ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 431/2022

Ședința publică din data de 1 martie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 30.06.2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

Prin sentința civilă nr. 1974/20.12.2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea formulata de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a obligat pe pârâtă să înceteze folosirea semnului B. în asociere cu produsele și serviciile din clasele 28 și 41 și a obligat la plata sumei de 7500 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 824 A din 22 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat, apelul principal formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 2305/10.12.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L..

A admis apelul incident declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva aceleiași sentințe și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a interzis pârâtei folosirea semnului B. S.R.L. și pentru următoarele servicii din clasa 35: publicitate, gestiunea afacerilor comerciale, administrație comercială, lucrări de birou.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

S-a menținut sentința pentru rest și a fost obligată apelanta-pârâtă să plătească apelantei-reclamante suma de 2280 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate.

La data de 18 mai 2021 a fost înregistrat pe rolul instanței supreme recursul incident formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 824 A din 22 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

I. In cuprinsul cererii de recurs, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat în esență, următoarele critici:

În ceea ce privește incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că nu i s-a comunicat apelul incident formulat de către reclamantă, astfel că nu a avut posibilitatea să se apere, iar instanța de apel a obligat-o pe pârâtă "la mult mai mult decât a făcut-o prima instanță", astfel încât solicită obligarea reclamantei să depună dovada expedierii apelului incident.

Instanța de apel nu are în vedere consecințele juridice ale dovezilor de la dosar și ale drepturilor acordate în baza lor potrivit reglementărilor legale, ci face interpretări subiective peste ceea ce legea prevede.

Instanța de apel reține că pârâta nu ar fi solicitat să se aprecieze cu privire la asemănările între marca sa și marca reclamantei, de vreme ce nu se examinează admiterea sau respingerea unei mărci la înregistrare, în baza unei opoziții sau contestații. Această apreciere a instanței de apel este greșită, întrucât pârâta doar a atras atenția că ar trebui să se raporteze la temeiul de drept dat de Legea nr. 84/1998, în ceea ce privește fapta de contrafacere.

Deși pârâta a susținut că este obligatoriu ca instanța să facă o apreciere în concret a asemănărilor între ansamblul elementelor constitutive ale semnului folosit de ea, respectiv marca și marca verbală anterioară care aparține A. S.R.L. si pe care aceasta pretinde că pârâta o contraface, deși s-au depus în acest sens situații comparative, cu toate acestea instanța face o greșită apreciere, neținand cont de reglementările legale și dând o interpretare subiectivă.

Susține că a dovedit că are dreptul recunoscut de lege cu mult înainte decât reclamanta, adică marca x pentru clasele 9; 28; 41 deposit x din 11.09.2008 așa cum rezultă din registrul on-line OSIM, însă instanța a considerat greșit că pârâta contraface marca reclamantei.

Instanța de apel nu a avut în vedere prevederile legale invocate de pârâtă - Legea nr. 26/1990, Legea nr. 84/1998, art. 8 din Convenția de la Paris privind protecția proprietății intelectuale, care nu impun impun vreo condiție cu privire la forma scrierii, a elementelor figurative și la culorile pe care pârâta le folosește când afișează denumirea comercială, cu atât mai mult cu cât forma aleasă este diferită de marca verbală a reclamantei.

Instanța de apel a dat o interpretare subiectivă peste contractul privitor la dreptul de autor transmis pentru grafica mărcii depusă la înregistrare și care constituie prin el însuși un drept pe care legea îl recunoaște, înlăturând fără temei legal și fără o solicitare expresă care să facă obiectul acestui dosar respectivul drept de autor.

Instanța nu a stabilit un element esențial în prezenta cauză, în baza căruia să tragă concluzia că marca reclamantei este contrafăcută, respectiv daca sunt sau nu îndeplinite condițiile legale pentru ca fapta sa fie considerată ilicită.

În mod greșit au fost acordate cheltuielile de judecată. Instanța a acordat cheltuieli de judecată unei entități pe care art. 451, 452, 453 C. proc. civ. nu o prevăd.

Înscrisurile depuse la dosar alăturat notelor scrise, nu provin de la avocatul C. care are împuternicire avocațială la dosar, ci de la o altă entitate care nu a făcut servicii avocațiale în fața acestei instanțe, respectiv S.C. D. S.R.L., care nu este o societate avocațială care să aibă drept de reprezentare în fața instanței.

Consideră că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, unele fiind respinse de instanța, iar cu privire la altele instanța a omis să se pronunțe.

Solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, implicit respingerea acțiunii formulate de reclamantă, iar în subsidiar, se solicită ca cheltuielile de judecată să fie acordate numai în măsura în care acestea sunt dovedite ca fiind făcute în cadrul acestui dosar și cu privire la activitățile depuse conform contractului încheiat de către reprezentantul convențional care a reprezentat partea în instanță și în măsura în care acestea se justifică.

A mai precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că se impune reducerea onorariului de avocat la un cuantum onorabil, aferent fazei procesuale a recursului, ca urmare a proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, având în vedere că formularea apărărilor nu a prezentat un grad ridicat de dificultate, față de obiectul cauzei deduse judecății și recursul a fost soluționat la primul termen de judecată fixat. În speță, onorariul de avocat a fost redus de la 3000 RON la 1000 RON (Decizia nr. 3736 din 24 octombrie 2018, pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație st Justiție).

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

II. Prin recursul incident, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă și admiterea recursului său, casarea în parte, a deciziei atacate cu privire la măsura dispusă asupra apelului incident referitoare la soluționarea cererii reclamantei cu privire la interzicerea intimatei de a încălca drepturile exclusive inclusiv cu privire la produsele și serviciile din clasele 9 și 42 și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în aceste limite, susținând următoarele:

Instanța a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 36 din Legea nr. 84/1998 și a principiilor CJUE cu privire la analiza semnelor și a claselor de produse și servicii din clasele 9 și 42, fiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut că la acest moment intimata a înregistrat marca x, pentru clasele 9, 28, 35 și 42. Marca invocată de intimată este ulterioară mărcii S.C. A. S.R.L., aceasta a depus la înregistrare această marcă cu rea-credință, în încercarea de a-și justifica conduita ilicită și pentru a îngreuna demersurile reclamantei de a-și proteja drepturile anterioare.

Chiar ținând cont de înregistrarea mărcii europene de către intimată, aceasta se face vinovată de contrafacere. Activitatea desfășurată în fapt de către intimată nu este protejată de produsele și serviciile pentru care a înregistrat marca europeană ulterioară.

Intimata nu are protecție pentru servicii de jocuri de noroc, însă în realitate desfășoară astfel de activități specifice produselor și serviciilor pentru care este înregistrată marca anterioară a reclamantei.

Precizează că riscul de confuzie trebuie analizat în mod global, luând în considerare toate circumstanțele cazului. Riscul de confuzie implică o anumită interdependență între factorii relevanți și în particular, o similaritate între mărci și între produse și/sau servicii. Astfel, un grad mai mic de similaritate între mărci poate fi compensat cu un grad mai ridicat de similaritate între produse/servicii și viceversa.

Dacă există similaritate cel puțin în ceea ce privește un aspect din cele trei (vizual, fonetic, conceptual), atunci semnele sunt similare și gradul de similaritate poate fi identificat. Nu este necesar ca mărcile să fie similare/identice din toate punctele de vedere (Cauza T-434/07 din data de 02/12/2009, 'Volvo', par. 50-53).

A evaluat în continuare fiecare clasă din cele două.

În esență, apreciază că instanța de apel nu a ținut cont de principiul interdependenței în analiza factorilor, nu a analizat în ansamblu produsele și serviciile pentru care mărcile reclamantei se bucură de protecție față de produsele și serviciile pentru care intimata folosește semnul conflictual și nu a ținut cont de întinderea protecției de care beneficiază mărcile și nici de categoria publicului vizat.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul incident formulat de A. S.R.L., invocând excepția netimbrarii recursului incident, precum și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, iar în subsidiar a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19 octombrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. și recursul incident declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva deciziei nr. 824A din 22 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017 și a fixat termen de judecată la data de 1 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

I. 1. În privința recursului principal, se observă că motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., relativ nerespectării normelor procedurale privind comunicarea către recurenta pârâtă a apelului incident al intimatei, cu efectul juridic al privării sale astfel de garanția procesuală a dreptului la apărare și pronunțarea unei hotărâri mai nefavorabile acesteia decât cea emisă de tribunal, nu este fondat.

Astfel, contrar criticilor recurentei pârâte, instanța de recurs constată faptul că la dosar apel, se regăsesc dovezile de comunicare a apelului incident către apelanta principală, cu indicarea inclusiv și în mod detaliat, o obligației procesuale a acestei părți litigante de a depune în termenul legal, întâmpinare față de acest apel.

Procesul-verbal de comunicare a apelului incident - regăsit la fila x verso dosar apel - întocmit conform art. 164 C. proc. civ., este redactat de grefier și completat cu mențiunile corespunzătoare de factorul poștal ce a efectuat comunicarea.

Or, potrivit prevederilor art. 164 alin. (4) C. proc. civ., "Mențiunile din procesul-verbal privitoare la faptele constatate personal de cel care l-a întocmit nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals".

