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea unor norme de drept material cuprinse în Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile și indicațiile geografice, nu sunt întemeiate. În raport cu situația de fapt stabilită în cauză, nu se poate reține încălcarea, de către instanța de apel, a art. 6 alin. (3) lit. e) și art. 47 din Legea nr. 84/1998, astfel cum a susținut recurentul pentru a demonstra lipsa calității procesuale active a intimatei B. S.R.L. În acest sens, recurentul reclamant a considerat că acțiunea în anularea mărcii pentru rea credință poate fi exercitată doar de către titularul altei mărci identice/similare sau de către persoana care utilizează marca/semnul cu acordul titularului, ceea ce nu este cazul intimatei B. S.R.L., care nu este nici titularul altei mărci identice/similare și nici nu are calitatea de persoană care utilizează marca/semnul cu acordul titularului. Conform art. 6 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 84/1998, o marcă poate fi anulată dacă există un semn asupra căruia au fost dobândite drepturi anterior datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii sau, dacă este cazul, înaintea datei priorității invocate în sprijinul cererii de înregistrare a mărcii și dacă acest semn conferă titularului său dreptul de a interzice utilizarea unei mărci ulterioare în România. Anularea înregistrării mărcii poate fi cerută în perioada de protecție a mărcii de către orice persoană interesată, atunci când înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credință, astfel cum prevede art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, în forma aplicabilă speței. În raport cu probele administrate în cauză, instanțele de fond au reținut incidența în cauză a cazului de anulare a mărcii reglementat de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel stabilind că pârâta reclamantă B. S.R.L., care utilizează în prezent semnul z, are calitate procesuală să invoce reaua credință a reclamantului pârât. Contrar susținerii recurentului reclamant, instanța de apel nu a stabilit, pe baza unor probe care să fi fost administrate în aces sens, că persoana care conduce de facto afacerea pârâtei B. S.R.L. este însăși C., prin interpuși, în decizie arătându-se că această afirmație reprezintă doar o circumstanțiere în raport cu susținerile părților și precizându-se expres că instanța nu poate specula asupra unei interpuneri de persoane. Elementul relevant reținut de instanța de apel în acest sens este reprezentat, pe de o parte, de împrejurarea că societatea pârâtă utilizează semnul z cu știința și acordul numitei C., împrejurare dedusă de instanță din contextul legăturii numitei C. cu societatea pârâtă reclamantă, în decizie reținându-se în acest sens că C. este persoana împuternicită de administratorul societății pârâte să facă apărările în cauză, reprezentând firma B. S.R.L. Instanța de apel a apreciat că, în situația în care C. a semnat cererea reconvențională, știa că semnul la a cărei utilizare este îndreptățită este folosit de societatea pârâtă, împrejurare care a determinat concluzia instanței în sensul că există cel puțin un acord tacit, dacă nu unul explicit, dat în acest sens pârâtei. Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că numita C. este titulară, alături de reclamant, a drepturilor de folosire și a drepturilor ce decurg din utilizarea anterioară constantă și legitimă a acestui semn pe durata colaborării cu reclamantul în societatea desființată B. S.R.L. În contextul expus, este străină raționamentului juridic care a condus la pronunțarea soluției susținerea recurentului reclamant în sensul că B. S.R.L. nu este titularul unei mărci identice/similare, întrucât în cauză nu este în discuție un astfel de drept asupra unei mărci. De asemenea, aceeași concluzie se impune și cu privire la susținerea recurentului reclamant în sensul că el este titularul mărcii și nu și-a dat acordul ca intimata B. S.R.L. să folosească această marcă, întrucât în cauză nu este în discuție existența unui acord privind folosința mărcii între reclamant și pârâtă, ci existența unui acord privind utilizarea semnului de către societatea pârâtă, acord dat de persoana îndreptățită la respectiva utilizare, C.. Interpretând corect dispozițiile art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel