ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 977/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, anularea mărcii individuale verbale "B.", având nr. de depozit x, data depunerii cererii de marcă 16.12.2019, acordată la 08.07.2020, dată expirare 16.12.2029, înregistrată în contul B. S.R.L., cu cheltuieli de judecată. Primul ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1841/22.12.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă prin întimpinare, a admis cererea reclamantei și în consecință, a anulat marca individuală verbală B. nr. x, având nr. de depozit x, a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată și a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei B. S.R.L. cu privire la cheltuielile de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1720 din data de 16.11.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1841/22.12.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021 și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis excepția lipsei de interes și a respins acțiunea reclamantei pe acest considerent. A dispus, totodată, obligarea reclamantei la plata către pârâta S.C. B. S.R.L. a sumei de 14.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Decizia pronunțată de instanța de recurs Prin decizia nr. 1515 din 3 octombrie 2023 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1720A din data de 16 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Al doilea ciclu procesual

Decizia pronunțată de curtea de apel în rejudecare Prin decizia nr. 467 A din 17 aprilie 2024 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1841/22.12.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., 1 și cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: A admis excepția lipsei de interes a reclamantei și a respins cererea de chemare în judecată ca lipsită de interes. A obligat intimata reclamantă la plata către apelanta pârâta S.C. B. S.R.L. a sumei de 20.516,37 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond și a sumei de 698 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel. A respins cererea accesorie formulată de intimata reclamantă de obligare a apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată din faza recursului.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 467 A din 17 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L.. Pârâta, în desconsiderarea poziției furnizorului korean, B. Ltd, exprimată fără echivoc în cuprinsul Contractului de Distribuție încheiat între recurentă și furnizor în anul 2019 și al celor subsecvente încheiate în cursul anilor 2020 și 2021, prin care A. S.R.L. devine singurul și exclusivul importator al produselor B. pe teritoriul României, pârâta intimată a introdus cererea de depozit pentru marca B., exclusiv pentru a încerca să blocheze activitatea reclamantei, întrucât pârâta nu mai deținea atributul importului direct și al comercializării pentru produsele B.. Mai mult decât atât, rațiunea pentru care reclamanta nu a procedat la înregistrarea acestei mărci de comerț a fost și este deținerea mărcii B. la nivel european de către doamna C., sub numărul x, cu cerere de depozit datată 22.06.2018, deci mult anterioară depozitului național efectuat de pârâtă. În acest sens, își exprimă nedumerirea referitoare la posibilitatea înregistrării la nivel național a unei mărci deja înregistrate la nivel european, fără limite teritoriale, mai ales câtă vreme reclamanta a respectat superioritatea și senioritatea mărcii europene, nefăcând niciun demers care să o lezeze sau să o concureze, iar pârâta a acționat în detrimentul priorității înregistrării europene, având, în acest sens, și concursul OSIM. Arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 501 C. proc. civ. care instituie obligativitatea conformării instanței de trimitere cu limitele trasate prin decizia de casare și totodată a deturnat înțelesul dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 84/1998, privind mărcile și indicațiile geografice (în forma în vigoare la data depunerii cererii de înregistrare, respectiv 16.12.2019), intrând în coliziune cu scopul urmărit de legiuitor, acela de a preveni exercitarea abuzivă a unor prerogative comerciale neloiale, printr-o aparență de legitimitate asupra unor produse asupra cărora titularul precar al mărcii nu deține un drept de comercializare. Cu privire la motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta apreciază că decizia recurată eludează, într-o manieră ingenioasă, dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 