Instanța de recurs constată faptul că recurenta pârâtă - deși asistată în ambele faze procesuale de apel și de recurs de avocat ales, deci de un specialist al dreptului - nu s-a înscris în fals cu privire la mențiunea din procesul-verbal relativă comunicării "cererii de apel incident".

Având în vedere că aspectele constatate proprii sensibus (cu propriile simțuri) de către agenții instrumentatori ai instanței nu pot fi înlăturate, îndepărtate decât prin intermediul procedurii speciale legale menționate, reglementate de art. 304 și urm. C. proc. civ., instanța de recurs constată pe cale de consecință, că nu poate primi aserțiunile recurentei pârâte relative faptului că în realitate, cererea de apel incident nu i-ar fi fost comunicată sau relative faptului că aceasta ar fi apreciat că mențiunea comunicării reprezenta o eroare materială și tot pe cale de consecință, nici nu poate realiza verificările solicitate suplimentar de către recurentă sau încuviința și administra probe de genul celor solicitate de către această parte procesuală în afara procedurii special edictate de legiuitor pentru astfel de situații, procedură de care - astfel cum s-a expus - recurenta pârâtă nu a uzitat.

De altfel, însăși această parte procesuală recunoaște în cadrul motivelor sale de recurs, împrejurarea că la singurul termen de judecată acordat în apel, a formulat concluzii asupra acestui apel incident, instanța de recurs observând în aceeași direcție inclusiv concluziile scrise depuse de către apelanta pârâtă după rămânerea instanței de apel în pronunțare, care vizează inclusiv acest apel incident ce a fost legal timbrat .

Din cuprinsul încheierii de ședință din data de 15.07.2022 - care constituie un înscris autentic -, când au avut loc dezbaterile în apel, nu rezultă că apelanta pârâtă ar fi ilustrat vreo neregularitate în privința comunicării apelului formulat de către partea procesuală adversă, astfel cum dispozițiile art. 178 C. proc. civ. îi impuneau.

Așadar, atât timp cât reformarea sentinței civile în sens nefavorabil recurentei pârâte s-a realizat în cadrul rezolvării apelului incident al părții procesuale adverse, nu se poate invoca în mod fondat de către recurenta pârâtă (apelantă principală în apel) nici critica relativă înrăutățirii situației sale în prima cale de atac.

Așadar, criticile recurentei pârâte în această direcție, circumscrise încălcării prevederilor art. 7, art. 8, art. 10, art. 13, art. 14, art. 20, art. 22, art. 241, art. 390 din C. proc. civ., ale O.U.G. nr. 13/2013 privind serviciile poștale sunt nefondate, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. invocat neputând fi primit.

Lipsa din decizia recurată a unei mențiuni relative cererii de intervenție accesorie formulate de către terțul S.C. E. S.R.L. se datorează în mod firesc și legal în conformitate cu prevederile art. 479 C. proc. civ., împrejurării că soluția de respingere a respectivei cereri ca neîntemeiată, pronunțată de tribunal la data de 19.04.2018, nu a fost apelată de către terț, iar în cuprinsul motivelor de apel principal, nu se regăsește nici o mențiune a apelantei pârâte asupra acestei dispoziții judiciare a instanței de fond.

De asemenea, în mod eronat afirmă recurenta pârâtă faptul că instanța de apel ar fi reținut că apelanta pârâtă nu ar fi solicitat să se aprecieze asupra asemănărilor între marca sa și marca reclamantei, întrucât nu s-ar afla în cazul examinării admiterii sau respingeriii unei mărci la înregistrare în baza unei opoziții sau contestații.

Lecturându-se decizia recurată, rezultă că instanța de apel și-a fundamentat constatarea criticată pe un argument de ordin procesual, respectiv cel dedus din prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. raportat la conținutul concret al cererii de apel a pârâtei, în cadrul căreia nu au fost regăsite critici la adresa sentinței civile sub aspectul analizei efective a tribunalului asupra similarității semnelor și riscului de confuzie.

Instanța de recurs constată și că în cadrul deciziei recurate, ca de altfel și în cadrul sentinței civile pronunțate de prima instanță de judecată, evaluarea judiciară s-a întemeiat în mod expres pe prevederile concrete ale Legii nr. 84/1998 relative faptei de contrafacere (a se vedea fila x din decizia recurată, respectiv pagina 15 a sentinței pronunțate), astfel încât nici din această perspectivă procesuală, nu poate fi primit ansamblul criticilor recurentei pârâte relativ faptului că instanțele ar fi realizat o apreciere greșită și subiectivă în operațiunea juridică de comparare a mărcilor și deci, nu una în conformitate cu prevederile legale substanțiale și procesuale incidente.