a considerat că interesul legitim protejat de textul legal menționat nu este numai cel al titularului altei mărci/semn identice ori similare, ci și cel al persoanei care utilizează respectiva marcă/semn cu acordul titularului. Astfel, în cazul acțiunii în anularea înregistrării mărcii pentru rea credință în temeiul articolului menționat nu este necesară dovedirea existenței unui drept subiectiv cu privire la marcă în patrimoniul reclamantei întrucât interesul, ca element al acțiunii menționate, nu este condiționat de invocarea unui astfel de drept. De altfel, recurentul reclamant nu a contestat că dreptul la acțiune aparține persoanei care utilizează marca/semnul cu acordul titularului, ci a susținut că, deși C. putea pretinde în mod egal drepturile decurgând din utilizarea anterioară ca marcă a semnului z în cadrul fostei societăți B. S.R.L, ai cărei asociați au fost atât reclamantul, cât și C., aceasta nu putea transmite către un terț dreptul de folosință asupra mărcii, în condițiile în care marca era deja înregistrată de reclamant. Astfel, ceea ce se contestă este dreptul numitei C. de a transmite societății pârâte dreptul de folosință a semnului în discuție. În această situație, argumentele recurentului reclamant în sensul că pârâta B. S.R.L. nu a făcut dovada existenței unui drept anterior, în special a unui drept la nume, a unui drept la imagine, a unui drept de autor sau a unui drept de proprietate industrială, în raport cu prevederile art. 6 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 84/1998, nu pot fi reținute întrucât, în circumstanțele concrete expuse mai sus, în cauză nu se invocă existența unor astfel de drepturi în favoarea societății pârâte, ci existența unui drept de folosință asupra semnului, drept aparținând numitei C., a cărui transmitere către societatea pârâtă conferă acesteia dreptul de a promova, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, acțiunea în anularea mărcii înregistrate cu rea credință. De asemenea, lipsa calității numitei C. de reprezentant legal sau asociat al societății pârâte invocată de recurentul reclamant, constatată ca atare de prima instanță, nu este un element relevant în analiza efectuată care, astfel cum s-a arătat, nu presupune stabilirea unei astfel de legături juridice. În privința drepturilor numitei C. rezultând din utilizarea legitimă a semnului, argumentele recurentului reclamant sunt parțial contradictorii, acesta susținând că "marca B. a fost inițiată și promovată de reclamantul A.. C. poate pretinde prin prisma conduitei sale ca ar fi dobândit un drept de nume și de imagine doar asupra tuturor formelor și însemnelor utilizate de restaurantul H.", însă ulterior considerând că se impune "a se constata ca deși reclamanta - reconventional C. putea pretinde în mod egal drepturile decurgând din utilizarea anterioară ca marcă a semnului z în cadrul fostei societăți B. S.R.L, ai cărei asociați au fost atât reclamantul A., cât și C., aceasta nu putea transmite, în condițiile în care această marca era deja înregistrată de reclamantul A., către un terț dreptul de folosință asupra mărcii B.". Astfel, din susținerile expuse, nu rezultă cu claritate dacă recurentul reclamant a înțeles să conteste drepturile numitei C. rezultând din utilizarea anterioară ca marcă a semnului în discuție sau numai îndreptățirea acesteia de a transmite dreptul de folosință asupra mărcii. Pe de o parte, se observă, sub aspectul calității procesuale active a intimatei de a formula acțiunea în anularea înregistrării mărcii cu rea credință, că o asemenea acțiune poate fi promovată de orice persoană interesată, astfel încât existența unui interes la data formulării cererii, vătămat prin înregistrarea cu rea - credință a mărcii, este singura condiție ce trebuie îndeplinită în persoana titularului acțiunii în anulare, nefiind necesară dovedirea existenței unui drept subiectiv în patrimoniul reclamantului. În acest context, instanța de apel a apreciat, în mod corect, că interesul intimatei de a obține anularea mărcii atacate rezultă din împrejurarea că a folosit efectiv semnul în litigiu, semn ce este identic cu marca atacată și este destinat unor produse identice sau similare. Astfel, interesul afirmat al intimatei este unul legitim și actual, urmărind preîntâmpinarea producerii unui prejudiciu cel puțin de natură