ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1691/2025

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 17 octombrie 2022, reclamanta A. a solicitat anularea mărcii individuale verbale nr. x pentru clasa de produse 41, conform clasificării Nisa, având număr de depozit și denumirea A., ca urmare a înregistrării mărcii cu rea-credință de către pârâta B..

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 967 din 10 octombrie 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă: a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității de reprezentant legal a domnului C.; a admis acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B.; a anulat înregistrarea mărcii individuale verbale A. cu nr. x pentru clasa de produse 41, conform clasificării Nisa, număr de depozit; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 300 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1272A din 4 decembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă: a respins excepția netimbrării apelului și excepția tardivității apelului, ca nefondate; a admis apelul declarat de pârâtă B., împotriva sentinței civile nr. 967 din 10 octombrie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; a anulat sentința apelată și, evocând fondul: a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și cererea de introducere în cauză a O.S.I.M.; a admis cererea; a anulat înregistrarea mărcii individuale verbale A. cu nr. x pentru clasa de produse 41, conform clasificării Nisa, număr de depozit; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 300 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciara de timbru în primă instanță.

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție

Împotriva deciziei civile nr. 1272A din 4 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a formulat recurs pârâta B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 20 martie 2025, sub nr. x/2022, și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest sens, sub un prim aspect, a arătat că instanța de apel nu a luat în considerare și nu s-a pronunțat cu privire la apărările sale întemeiate pe prevederile art. 45 din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului, prevederi legale care îi conferă intimatei reclamante doar un drept de folosință exclusivă asupra siglei/emblemei proprii, precum și asupra denumirii competiției pe care o organizează, nu și asupra denumirii.

În aceste circumstanțe, recurenta consideră că aprecierea instanței de apel potrivit căreia pârâta nu ar fi argumentat nici în fața primei instanțe, nici în apel netemeinicia pretențiilor reclamantei, în legătura cu fondul cererii, respectiv cu privire la reaua-credință la înregistrarea mărcii, nu corespunde realității faptice și juridice.

Totodată, a precizat că, în acest context, nici susținerile instanței de apel referitoare la reaua-credință de care ea, pârâta, ar fi dat dovadă la înregistrarea mărcii, respectiv susținerile privind incidența în cauză a criteriilor stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată la data de 11.09.2009 în cauza C-529/07, nu mai pot avea relevanță și nu pot schimba caracterul netemeinic și nelegal al hotărârii recurate, care a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, reprezentate de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 69/2000 educației fizice și sportului, cu modificările și completările ulterioare.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a luat în considerare numai o parte din apărările pe care și le-a făcut pe fondul cauzei, în cuprinsul notelor scrise de la termenul din data de 21 martie 2023, ceea ce a condus la concluzia total eronată referitoare la existența intenției frauduloase.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta susține că a fost de bună credință, că, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. h) din Legea nr. 84/1998, a beneficiat de calitatea de solicitant în cauză, adică persoană juridică în numele căreia a fost depusă cererea privind înregistrarea mărcii verbale, individuale, ce constă din denumirea de A., demersul său fiind determinat de interesul de a-și îndeplini scopul propus și de a-și atinge obiectivele declarate, pentru care a fost certificată legal de către Judecătoria Ploiești, prin desfășurarea activităților înregistrate în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor, și că a beneficiat de dreptul său la marca verbală, individuală în discuție astfel cum este acesta recunoscut de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 84/1998.

Recurenta-pârâtă a învederat și că, în conformitate cu Statutul său, s-a constituit și este înregistrată ca o structură de interes național, care se organizează și își desfășoară activitatea în cadrul Sistemului Național de Educație Fizica și Sport din România, scopul asociației fiind desfășurarea de activități menite să sprijine constituirea, organizarea, dezvoltarea și managementul structurilor sportive care funcționează în cadrul Sistemului Național de Educație Fizica și Sport.

A precizat că își realizează obiectivele și prin desfășurarea activităților ce constau, printre altele, în îndeplinirea procedurilor prevăzute de lege referitoare la înregistrarea mărcilor la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, pentru membrii săi activi și alte structuri sportive și persoane juridice legal constituite și recunoscute oficial în cadrul Sistemului National pentru Educație Fizică și Sport.