Or, aserțiunile ample ale recurentei pârâte referitoare la faptul că nu pot fi confundate cele două mărci; că nu s-ar fi făcut dovada că reclamanta intimată ar folosi marca verbală înregistrată pentru serviciile din certificatul OSIM și în plus, pentru jocuri de noroc; că extinderea la jocurile de noroc ar fi fost realizată artificial de către instanța de apel; că instanța de apel ar realiza o extindere subiectivă a listei de servicii din cuprinsul certificatului OSIM al reclamantei, fără să existe o prevedere legală care să îi permită acest lucru; că instanța de apel ar proceda dimpotrivă, la o apreciere restrânsă când se referă la certificatul EUIPO nr. x pentru marca europeană a recurentei pârâte; că în operațiunea de comparare a mărcilor și semnelor, nu s-ar fi ținut cont de faptul că recurenta pârâtă folosește marca x pentru clasele 9, 28, 41, depozit x încă din 2008, considerându-se așadar nejustificat, că pârâta ar contraface marca reclamantei, toate aceste aserțiuni fiind însoțite de dezbaterea de către recurenta pârâtă a unora din probele administrate cauzei, implică aprecierea situației de fapt, instanța de recurs nefiind competentă însă, să reaprecieze situația de fapt în această cale de atac exclusiv de legalitate, așa cum am arătat, nefiind administrate în recurs noi probe sub acest aspect.

Toate aspectele menționate în paragraful precedent reprezintă elemente ale situației de fapt care se apreciază potrivit dovezilor administrate în cauză. Similaritatea mărcilor, a semnelor aflate în concurs juridic, existența sau nu a riscului de confuzie între acestea, delimitarea concretă a domeniile de activitate ale părților procesuale în raport de serviciile și produsele menționate prin trimiterea la clasele Viena, respectiv Nisa din certificatele OSIM, respectiv EUIPO ale părților procesuale, toate acestea reprezintă în mod indiscutabil, elemente factuale.

Or, instanța de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este obligată să se grefeze pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului, în situația neadministrării de probe noi în recurs, precum este cazul în speță.

Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserțiunilor de genul celor menționate de recurenta pârâtă în motivele sale de recurs, pentru a se conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză a dispozițiilor legale (fără măcar ca în privința acestor elemente, recurenta pârâtă să evidențieze concret care anume dispoziții legale ar fi fost eronat aplicate), astfel cum dorește această parte procesuală, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi (respectiv cea indicată de recurentă, în sensul că semnele nu ar fi similare și nu ar exista riscul de confuzie), la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât instanțele devolutive ale fondului au reținut definitiv, astfel cum s-a expus, aspectele factuale ale existenței similarității semnelor și a riscului de confuzie - contrar celor enunțate de recurentă - iar în recurs nu s-au administrat probe noi care să modifice această stare de fapt, Înalta Curte nu poate decât să constate caracterul nefondat al acestei categorii de critici subsumate motivului de recurs analizat.

În plus, raportat inclusiv la impedimentul procedural de analiză prevăzut de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., corect identificat de către curtea de apel, astfel cum s-a expus anterior, instanța de recurs constată că operațiunea concretă de comparare a mărcilor, semnelor aflate în conflict, a existenței riscului de confuzie între acestea, excede obiectului controlului său jurisdicțional, atât timp cât în cererea de apel a pârâtei nu au existat critici sub aceste aspecte.

În egală măsură, aserțiunile recurentei pârâte referitoare la necesitatea premisei folosirii prealabile a unei mărci a cărei contrafacere se invocă, este nefondată, prin prisma faptului că potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii, scopul fiind acela de a proteja funcția mărcii de indicare a originii comerciale, fără ca protecția juridică recunoscută prin înregistrare să fie condiționată de utilizarea semnului în comerț.

Nu este fondat nici argumentul recurentei pârâte referitor la faptul că elementele verbale B. sunt incluse în cadrul denumirii sale comerciale, având așadar, dreptul de folosire în temeiul Legii nr. 26/1990, al Legii nr. 84/1998 și al art. 8 din Convenția de la Paris privind protecția proprietății intelectuale.

Astfel, instanța de recurs apreciază că recunoașterea dreptului de proprietate industrială asupra numelui comercial nu exclude analiza conflictului dintre o marcă și semnul pretins a încălca marca, semn protejat numai parțial, ca nume comercial, având în vedere natura juridică diferită a celor două drepturi și funcțiile deosebite ale celor două obiecte de proprietate industrială.