economică, ca urmare a înregistrării cu rea - credință a mărcii reclamantului. În ceea ce privește folosirea, anterior înregistrării mărcii, a semnului de către un terț, acesta reprezintă faptul relevant pentru anularea înregistrării cu rea credință și constituie astfel o condiție care vizează fondul acțiunii în anulare. În ceea ce privește utilizarea semnului, instanța de apel a stabilit că alegerea și utilizarea semnului a fost împreună consimțită și pusă în practică în cursul activității comerciale comune de către ambii asociați. De asemenea, instanța de apel a constatat că problema atribuirii între asociați a drepturilor decurgând din utilizarea semnului z ca marcă nu a fost tranșată cu prilejul dizolvării/lichidării fostei societăți B. S.R.L. Dată fiind această situație de fapt, este corectă concluzia instanței de apel în sensul că atât reclamantul A., cât și C. au drepturi egale de a utiliza în continuare ca marcă, semnul z, inclusiv de a își opune reciproc această îndreptățire în cazul în care vreunul ar intenționa să obțină exclusivitatea fără acceptul celuilalt. Astfel, faptul utilizării în comun de către foștii asociați a semnului z ca marcă precum și împrejurarea că drepturile rezultate din această folosință nu au format obiectul unui acord la momentul lichidării societății reprezintă elemente de fapt stabilite de instanța de apel în raport cu probele administrate iar criticile formulate de recurentul reclamant nu relevă o chestiune de nelegalitate care să poată fi analizată de instanța de recurs în cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ. Din situația de fapt astfel stabilită, rezultă că ambii foști asociați conservă aceleași drepturi asupra semnului z până la promovarea unui demers judiciar sau amiabil care să acorde unuia dintre aceștia drepturi exclusive asupra semnului. Un astfel de demers nu este însă reprezentat de înregistrarea mărcii de către unul din foștii asociați, întrucât un astfel de demers presupune îndeplinirea condiției de bună credință, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998. Sub acest aspect, recurentul reclamant a considerat că instanța de apel a aplicat greșit norma de drept material reprezentată de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, întrucât înregistrarea dreptului de marcă a fost solicitată cu bună - credință, reclamantul exercitându-și drepturile într-un cadru strict legal, fără a săvârși vreun act sau fapt contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială. Pentru a stabili dacă titularul a dat dovadă de rea-credință în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii în cauză, trebuie să se efectueze o evaluare globală în care să fie luate în considerare toate elementele relevante ale cazului individual. În acest sens, în stabilirea situației de fapt, instanța de apel a reținut că reclamantul cunoștea faptul că marca pe care și-a înregistrat-o fusese utilizată împreună cu C. și că aceasta avea, la rândul său, propria îndreptățire în a continua activitatea sub acest semn ulterior dizolvării societății și împărțirii spațiilor comerciale. În aceste circumstanțe de fapt, instanța de apel a concluzionat că înregistrarea mărcii a fost făcută de reclamant în scopul blocării utilizării ei de către C. prin noua sa afacere, pentru a dobândi o folosință exclusivă prin mijloace injuste. Astfel, în analiza relei-credințe la înregistrarea unei mărci este necesară stabilirea elementului obiectiv constând în cunoașterea de către titularul cererii de înregistrare a faptului relevant, respectiv a împrejurării utilizării semnului de către un terț, în virtutea căreia a dobândit o anumită cunoaștere pe piață, dar și a elementului subiectiv, constând în intenția neloială a solicitantului înregistrării, întrucât nu este suficientă simpla cunoaștere de către solicitant a utilizării semnului de către un terț la data cererii de înregistrare. Aceste elemente au fost avute în vedere de instanța de apel, care a stabilit cunoașterea dreptului concurent al unei alte persoane și înregistrarea mărcii în scopul fraudulos al blocării utilizării acesteia. Câtă vreme, pentru stabilirea relei credințe la înregistrarea mărcii, instanța de apel a avut în vedere criteriile arătate mai sus, aprecierea elementelor de fapt care au determinat concluzia că în cauză este întrunit atât elementul