1515/03.10.2023 a Înaltei Curți, pronunțată în admiterea recursului formulat de reclamantă împotriva deciziei nr. 1720A/16.11.2022 a Curții de Apel București, întrucât Curtea de Apel București a menținut atât soluția, cât și motivele avute în vedere cu ocazia pronunțării deciziei civile nr. 1720 A/2022, cu încălcarea dispozițiilor trasate de Înalta Curte prin decizia de casare. Astfel fiind, practic, în dauna unei soluții favorabile pronunțate de Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1841/22.12.2021 care a reținut fundamentul relei-credințe personalizat în materia protecției mărcilor, statutat prin aceea că "conduita pârâtei evidențiază faptul că înregistrarea mărcii a fost deturnată de la scopul prevăzut de lege și anume acela de a distinge anumite produse și servicii de cele ale altor comercianți, la acela de a indisponibiliza folosirea unui semn de către alt comerciant", Curtea de Apel București a extrapolat, într-o manieră extrem de persuasivă, pe parcursul a două cicluri procesuale, obiectul acțiunii introductive, ignorând analizarea relei-credințe și a conduitei frauduloase a pârâtei, opunând evidenței reținute de Tribunalul București o analiză teoretică a interesului procesual, străină de natura cauzei. Așadar, în ambele cicluri procesuale, de plano, Curtea de Apel București a apreciat, sub diferite motivații, că acțiunea reclamantei este lipsită de interes legitim, pornind de la faptul că aceasta nu își afirmă un drept propriu asupra mărcii în discuție, iar folosirea acțiunii în anulare pentru rea-credință nu poate fi deturnată de la scopul său și transformată în mijloc de reglare a pozițiilor pe piața concurențială. Curtea de Apel a menținut raționamentul infirmat de Înalta Curte prin decizia de casare, referitor la nelegitimitatea interesului reclamantei, devenind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât obligativitatea motivelor și limitelor casării dispuse prin decizia de recurs, pentru instanța de trimitere este o normă procesuală imperativă, prevăzută sub sancțiunea nulității absolute. Într-adevar, prin decizia de casare, Înalta Curte a dispus că la "verificarea legalității și temeiniciei soluției date excepției lipsei de interes, instanța de apel să analizeze îndeplinirea condițiilor interesului reclamantei (de a fi determinat, legitim, personal, născut și actual, în sensul art. 33 C. proc. civ.) luând în considerare calitatea acesteia de persoană interesată, în sensul dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, potrivit dezlegărilor date acestei noțiuni prin prezenta decizie". Mai mult decât atât, instanța supremă a sugerat depășirea excepției lipsei de interes, în lumina motivelor reținute în cuprinsul deciziei de casare și analizarea fondului pricinii, reținând că "în măsura în care va constata că motivele de apel care vizează soluția dată acestei excepții de către prima instanță nu sunt fondate și va menține soluția de respingere a excepției lipsei de interes, instanța de apel urmează a analiza motivele de apel ce vizează fondul litigiului, respectiv cele referitoare la reaua-credință la înregistrarea mărcii". În mod surprinzător însă, instanța de apel, deși a procedat la o analizare detaliată a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a fi în prezența unui interes procesual legitim, a menținut raționamentul infirmat prin decizia de casare, considerând că interesul nu este legitim protejat, câtă vreme acesta nu este în legătură cu dreptul subiectiv afirmat, deși Înalta Curte exprimase o critică cu privire la această argumentație, reținând că "acest raționament este greșit pentru că pornește de la aceeași premisă eronată, anume că persoana interesată care poate promova acțiunea în anularea mărcii nu poate fi decât cea care are un drept decurgând din aceasta". Cu alte cuvinte, instanța de apel a condiționat interesul de un drept subiectiv afirmat, aspect care contrastează în mod evident cu scopul urmărit de legiuitor prin efectul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, care analizează exclusiv conduita titularului mărcii, iar nu a contestatarului. Apreciază că prin intermediul deciziei recurate se stagnează în soluționarea problematicii principale deduse judecății, printr-o persuasiune care depășește limitele casării, asupra admiterii excepției lipsei de interes invocate de pârâta intimată. Apreciază că această chestiune a fost tranșată prin efectul deciziei de casare, iar instanța de apel omite să pronunțe o soluție asupra fondului litigiului, care ar putea trasa o serie de norme deontologice în spațiul piețelor concurențiale, afectate de practici comerciale meschine, învăluite în aparențe de legalitate. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în strânsă corelare cu greșita apreciere a interesului procesual în speță, apreciază că instanța de apel a propus o interpretare eronată a dispozițiilor de drept material care guvernează litigiul. În primul rând, este de menționat faptul că instituțiile civile care reglementează materia protecției mărcilor au un mecanism complex de interpretare și aplicare a dispozițiilor limitative din lege, întrucât pe de-o parte acestea reprezintă expresia protejării creațiilor, iar pe de altă parte au o înrâurire determinantă asupra relațiilor comerciale dintre profesioniști sau între aceștia și consumatori, fiind subliniată "buna-credință" în exercitarea prerogativelor drepturilor care decurg din drepturile asupra mărcilor. În această lumină, delimitarea sferei de interes între unul comercial și unul grevat pe dreptul de înregistrare a unei mărci devine extrem de sensibilă, întrucât marca, element al fondului de comerț, este în măsură a proteja o activitate comercială, după cum, folosită contrar scopurilor licite, poate destabiliza a activitate comercială concurentă. Susține că reclamanta e singurul distribuitor contractat de furnizorul de soluții medicale B. Ltd Korea pe teritoriul României, fiind în acest sens singura importatoare directă a produselor furnizate de partenerul extern, iar pârâții, societate concurentă, care nu se află în raporturi contractuale similare cu B. Korea, au recurs la un artificiu ilicit, în economia bunelor uzanțe comerciale, încercând să deturneze scopul comercial al partenerului extern, prin înregistrarea frauduloasă a mărcii B. și implicit blocarea reclamantei de a desfășura activitatea economică contractată. Această conduită este suspectă întrucât la nivel european există înregistrată marca B., pentru aceeași clasă de produse, proprietara sa fiind, la rândul său, o apropiată a producătorului coreean mai sus-menționat, aceasta fiind principala rațiune pentru care reclamanta nu a procedat la înregistrarea acestei mărci pe teritoriul României. Arată că nu dezvoltă o apărare gravată pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, întrucât, abia în acest caz ar deveni incidente întrebările legate de interesul său procesual, însă această situație de fapt, care îi implică deopotrivă pe ambii pârâți, este o componentă demnă de luat în seama în conturarea relei-credințe a pârâtei B.. Deși nu antamează în concret fondul litigiului, decizia recurată creează o disensiune forțată între interesul pur economic al acțiunii introductive și interesul juridic protejat în cazul acțiunii în anularea înregistrării unei mărci, Curtea apreciind că "acțiunea în anulare pentru rea-credință nu poate fi deturnată de la scopul său și transformată în mijloc de reglare a pozițiilor concurențiale pe piața relevantă". Alegația respectivă este înfrântă de însăși evidența faptelor expuse: dar dacă înregistrarea frauduloasă a mărcii este întocmai scopul urmărit pentru acapararea ilicită a pieței de profil, se mai poate vorbi despre analizarea detaliată a interesului reclamantului sau este preferabil să se acorde preeminență textului de lege incident? Caracterul ușor eliptic al art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, care statueaza că "orice persoană interesată poate cere anularea înregistrării unei mărci dacă ea a fost făcută cu rea-credința" vine ca o expresie a caracterului supletiv și permisiv al rigorilor procesuale și de drept material, când există "rea-credință" ca situație de fapt care afectează securitatea raporturilor civile lato sensu, rațiune pentru care imixtiunea intereselor comerciale de conservare a poziției de unici distribuitori ai produselor B. pe teritoriul României, în afirmarea relei-credințe a pârâtei la momentul înregistrării mărcii defăimate reprezintă o normalitate a specificului acestei ramuri de drept, la care Curtea de Apel ar fi trebuit să se raporteze, iar nu să producă o analiză "obiectivă și teoretică" a interesului procesual, întrucât aceasta este străina de cadrul procesual creat de reclamantă. Perseverența Curții de Apel București de a identifica drept nelegitim interesul reclamantei de a solicita anularea acestei mărci apare ca o măsură disproporționată față de rațiunea avută de legiuitor prin reglementarea art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, grija actului de justiție trebuind să fie îndreptată înspre identificarea și sancționarea comportamentelor deviante, iar nu înspre blocarea accesului la justiție al celor care își justifică un interes mediat în deconspirarea unor asemenea practici neloiale. În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. 