Marca este definită de lege ca un semn distinctiv diferit servind la diferențierea de către public a produselor și serviciilor unui comerciant de produsele și serviciile de același fel ori de produsele și serviciile similare ale altor comercianți. Marca are valoare economică și funcții de diferențiere a produselor și serviciilor și de indicare a originii acestora, de garanție a calității, de protecție a consumatorilor și de reclamă.

Numele comercial reprezintă atributul de identificare a comerciantului. Prin urmare, numele comercial identifică un comerciant în mod direct, în relațiile sale cu clienții și partenerii de afaceri, iar marca identifică un comerciant prin prisma produselor și serviciilor acestuia, individualizându-l în raport cu alți comercianți.

În raport de aceste elemente de regim juridic expuse, va rezulta că atunci când numele comercial va fi utilizat astfel încât să realizeze și funcțiile specifice ale mărcii, respectiv să individualizeze în acest fel serviciile sau produsele furnizate de comerciantul respectiv, atunci folosirea sa poate intra pe tărâmul acțiunii în contrafacere reglementate de art. 36 din Legea nr. 84/1998. Această concluzie se justifică prin prisma împrejurării că o astfel de utilizare depășește sfera protecției conferite prin înregistrarea denumirii comerciale în registrul comerțului.

Nici critica arondată aceluiași motiv de recurs, relativă împrejurării că instanța de apel ar fi procedat la înlăturarea "reglementărilor aplicabile" (pe care însă, recurenta pârâtă nu le nominalizează, nu le individualizează concret) atunci când ar fi dat o interpretare subiectivă contractului privitor la dreptul de autor, nu poate fi reținută ca fondată de instanța de recurs.

Astfel, pe de o parte, recurenta pârâtă nu ilustrează concret ce prevederi legale ar fi fost încălcate prin modul de interpretare de către instanța de apel a clauzelor contractului juridic nr. x/2013, pentru a se permite astfel, realizarea controlului de legalitate de către prezenta instanță de control judiciar.

Pe de altă parte, se observă că decelarea voinței concrete a părților la momentul încheierii unui act juridic bilateral determinat, reprezintă un aspect de fapt, identificabil în cadrul situației de fapt a unei cauze. Că așa stau lucrurile rezultă inclusiv din împrejurarea că potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, se reglementa:

"Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Noul C. proc. civ. nu mai stipulează însă, în cadrul art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală și teleologică (în referire la reglementarea anterioară enunțată din vechiul cod de procedură) concluzia că greșita calificare a unui act juridic nu mai este reglementată de noul legiuitor ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătorești recurate, ci o critică vizând temeinicia sa. Aceasta întrucât voința concordantă concretă a părților contractuale de la momentul încheierii unui act juridic reprezintă un element de fapt.

Așadar, din perspectiva enunțată, rezultă că atât timp cât instanța de apel, devolutivă asupra fondului cauzei, a statuat în mod expres că obiectul prestației contractului încheiat, asupra cărora părțile contractuale au convenit, este elementul figurativ denumit "logo" și nu cel verbal ("B.") inclus în "logo" - element verbal pentru care intimata reclamantă are înregistrarea verbală menționată și care constituie obiectul disputei în prezentul litigiu - atunci în mod corect, grefat pe această împrejurare expusă, curtea de apel a apreciat că nu se poate opune cu succes mărcii verbale înregistrate, eventualul drept de autor asupra siglei complexe compuse din elementul figurativ și cel verbal.

Nu în ultimul rând, instanța de recurs notează, contrar criticii recurentei pârâte, că instanța de apel, confirmând soluția tribunalului, a constatat caracterul ilicit al faptei recurentei pârâte prin prisma dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii) care reglementează atât conferirea titularului a unui drept exclusiv asupra mărcii înregistrate, cât și - în cadrul alin. (2) și (3) - diversele fapte ilicite de contrafacere a unei mărci.

În raport de cele expuse, nu pot fi primite așadar, nici criticile recurentei pârâte relative încălcării de către instanța de apel prin decizia recurată, a prevederilor art. 4 și art. 39 din Legea nr. 84/1998 republicată referitoare la drepturile titularului asupra unei mărci înregistrate.

Astfel, în mod corect instanțele devolutive ale fondului au aplicat în cauză prevederile art. 451, art. 452 și art. 453 C. proc. civ., atunci când au acordat cheltuieli de judecată intimatei reclamante.

Pe de o parte, criticile în această privință orientate către caracterul nelegal al acordării de către instanța de fond a cheltuielilor de judecată plătite de către intimată mandatarei sale societatea D. S.R.L., potrivit procurii judiciare autentificate sub nr. x/2017 la F. din Călărași, mandatar ce a angajat în dosar pe avocatul ales C., cheltuieli de judecată care astfel, nu ar fi fost dovedite, sunt formulate omisso medio, neregăsindu-se în cuprinsul cererii de apel a pârâtei, astfel încât potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite spre analiză de prezenta instanță de recurs.