Ca tare, a apreciat că, în acest context, nu se poate reține o culpă din practica înregistrării cu titlu de marcă a unor denumiri de structuri sportive, despre care face vorbire Curtea de Apel București.

Astfel, a arătat că, pe de o parte, aceste demersuri au fost efectuate în vedere îndeplinirii scopului propus și a obiectivelor declarate de asociație, iar, pe de altă parte, nici nu a aplicat pentru înregistrarea unora din denumirile de înregistrare marcă, despre care face mențiune, în mod eronat, instanța de apel - D. etc.

În opinia recurentei-pârâte, în mod greșit instanța de apel a apreciat că interesul său a fost de a bloca utilizarea denumirii asociației, cu eventuale beneficii patrimoniale, prin invocarea încălcării dreptului la marcă, subliniind că nu a periclitat activitatea organizată și desfășurată de intimata-reclamantă.

Totodată, a menționat că a arătat, prin notele scrise aflate la dosarul cauzei, împrejurarea că, în perioada de referință, începând cu data 22 octombrie 2020, dată la care Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a înțeles să îi comunice certificatul de înregistrare a mărcii A. nr. x, nu a efectuat vreun demers în vederea respectării drepturilor sale, recunoscute de prevederile Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată, cu referire la marca în discuție, pe care o deținea perfect legal și temeinic, având drept rezultat despăgubirea pentru prejudiciul suferit, potrivit dispozițiilor dreptului comun.

Prin urmare, a susținut că în mod eronat curtea de apel a ajuns la concluzia că demersul consemnat prin adresa nr. x din data de 1 octombrie 2022, aflată la dosarul cauzei, și prin care a procedat la notificarea reclamantei A., ar fi suficient pentru constatarea elementului subiectiv al relei-credințe.

A precizat că, prin adresa sus-menționată, a solicitat încetarea imediată a oricărei forme de utilizare ilicită a mărcii verbale, individuale, ce constă în denumirea A., aflată în proprietatea sa, conform certificatului de înregistrare al mărcii nr. x, dreptul său exclusiv fiind încălcat de către partea adversă.

Recurenta-pârâtă a susținut și că instanța de apel nu a reținut împrejurarea că, prin aceeași adresă, a precizat intimatei-reclamante interesul său de a-și îndeplini scopul propus și de a-și atinge obiectivele declarate și pentru care a fost certificată legal de către Judecătoria Ploiești, prin desfășurarea activităților înregistrate în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor, drept pentru care a și înțeles să-i comunice intimatei-reclamante, prin aceeași adresă, și intenția de a-i cesiona, cu titlu gratuit, marca în discuție.

Mai mult, a arătat că instanța de apel nu a luat în considerare nici susținerile prin care a invocat vădita rea-credință a intimatei-reclamante care, sub semnătura asumată în numele acesteia de către reprezentantul convențional E. S.C.A., a înțeles să refuze să ia în considerare cele arătate prin adresa nr. x din data de 11 octombrie 2022 și, numai după ce a primit această adresă, a înțeles să înregistreze, pe rolul Tribunalului București, cererea ce face obiectul prezentului dosar. De asemenea, a afirmat că instanța de apel nu a avut în vedere nici precizarea că, la aceeași dată, 16 octombrie 2022, la 23 de minute distanță, într-o zi de duminică, partea adversă i-a comunicat notificarea, pe care a depus-o la dosar, cu intenția de a fi supusă analizei instanței de judecată, în dovedirea deplină a văditei rele-credințe a intimatei-reclamante.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă, în principal, a invocat excepția nulității recursului, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susținerea excepției nulității recursului, a invocat faptul că motivele expuse de către recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispozițiile procedurale.

Pe fondul recursului, a apreciat că susținerile părții adverse sunt nefondate, soluția adoptată de către instanța de apel fiind, în opinia sa, legală și temeinică.

Astfel, intimata-reclamantă consideră că în mod corect instanțele de fond au reținut că, la nivelul anului 2019, recurenta-pârâtă avea cunoștință de folosirea denumirii A., aspect ce nu a fost negat de partea adversă.