obiectiv cât și elementul subiectiv al relei credințe presupune o raportare la circumstanțele cauzei, instanța dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Astfel, susținerile recurentului reclamant vizând circumstanțele de fapt ale cauzei, cum ar fi împrejurarea că societatea B. S.R.L., pe durata sa de existență, nu a solicitat înregistrarea dreptului de marca z, dezinteresul celuilalt asociat față de această marcă rezultând din lipsa negocierilor în acest sens cu ocazia lichidării sau faptul că reclamantul, în calitate de administrator al societății, este cel care a dezvoltat afacerea și a creat notorietatea mărcii z, astfel încât nu ar fi urmărit fraudarea intereselor societății terțe B. S.R.L. sau ale fostului asociat C., ci protejarea propriilor sale interese legale, reprezintă împrejurări de fapt a căror verificare excedează controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs. Astfel, respectivele argumente nu relevă niciun aspect de nelegalitate, recurentul expunând circumstanțe de fapt care, în opinia sa, ar determina excluderea relei sale credințe. Susținerile recurentului reclamant în sensul că pârâta B. S.R.L. a invocat și dispozițiile art. 6 alin. (3) lit. e) din Legea 84/1998 în susținerea cererii sale, astfel încât instanțele erau obligate a constata în ce măsură sunt aplicabile aceste norme de drept material, nu pot fi reținute. Pe de o parte, interesul de a invoca neexaminarea de către instanță a unui temei legal invocat de parte în susținerea cererii sale nu poate aparține decât titularului acestui cereri, în aplicarea principiului disponibilității care, în situația expusă, presupune că persoana care sesizează instanța are dreptul de a stabili limitele procesului, astfel cum prevede art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.. Pe de altă parte, în situația în care partea interesată nu a invocat, prin formularea căii legale de atac, neexaminarea de către instanțe a unui temei invocat în susținerea cererii, instanța de apel nu avea dreptul de a proceda la o astfel de analiză, controlul jurisdicțional în acea fază procesuală fiind limitat de art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. Motivele de recurs prin care recurentul reclamant a considerat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 36 alin. (1) lit. a), b) și c) și alin. (2) din Legea nr. 84/1998 nu pot fi reținute. Drepturile titularului care decurg din înregistrarea mărcii nu pot fi reținute în cauză în favoarea reclamantului față de concluzia instanței în privința înregistrării de către acesta, cu rea credință, a mărcii. Astfel, în urma anulării înregistrării, drepturile recurentului reclamant asupra mărcii au fost desființate, situație în care el nu se mai poate prevala de acestea, cererea principală fiind în mod corect respinsă. În ceea ce privește dreptul intimatei de folosință asupra semnului, transmis de C., nu poate fi reținută susținerea recurentului reclamant în sensul că, dată fiind înregistrarea mărcii, nu mai era posibilă transmiterea dreptului menționat. Pe de o parte, astfel cum s-a arătat mai sus, recurentul reclamant nu se poate prevala de drepturile conferite titularului prin înregistrarea mărcii în situația în care aceasta a fost făcută cu rea credință, iar pe de altă parte, transmiterea către societatea pârâtă a dreptului de a utiliza semnul z a fost realizată cu acordul numitei C., astfel cum a reținut instanța de apel în cadrul situației de fapt. Susținerile recurentului reclamant în sensul că hotărârea ar fi fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ. raportat la art. 401 și art. 405 din același cod, întrucât a invocat prin motivele de apel excepția nulității sentinței pentru neconcordanța între minută și dispozitiv însă instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acesteia, nu pot fi primite. Aspectul neconcordanței între minuta și dispozitivul sentinței în privința soluției pronunțate asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată a fost avut în vedere de instanța de apel, care a admis apelul sub acest aspect, înlăturând respectiva dispoziție. Reținând că motivele de recurs invocate de recurentul reclamant nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de această parte împotriva deciziei nr. 1935 A din 14 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.