Astfel cum a sesizat și instanța de apel, criticile pârâtei din apelul său au vizat exclusiv modul de aplicare în cauză de către tribunal, a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., relative reducerii proporționale a cuantumului acestora în măsura admiterii cererii de chemare în judecată de către tribunal, respectiv a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., relativ diminuării proporționale a cuantumului în raport de criteriile enunțate în acest ultim text legal.

Instanța de recurs observă potrivit deciziei recurată, că motivul de apel al pârâtei a fost analizat în aceleași coordonate (în care a fost invocat de pârâtă) de către curtea de apel, astfel încât criticile recurentei pârâte în sensul că instanța de apel nu ar fi avut în vedere toate susținerile sale din cererea de apel, formulate sub acest aspect sau că instanța ar fi apreciat nelegal documentele pe baza cărora s-au acordat cheltuielile de judecată, nu pot fi primite în această fază procesuală de recurs.

De asemenea, criticile recurentei pârâte referitoare la cuantumul efectiv al cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel, ca fiind unul nerezonabil, disproporționat în raport de criteriile enunțate de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi primite ca fondate, atât timp cât potrivit Deciziei în interesul legii nr. 3/2020, publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 05 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod obligatoriu pentru instanțe, faptul că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În privința cheltuielilor de judecată acordate pentru faza procesuală a apelului, instanța de recurs mai constată - distinct de trimiterea la decizia în interesul legii menționată anterior - faptul că potrivnic celor expuse de recurenta pârâtă, între partea procesuală reclamantă în prezentul dosar și S.C. D. S.R.L. există o relație contractuală reprezentată de procura judiciară autentificată sub nr. x/2017 la F. din Călărași, conform căreia societatea menționată a fost mandatată pentru asistență de specialitate în materie de proprietate intelectuală, consultanță juridică, asistență și reprezentare juridică în instanță în acest domeniu în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L., acordându-i-se inclusiv dreptul de a angaja sau de a își substitui avocați.

Or, doamna avocat C. este avocat ales angajat de societate, potrivit împuternicirilor avocațiale depuse în toate cele trei faze procesuale, împuterniciri care potrivit Anexei 1 la Statutul profesiei de avocat din 03.12.2011 realizează dovada contractului de asistență juridică dintre agenție și avocat.

Reprezentarea părții procesuale prin intermediul unei societății comerciale care are ca obiect de activitate activitățile în domeniul proprietății intelectuale și posibilitatea angajării de către această societate a unui avocat ales pentru asistență și reprezentare juridică în fața instanței de judecată sunt permise în mod expres de prevederile art. 28 alin. (2) coroborate cu art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 66/2000 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată, astfel cum s-a statuat de altfel, și prin Decizia nr. 2/2017 privind privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 157 din 02 martie 2017, prin care s-a recunoscut posibilitatea reprezentării judiciare chiar prin intermediul propriului consilier juridic al consilierului în proprietate industrială:

"117. Din modul de formulare a art. 28 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000, precum și din interpretarea coroborată a acestui text cu art. 20 și art. 27, văzându-se și rațiunea reglementării ordonanței, rezultă că legiuitorul a avut în vedere un mecanism similar și în cazul reprezentării în judecată reglementate prin art. 28 alin. (2) din ordonanță, dat fiind că a prevăzut posibilitatea reprezentării "de către consilierii în proprietate industrială", care își pot desfășura activitatea în formele enumerate în art. 20 alin. (1)".

Observând totodată, că instanța de apel a constatat ca fiind dovedite cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă, aferente fazei procesuale de apel, această constatare fiind inclusă în cadrul situației de fapt arondate cererii accesorii privind cheltuielile de judecată și raportat la limitele exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicțional al prezentei instanțe de recurs, Înalta Curte conchide că instanța de apel a realizat o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 451 - art. 453 C. proc. civ. în privința inclusiv a cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale de apel.

Așadar, pentru ansamblul acestor considerente, recursul declarat de pârâtă se impune a fi respins ca nefondat, nefiind incidente cauzei motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 C. proc. civ. invocate, neconstatându-se vreo încălcare a prevederilor de drept procesual sau substanțial și nici vreo motivare necorespunzătoare a decziei recurate sau vreo omisiune de analiză a unui motiv de apel, astfel cum în mod generic, nedeterminat a susținut recurenta pârâtă.

II. Recursul incident promovat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prezintă același caracter nefondat ca și recursul principal.