De asemenea, a susținut că afirmațiile recurentei-pârâte potrivit cărora ar fi putut solicita cesiunea mărcii și că partea adversă și-ar fi manifestat intenția de a cesiona marca, gratuit, nu conduc la o concluzie contrară, ci, din contră, toate acestea conturează caracterul ambiguu al poziției procesuale a recurentei-pârâte și, în cele din urmă, arată că înregistrarea mărcii a fost făcută cu scopul clar de a împiedica activitatea sa.

A subliniat că prejudiciul pe care l-a suferit este cât se poate de evident, în contextul notificării din octombrie 2022 prin care i se interzicea folosirea denumirii, marca înregistrată de partea adversă reprezentând denumirea sub care funcționează, ceea ce, în opinia sa, atrage incidența art. 8 din Convenția de la Paris.

Contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, a arătat că existența mărcii acesteia constituie o încălcare a intereselor sale, fiind în mod corect reținută de instanțele de fond reaua-credință la înregistrarea mărcii, în raport cu criteriile stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată la data 11 septembrie 2009 în cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a susținut că se impune aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 205 și următoarele C. proc. civ., respectiv neluarea întâmpinării în seamă, întrucât partea adversă nu a înțeles să indice și motivele de drept.

Pe de altă parte, în măsura în care se va trece peste acest aspect, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepției nulității, precum și a tuturor celorlalte apărări formulate prin întâmpinare, reluând aspectele arătate prin cererea de recurs.

II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 21 mai 2025, Înalta Curte, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 14 octombrie 2025, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II.5.1. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., argumentată de intimata reclamantă prin prisma neîncadrării criticilor formulate de recurenta pârâtă în cazurile de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului (3) al aceluiași articol, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Art. 489 din C. proc. civ. instituie sancțiunea nemotivării recursului, stabilind, la alin. (2), că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

De principiu, sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, ceea ce înseamnă că aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate prin cererea de recurs reprezintă o critică de nelegalitate adusă deciziei atacate, susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, criticile care nu se raportează la decizia atacată și nici criticile care au fost invocate cu nerespectarea regimului juridic instituit de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Examinând cererea de recurs formulată de pârâta B., din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și modul de interpretare a probatoriului administrat, care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în esență, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate, susținând încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 84/1998, din perspectiva modului în care a fost analizată condiția relei credințe la înregistrarea mărcii, precum și a dispozițiilor art. art. 45 din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului, prevederi legale care îi conferă intimatei reclamante un drept de folosință exclusivă doar asupra siglei/emblemei proprii, precum și asupra denumirii competiției pe care o organizează, nu și asupra denumirii, și în raport cu care a susținut netemeinicia cererii reclamantei de anulare a mărcii, aceste critici putând fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., invocat, de altfel, ca atare, ca temei de drept al recursului.

În considerarea acestor aspecte, reținând că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, ce se subsumează motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de pârâtă, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

II.5.2. Recursul declarat este, însă, nefondat.

În esență, recurenta pârâtă invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, din perspectiva modului în care a fost analizată cerința elementului subiectiv al relei credințe, anume, intenția sa neloială la data înregistrării mărcii, susținând că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 45 din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului, care îi conferă intimatei reclamante un drept de folosință exclusivă doar asupra siglei/emblemei proprii, precum și asupra denumirii competiției pe care o organizează, nu și asupra denumirii asociației, și că, în mod greșit a apreciat instanța devolutivă că, prin înregistrarea mărcii, interesul său a fost acela de a bloca utilizarea denumirii asociației reclamante, cu eventuale beneficii patrimoniale, prin invocarea încălcării dreptului la marcă, în condițiile în care nu a periclitat în niciun fel activitatea organizată și desfășurată de intimata-reclamantă.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, reaua credință implică îndeplinirea cumulativă a două cerințe distincte ce vizează, pe de o parte, cunoașterea faptului relevant, respectiv, existența și folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă (elementul obiectiv), iar, pe de altă parte, intenția frauduloasă (elementul subiectiv).