7 . Apărările formulate în cauză Intimatul -pârât B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care solicită în principal respingerea ca nefondat a recursului și menținerea ca legală a deciziei civile nr. 467A/17.04.2024 de admitere a excepției lipsei de interes a reclamantei, astfel cum a fost pronunțată de Curtea de Apel București, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată și în subsidiar, în cazul admiterii recursului formulat și casării deciziei recurate cu privire la excepția lipsei de interes a recurentei-reclamante, trimiterea cauzei către instanța de apel în vederea rejudecării apelului pe fondul cauzei. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Excepția lipsei de interes este o excepție procesuală, de procedură, prin care se invocă lipsuri în privința dreptului la acțiune, astfel încât, prin invocarea acesteia se tinde la respingerea cererii, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes, în temeiul prevederilor art. 40 C. proc. civ. Prin intermediul acestei excepții în discuție, se valorifică încălcarea unei norme de ordine publică, respectiv cea de la art. 33 C. proc. civ., fiind în discuție o excepție absolută, peremptorie, al cărei eventual caracter întemeiat determină inutilitatea analizării fondului cauzei, astfel cum rezultă din conținutul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Realizând preliminar aceste considerații cu caracter teoretic, Înalta Curte constată în cauză caracterul fondat al motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. invocat, fiind încălcate de către instanța de rejudecare a apelului prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.: "(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul". Astfel, potrivit deciziei civile de casare nr. 1515/2023 pronunțate de instanța supremă în primul ciclu de judecată al prezentei cauze, s-au statuat în mod obligatoriu pentru etapa rejudecării apelului, următoarele: - "instanța învestită cu soluționarea unei astfel de acțiuni are de analizat dacă, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei spețe, reclamantul are un interes în promovarea unui asemenea demers judiciar", - "Textul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii în litigiu, nu condiționează exercitarea acțiunii în justiție pentru anularea înregistrării unei mărci, de calitatea reclamantului de titular al mărcii sau de titular al unui drept anterior cu privire la semnul în litigiu, singura condiție impusă de legiuitor fiind aceea a existenței interesului", - "cazul celui reglementat de art. 47 alin. (1) lit. c), referitor la înregistrarea mărcii cu rea-credință, reclamant poate fi orice persoană, și nu doar titularul mărcii, singura condiție ce se impune a fi îndeplinită fiind aceea a dovedirii interesului în promovarea acțiunii", - "având în vedere că, în speță, se pune problema anulării mărcii pentru înregistrarea ei cu rea-credință și nu a anulării pentru încălcarea unui drept la marcă anterior protejat, pentru a justifica legitimarea procesuală activă, reclamanta nu trebuie să facă decât dovada interesului, a folosului practic pe care îl urmărește pe calea acestui demers procesual, neinteresând dacă aceasta este sau nu titulara vreunui drept decurgând din marca în litigiu", - "În fapt, interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare, fiind necesar ca el să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, astfel cum impun dispozițiile art. 33 teza I C. proc. civ..", - "Interesul este legitim dacă este în concordanță cu legea, fiind evident că scopurile ilegitime sau ilegale urmărite de o parte echivalează cu o lipsă de interes", - "În rejudecare, pornind de la aspectele ce conturează situația de fapt din speța de față și de la afirmația reclamantei în sensul că, în calitate de distribuitor exclusiv al produselor B. pe teritoriul României, a formulat prezenta acțiune cu scopul de a putea comercializa în mod nestingherit produsele ce poartă aceeași marcă cu cea înregistrată de pârâtă, fără riscul de a fi acuzată de aceasta din urmă de încălcarea drepturilor sale de proprietate intelectuală, urmează ca, în verificarea legalității și temeiniciei soluției date excepției lipsei de interes, instanța de apel să analizeze îndeplinirea condițiilor interesului reclamantei (de a