Astfel, din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în referire la art. 36 din Legea nr. 84/1998 și la principiile CJUE cu privire la analiza semnelor și a produselor și serviciilor, recurenta reclamantă a criticat decizia recurată în esență întrucât riscul de confuzie nu ar fi fost analizat în mod global, cu luarea în considerare a tuturor circumstanțelor cauzei, arătându-se în acest sens că instanța de apel nu a ținut cont de principiul interdependenței în analiza factorilor, nu a analizat în ansamblu produsele și serviciile pentru care marca sa se bucură de protecție față de produsele și serviciile pentru care intimata pârâtă folosește semnul conflictual și nu a ținut cont de întinderea protecției de care beneficiază marca sa și nici de categoria publicului vizat.

Instanța de recurs constată că potrivnic tuturor acestor critici formulate, lecturarea deciziei recurate infirmă aceste susțineri negative. Astfel, în primul rând, instanța de recurs observă că astfel cum s-a expus deja în paragrafele precedente ale prezentei decizii civile, instanța de apel a procedat în analiza apelurilor declarate de părți de la premisa procesuală a neatacării hotărârii primei instanțe sub aspectul analizei efective a similarității semnelor și a riscului de confuzie, premisă pe care și-a construit raționamentul juridic.

În al doilea rând, instanța de recurs notează că instanța de apel a făcut trimitere în cadrul judecății sale, inclusiv la elementele invocate de către recurenta reclamantă:

"Se are în vedere în cadrul acestei examinări și persoana publicului relevant, căreia în cazul jocurilor de noroc nu i se reclamă un grad ridicat de atenție, aceste servicii fiind frecvente pe piață, la prețuri moderate și nesolicitând un grad ridicat de instruire sau calificare al destinatarului".

De asemenea, încă de la începutul evaluării sale, instanța de apel a fost preocupată să deceleze întinderea concretă a protecției de care beneficiază marca reclamantei, iar ulterior, și a mărcii comunitare a pârâtei, afectând ample paragrafe în acest sens, neputându-se așadar, reproșa instanței de apel vreo omisiune nici sub acest element punctual.

Instanța de recurs constată - observație valabilă pentru ambele clase 9 și 42 de servicii și produse - că raționamentul recurentei reclamante expus în cadrul recursului incident are la bază un sofism. Astfel, vorbind despre principiul interdependenței factorilor relevanți, despre necesitatea aprecierii globale a acestora, recurenta reclamantă translatează aceste instrumente recunoscute normativ atât pe plan național, dar și comunitar, inclusiv prin jurisprudența CJUE, în sfera aprecierii similarității produselor și serviciilor, când de fapt, ele sunt consacrate în privința decelării riscului de confuzie și similarității semnelor - astfel cum rezultă din chiar hotărârile CJUE din cauzele C-39/97 Canon și T-286/02 Oriental Kitchens v. OHIM invocate și expuse de către reclamantă - operațiune juridică în raport de care sfera ilustrată reprezintă doar unul dintre elementele pertinente de analizat.

Astfel, potrivit pct. 117 din hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-39/97 Canon invocată, se arată:

"O evaluare globală a probabilității de confuzie implică o anumită interdependență între factorii relevanți și, în special, o similitudine între mărci și între aceste bunuri sau servicii. În consecință, un grad mai mic de similitudine între aceste bunuri sau servicii poate fi compensată de un grad mai mare de similitudine între semne și invers. Interdependența acestor factori este în mod expres menționată în al zecelea considerent al prambulului directivei, care prevede că este indispensabil a da o interpretare conceptului de similaritate în raport cu probabilitatea, riscul de confuzie, a cărei apreciere depinde în special, de recunoașterea mărcii pe piață și de gradul de similitudine dintre marcă și semn și dintre produsele sau serviciile identificate".

Așadar, similitudinea (de un grad mai mare sau mai mic)/complementaritatea dintre produse sau servicii reprezintă doar unul dintre factorii relevanți interdependenți de apreciat în cadrul evaluării globale a riscului de confuzie, alături de alte elemente, între care în special se situează similitudinea între mărci și semne (care de asemenea, se evaluează în raport de mai multe elemente conjugate).

De altfel, inclusiv din perspectiva temeiului juridic pe care reclamanta și-a fundamentat cererea de chemare în judecată, respectiv art. 36 alin. (2) lit. b) din Lege nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, rezultă același lucru:

"(2) Titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: (...) b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă".

Prin urmare, decelarea similitudinii/complementarității produselor sau serviciilor nu se realizează pe baza evaluării în mod global, conform principiului interdependenței la care face trimitere recurenta reclamantă, realizând o confuzie din punct de vedere logic între unul din termenii analizei și însuși rezultatul analizei, adică între premisă și concluzie. Așadar, criticile recurentei reclamante arondate acestor aspecte nu sunt fondate.