În acest sens, în hotărârea pronunțată la data 11.09.2009 în cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că, în analiza relei credințe, instanța trebuie să ia în considerare toți factorii pertinenți specifici speței și existenți la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere (cunoașterea faptului relevant - elementul obiectiv); intenția solicitantului de a-l împiedica pe terț să utilizeze un astfel de semn în continuare (elementul subiectiv), precum și nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită.

Niciuna dintre aceste condiții nu se substituie celeilalte, ceea ce înseamnă că, dacă se apreciază că există elementul obiectiv, instanța de judecată trebuie să analizeze cu aceeași rigoare și existența elementului subiectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-a constatat că există elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă.

Astfel concepută, reaua credință ce interesează dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 este asimilabilă întotdeauna fraudei, care presupune săvârșirea unor acte de atingere a drepturilor altora pentru a obține foloase injuste sau, cel puțin, intenția neloială a celui care a înregistrat marca.

În speță, verificând decizia atacată prin prisma susținerilor formulate de pârâtă prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că instanța devolutivă, în analiza cererii de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credință, s-a raportat întocmai la criteriile stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea mai sus menționată, soluția adoptată fiind rezultatul unei atente verificări a mărcii în litigiu, comparativ cu denumirea reclamantei, a cărei protecție se solicită în prezenta cauză, cu luarea în considerare a tuturor elementelor relevante rezultate din susținerile formulate de părți și din probatoriul administrat, criticile recurentei referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material fiind nefondate.

Astfel, din punct de vedere al elementului obiectiv, s-a reținut că pârâta a avut cunoștință, la data înregistrării mărcii, de faptul că reclamanta funcționa sub denumirea de A., de cel puțin 19 ani, aceasta fiind cunoscută pentru multitudinea de asociații sportive afiliate și pentru organizarea de competiții în domeniul fotbalului, aspect care rezultă din simpla verificare online a site-ului https://www.x.ro/, care menționează competițiile organizate de reclamantă încă de la nivelul anului 2011, și care, de altfel, nu a fost contrazis de pârâtă.

Totodată, s-a reținut că sintagma "A.", înregistrată ca marcă individuală verbală, nu poate evoca decât o structură asociativă cu activitate în domeniul fotbalului, fiind exclus, așadar, ca pârâta să nu aibă cunoștință de activitatea publică a reclamantei în acest domeniu sportiv, exact sub această denumire.

În privința elementului subiectiv, instanța de apel a reținut că acesta este ușor de decelat, sub aspectul intenției frauduloase, din actele depuse la dosar. Astfel, din extrasul de registru al mărcilor depus de reclamantă, instanța devolutivă a constatat că pârâta a făcut o practică din înregistrarea cu titlu de marcă a unor denumiri de structuri sau de evenimente sportive, iar, în raport cu conținutul concret al notificării transmise de pârâtă reclamantei, prin care îi solicita încetarea utilizării în orice mod a mărcii sale, instanța de apel a constatat că, deși aceasta nu dovedește în mod direct intenția pârâtei de a utiliza marca pentru a obține beneficii materiale necuvenite, ea este suficientă pentru constatarea elementului subiectiv al relei-credințe, din cuprinsul adresei rezultând că interesul pârâtei în înregistrarea mărcii a fost tocmai acela de a bloca utilizarea denumirii de către Asociație, cu eventuale beneficii patrimoniale prin invocarea încălcării dreptului la marcă.

Or, utilizarea anterioară, pentru cel puțin 19 ani, în mod legitim, a denumirii reclamantei, în mod public, dublată de înregistrarea ulterioară a mărcii pârâtei, cu intenția clară a acesteia din urmă de a se opune folosirii denumirii asociației, deci cu intenția fie de a-i bloca activitatea, fie de a obține beneficii materiale în schimbul utilizării, au fost apreciate ca reprezentând elemente suficiente pentru a conduce la concluzia înregistrării cu rea-credință a mărcii.