fi determinat, legitim, personal, născut și actual, în sensul art. 33 C. proc. civ.) luând în considerare calitatea acesteia de persoană interesată, în sensul dispozițiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data de 16.12.2019, potrivit dezlegărilor date acestei noțiuni prin prezenta decizie", - "În măsura în care va constata că motivele de apel ce vizează soluția dată acestei excepții de către prima instanță nu sunt fondate și va menține dispoziția de respingere a excepției lipsei de interes, instanța de apel urmează a analiza motivele de apel ce vizează fondul litigiului, respectiv cele referitoare reaua-credință la înregistrarea mărcii". Toate aceste statuări cu caracter obligatoriu din decizia de casare trebuiau respectate în rejudecarea dispusă a apelului. Cu toate acestea, prin decizia civilă obiect al recursului prezent, instanța de apel a arătat: "Producătorul B. Ltd avea posibilitatea de a recunoaște prin contractul de distribuție dreptul distribuitorului său de a acționa în contra încălcărilor aduse drepturilor sale, potrivit Legii nr. 84/1998, dar nu a recurs la această posibilitate, nici în limitele conferite de art. 44 din lege" și "Prin urmare, situația de față este exemplul clasic în care un interes pur economic (cum este interesul intimatei reclamante de a elimina un concurent de pe piață sau de a-i slăbi poziția pe piață) nu justifică și condiția legitimității acțiunii sale împotriva acestuia câtă vreme aceasta nu a dobândit și dreptul de a acționa în acest sens". Aceste statuări ale instanței de apel sunt de natură a încălca menționatul caracter obligatoriu al ansamblului dezlegărilor impuse de prima instanță de casare, dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, ele reinstaurează - contrar deci, susținerilor intimatei pârâte B. S.R.L. din cuprinsul întâmpinării depuse în prezenta fază procesuală - cerința calității reclamantului de titular al unui drept anterior cu privire la semnul în litigiu, cerință repudiată însă, de către instanța de casare, potrivit celor citate supra. Pe de altă parte, ele atestă că un interes pur economic nu poate legitima acțiunea reclamantei, în lipsa acordării de către producătorul sud - coreean a îndrituirii de a acționa și acestea în condițiile în care prin decizia de casare s-a arătat în mod expres, că "reclamanta nu trebuie să facă decât dovada interesului, a folosului practic pe care îl urmărește pe calea acestui demers procesual, neinteresând dacă aceasta este sau nu titulara vreunui drept decurgând din marca în litigiu". Or, tot astfel cum s-a arătat în mod expres și obligatoriu în cadrul deciziei de casare, din perspectiva cerinței caracterului legitim al interesului, "scopurile ilegitime sau ilegale urmărite de o parte echivalează cu o lipsă de interes". Acest lucru semnifică din punct de vedere logico - juridic, faptul că prin decizia de casare enunțată se admite - implicit, dar inechivoc - că un interes pur economic poate justifica formularea unei astfel de acțiuni, în măsura însă, în care el nu este unul nelegal. În cadrul deciziei recurate însă, nu se regăsesc argumentele pentru care instanța de rejudecare a apelului a apreciat că interesul economic pe care l-a decelat în cauză ar fi unul ilegitim, în condițiile în care reclamanta a invocat în cadrul procesului, calitatea sa de distribuitor exclusiv al produselor B. pe teritoriul României și dorința sa astfel derivată de a își proteja drepturile generate de această calitate, drepturi pe care susține că le are pe piața românească. În acest punct al cercetării, se constată o altă încălcare de către instanța de rejudecare a apelului a statuărilor obligatorii din decizia de casare, contrar art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care curții de apel i se impusese prin respectiva hotărâre judecătorească definitivă ca evaluarea excepției lipsei de interes să pornească "de la aspectele ce conturează situația de fapt din speța de față și de la afirmația reclamantei în sensul că, în calitate de distribuitor exclusiv al produselor B. pe teritoriul României, a formulat prezenta acțiune (...)". Or, această afirmație indicată de instanța de casare, element apreciat așadar important în ecuația juridică a excepției lipsei de interes, a fost omis de către curtea de apel în evaluarea sa. Astfel, sub acest aspect, se observă că în cadrul hotărârii judecătorești recurate, există o mențiune referitoare la exclusivitatea acordată reclamantei în comercializarea produselor B., însă respectiva mențiune este subordonată aprecierii