Instanța de recurs notează în continuare, în analiza aceluiași recurs, împrejurarea că similaritatea/complementaritatea produselor sau serviciilor reprezintă un aspect de fapt, care se stabilește în concret de către instanța de judecată, prin analiza probelor administrate cauzei, în rândul cărora se înscriu și extrasele din registrul mărcilor OSIM, certificatul de înregistrare a mărcii pârâtei la EUIPO sau decizia EUIPO asupra opoziției recurentei reclamante față de toate produsele și serviciile vizate de cererea de înregistrare a mărcii comunitare a intimatei pârâte, dovezi care ilustrează produsele și serviciile concrete pentru care mărcile părților procesuale sunt protejate și în raport de care se realizează analiza similarității sau complementarității.

Or, o astfel de analiză a probelor administrate cauzei, inclusiv din perspectiva concretă a claselor de produse și servicii aferente, excede limitelor controlului juridicțional al prezentei instanțe de recurs care verifică exclusiv legalitatea deciziei recurate, astfel cum s-a ilustrat detaliat anterior, în cuprinsul prezentei decizii civile.

Or, în cadrul situației de fapt a cauzei, configurate în mod definitiv de instanța devolutivă a apelului ca urmare a neadministrării de noi probe în recurs sub acest aspect, curtea de apel a reținut împrejurarea că în privința produselor și serviciilor din cadrul claselor nr. 9 și nr. 42, pentru care reclamanta recurentă justifică protecție, nu există similitudine cu produsele, serviciile din activitatea intimatei pârâte. Instanța de recurs constată de asemenea, că nu s-a reținut de către instanța de apel în urma analizei realizate, nici existența vreunei complementarități a produselor sau serviciilor, astfel cum curtea de apel a identificat în privința serviciilor și produselor din clasa distinctă de servicii și produse nr. 35.

Or, instanța de recurs este ținută de situația de fapt reținută de către instanța de apel, fără a avea posibilitatea de a o reevalua, astfel cum s-a expus anterior. A reaprecia probele administrate cauzei, pentru a ajunge sub acest aspect factual, la o concluzie diferită de cea a instanței de apel, respectiv la cea a similarității sau măcar a complementarității între servicii și produsele din cele două clase menționate, ar echivala pentru instanța de recurs cu o depășire a limitelor stricte de legalitate ale controlului său jurisdicțional, fapt care ar fi contrar art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Atât timp cât astfel cum s-a expus, analiza globală impusă de prevederile normative incidente, de principiile juridice confirmate și în jurisprudența CJUE, vizează decelarea riscului de confuzie și similaritatea mărcilor, instanța de recurs apreciază că determinarea de către instanța de apel a factorului distinct cu caracter de premisă al similarității/complementarității între produse și servicii nu trebuia circumscrisă de analiza per ansamblu a claselor de produse și servicii, astfel cum invocă recurenta reclamantă.

Concluzia expusă este accentuată de faptul că stabilirea întinderii protecției unei mărci presupune în mod obligatoriu identificarea suficient de clară și de precisă a produselor și serviciilor pentru care se solicită protecția prin intermediul mărcii respective, astfel cum s-a ilustrat în mod judicios în cadrul Hotărârii CJUE din cauza IP Translator C-307/10, din 19 iunie 2012 invocată și de instanța de apel. Or, o astfel de cerință impune din punct de vedere logic o analiză amănunțită, chiar și în interiorul fiecărei clase de servicii și produse și nu una de ansamblu, astfel cum reclamă recurenta reclamantă.

Constatând totodată faptul că motivele de recurs ale reclamantei circumscrise existenței unui risc de confuzie se grefează pe o ipoteză factuală greșită, respectiv cea a similarității sau complementarității produselor și serviciilor din clasele 9 și 42, ipoteză care nu a fost reținută de către curtea de apel în cadrul situației de fapt a cauzei și care este necesară pentru constatarea existenței unei astfel de posibilități negative, instanța de recurs conchide așadar, în sensul că recursul promovat de reclamantă este nefondat, nefiind aplicate greșit în cauză de către instanța de apel prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998 sau principiile CJUE în materie.

Având în vedere împrejurarea că ambele părți procesuale au căzut în pretenții, întrucât ambele recursuri promovate sunt nefondate, urmând a fi respinse, soluția de respingere va viza implicit date fiind prevederile art. 453 C. proc. civ. și cererile accesorii privind cheltuielile de judecată formulate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursul principal declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. și recursul incident declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva deciziei nr. 824A din 22 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 martie 2022.