În plus, instanța de apel a constatat că pârâta nu a oferit nicio explicație pentru alegerea elementelor mărcii verbale, care evocă o activitate organizată pe plan local, la nivelul județului Dâmbovița, în domeniul fotbalului, simpla evocare a obiectivelor de principiu cuprinse în actul său constitutiv (evocare în relația directă cu reclamanta, fără depunerea actelor doveditoare în acest sens) și care se referă în termeni generali la organizarea de activități sportive, nefiind de natură a contrazice concluzia privind incidența relei-credințe.

Pârâta nu a contestat nici în fața instanțelor de fond, nici prin motivele de recurs statuările referitoare la îndeplinirea elementului obiectiv al relei credințe, pretinzând, doar, că instanțele au apreciat în mod eronat cu privire la intenția frauduloasă, în condițiile în care demersul său de a înregistra marca în litigiu nu a fost determinat de interesul de a bloca utilizarea denumirii asociației reclamante, cu eventuale beneficii patrimoniale, prin invocarea încălcării dreptului la marcă, ci de interesul de a-și îndeplini scopul propus și de a-și atinge obiectivele asumate prin statut, nu a periclitat în niciun fel activitatea asociației reclamante, iar solicitarea de încetare imediată a oricărei forme de utilizare ilicită a mărcii verbale, individuale, ce constă în denumirea A., a fost adresată reclamantei în virtutea dreptului de proprietate pe care îl are asupra mărcii în litigiu, conform certificatului de înregistrare nr. x.

Cu referire la aceste alegații, Înalta Curte reține că, într-adevăr, prin natura sa, o marcă tinde să aproprieze titularului semnul înregistrat și să interzică altora utilizarea lui, blocarea abstractă și generală a competitorilor prin înregistrarea unei mărci fiind intrinsecă însuși dreptului la marcă. Prin urmare, este cert că simpla intenție de a-i împiedica pe terți să utilizeze semnul înregistrat ca marcă nu echivalează cu fraudarea intereselor legitime ale acestora, astfel că nu poate fi invocată ca o dovadă a relei credințe a solicitantului mărcii.

Atunci, însă, când această interdicție a utilizării semnului este abuzivă, respectiv, când în raport de toți factorii pertinenți specifici speței și existenți la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, se constată că, prin înregistrarea mărcii, se tinde, de fapt, la deposedarea, prin fraudă, a unui alt utilizator legitim, cu intenția de a-l bloca fără drept sau de a-l parazita, ea poate constitui o dovadă a relei credințe și, implicit, motiv de anulare a mărcii.

Or, în speță, împrejurarea că pârâta a solicitat înregistrarea unei mărci ce reprezenta denumirea unei asociații despre care cunoștea în mod cert că activează de o perioadă considerabilă de timp sub acest nume (mai bine de 19 ani la data înregistrării mărcii), fără o notificare prealabilă a asociației reclamante, coroborată cu împrejurarea că, la scurt timp, a notificat-o pe reclamantă să înceteze orice formă de utilizare a mărcii verbale ce consta în însăși denumirea ei comercială, au fost apreciate de instanța de apel ca fiind o dovadă certă a intenției frauduloase a pârâtei de a bloca activitatea reclamantei.

Deși contestă statuările instanței de apel și susține greșita interpretare și aplicare a legii, recurenta nu indică niciun aspect concret de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibil să conducă la casarea acesteia din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând, mai degrabă, aprecierile instanței devolutive asupra chestiunilor de fapt supuse analizei.

Este adevărat că, de principiu, analiza relei credințe impune analiza și interpretarea situației de fapt și a probelor. Însă, dat fiind că atribuțiile sale, ca instanță de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalității deciziei recurate, prin prisma motivelor expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu și a temeiniciei acesteia, instanța de recurs nu poate cenzura însăși modalitatea de evaluare a acestor elemente și concluzia dedusă la finalul ei, ci poate verifica doar dacă, în analiza relei credințe, au fost luați în considerare toți factorii relevanți ai speței și dacă, în raport de aceștia, a fost stabilită îndeplinirea cumulativă a celor două cerințe distincte ale relei credințe.

Or, motivarea deciziei atacate pune în evidență parcurgerea tuturor etapelor de analiză a relei credințe, instanța de apel aplicând corect regulile de evaluare a acesteia la circumstanțele concrete ale cauzei, demonstrând întrunirea ambelor elemente ce o compun, respectiv, cunoașterea faptului relevant, constând în existența și folosirea anterioară a unui semn neînregistrat ca marcă (elementul obiectiv), precum și intenția frauduloasă (elementul subiectiv), împrejurare în raport de care nu se poate reține incidența motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deși pretinde că instanța de apel nu i-a analizat toate apărările formulate pe fondul cauzei, recurenta nu face nimic altceva decât să își exprime nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns instanța de apel cu privire la pretențiile deduse judecății și să combată argumentele reținute în fundamentarea soluției adoptate, opunând acestora propriile sale aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, aceasta nu echivalează cu aplicarea greșită a legii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă, în mod separat, fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți chestiunilor de fapt și de drept pe care acestea și-au întemeiat cererile și apărările. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, în principiu și gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanța răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun.

Or, în cauză, decizia recurată întrunește aceste exigențe câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază, susținerile pârâtei fiind analizate în mod corespunzător. Câtă vreme argumentele ce susțin soluția adoptată în cauză au ca fundament evaluarea preponderent factuală a conduitei părților, fiind rezultatul propriei aprecieri pe care instanța de apel a dat-o elementelor de fapt ale cauzei, iar criticile formulate de recurenți prin motivele de recurs vizează exclusiv modul în care au fost analizate și interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părți și modul în care acestea au fost valorificate de către instanța devolutivă, este evident că ele nu pot fi primite întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanța de control judiciar, întrucât o asemenea operațiune ar presupune o nouă analiză și interpretare a probelor și a situației de fapt și nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

În ceea ce privește art. 45 din Legea nr. 69/2000, în legătură cu care recurenta pârâtă susține că nu a fost avut în vedere de instanța de apel în soluționarea cauzei, deși a fost invocat pentru a demonstra netemeinicia demersului judiciar promovat de reclamantă, Înalta Curte constată că acesta nu are incidență în cauză, conținutul său normativ fiind lipsit de relevanță în raport cu problemele a căror analiză și dezlegare o impune soluționarea unui litigiu ce are ca obiect conflictul dintre o marcă și numele comercial, câtă vreme drepturile pe care le reglementează se referă exclusiv la contextul competițional și la activitatea sportivă propriu-zisă, iar nu la drepturile unei persoane juridice, în sens general.

Legea nr. 69/2000 este Legea educației fizice și a sportului iar art. 45 reglementează drepturile ce le revin structurilor sportive atunci când organizează sau participă la competiții, când se pune problema unor drepturi comerciale și de imagine generate de acele activități.

Prin urmare, împrejurarea că dispozițiile art. 45 fac referire (la lit. b) doar la dreptul de folosință asupra siglei/emblemei proprii, precum și asupra denumirii competiției nu poate fi interpretată în sensul pe care recurenta îl sugerează, anume acela că asociația nu ar avea, în general, niciun drept asupra propriei denumiri, dreptul la nume și protecția acestui atribut de identificare a unei persoane juridice rezultând din cu totul alte prevederi legale decât cele greșit invocate în cauză.

În acest context, susținerile din recurs ce vizează greșita aplicare a normelor de drept material sunt, și din această perspectivă, lipsite de fundament, iar împrejurarea că instanța de apel nu a făcut nicio referire concretă la această apărare a pârâtei nu este de natură a conduce la concluzia nelegalității deciziei atacate câtă vreme textul art. 45 din Legea nr. 69/2000 nu are legătură cu cauza.

Luând în considerare toate argumentele prezentate anterior, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o analiză completă și corectă asupra aspectelor de fond ale cauzei, corespunzătoare criteriilor identificate de C.J.U.E. în jurisprudența sa, necesare pentru dovedirea relei-credințe a solicitantului la momentul înregistrării mărcii, și a constatat în mod judicios că s-a făcut dovada înregistrării cu rea-credință a mărcii contestate, astfel că incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută.

În acest circumstanțe, constatând că niciuna dintre criticile formulate prin motivele de recurs nu justifică casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată calea de atac promovată de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1272A din 4 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2025.