necesității existenței unui drept prealabil al reclamantei, apreciere considerată însă, eronată de către instanța de casare ce a pronunțat decizia civilă nr. 1515/2023, astfel cum s-a expus supra. Drept urmare, exclusivitatea invocată a rămas neevaluată în sensul impus de către instanța de casare, sens care presupunea cercetarea sa în angrenajul interesului economic decelat și nu în raport de elementul considerat neincident de către instanța de casare. Instanța de rejudecare a apelului a considerat că reclamanta urmărește să elimine un concurent de pe piață, să îi slăbească poziția pe piață, fără însă să evalueze în acest context pe care l-a ilustrat, și elementul exclusivității invocat de reclamanta recurentă, astfel cum îi impusese instanța de casare prin decizia nr. 1515/2023, impunere care denotă astfel, aprecierea asupra caracterului important al acestui element în cadrul silogismului juridic al decelării interesului în formularea cererii de chemare în judecată prezente. Se constată așadar, încălcarea din nou de către instanța de apel a prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. în referire la statuările obligatorii ale instanței de casare, astfel cum în mod corect a invocat recurenta reclamantă prin cererea sa de recurs atunci când a invocat faptul că instanța de apel în rejudecare nu a respectat decizia de casare care impunea evaluarea calității sale "de persoană interesată, în sensul dispozițiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data de 16.12.2019, potrivit dezlegărilor date acestei noțiuni prin prezenta decizie". În egală măsură, Înalta Curte observă că deși instanța de casare a impus prin paragraful final al deciziei civile nr. 1515/2023 ca analiza referitoare la reaua-credință la înregistrarea mărcii să fie realizată ulterior respingerii excepției lipsei de interes, cu toate acestea instanța de apel a procedat la dezbaterea acestui element - constatat de instanța de casare a fi arondat fondului raportului juridic dedus judecății - în cuprinsul analizei prealabile impuse de soluționarea excepției procesuale a lipsei de interes. Or, procedând astfel, instanța de apel a schimbat în rejudecare ordinea procesuală clară de analiză impusă cu titlu obligatoriu de către instanța de casare, astfel încât pe cale de consecință, ansamblul considerentelor curții de apel care circumstanțiază în decizia recurată cerința legitimității interesului de ipotezele de manifestare ale relei - credințe își pierde eșafodajul juridic, fiind încălcat art. 501 alin. (1) C. proc. civ. raportat la disocierea de analiză juridică impusă prin decizia de casare. Înalta Curte mai notează și că potrivnic aserțiunii intimatei pârâte din cuprinsul întâmpinării formulate în cadrul fazei prezente procesuale, recurenta reclamantă nu invocă prin cererea de recurs, încălcarea prevederilor art. 501 C. proc. civ. din perspectiva neprocedării de către instanța de apel la respingerea în mod direct a excepției procesuale, ci invocă neluarea în considerare de către instanța de rejudecare a apelului, în cadrul evaluării asupra excepției lipsei de interes, a unor dezlegări obligatorii ale instanței de casare din decizia civilă nr. 1515/2023. Urmare a tuturor considerentelor conjugate expuse în prezenta decizie de recurs, se constată incidența în cauză a motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. invocat de reclamanta recurentă, motiv care determină în temeiul dispozițiilor art. 496 și art. 497 C. proc. civ., soluția de admitere a recursului, casare a deciziei recurate și trimitere a cauzei spre rejudecare către aceeași instanță de apel, spre a realiza potrivit dispozițiilor art. 33 C. proc. civ. și art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data de 16.12.2019, evaluarea excepției lipsei de interes cu respectarea statuărilor obligatorii ale deciziei de casare nr. 1515/2023 pronunțate în primul ciclu procesual de Înalta Curte. Întrucât această analiză implică - astfel cum s-a expus anterior - evaluarea inclusiv a unor elemente factuale, precum cel indicat în mod expres de instanța de casare în decizia sa nr. 1515/2023, respectiv exclusivitatea invocată a fi fost acordată reclamantei recurente în comercializarea produselor sud - coreene B., Înalta Curte constată că această analiză conformă nu poate fi realizată direct în recurs, cale de atac circumscrisă exclusiv legalității unei hotărâri judecătorești, date fiind dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., soluția de trimitere spre rejudecare subsecvent casării fiind corect individualizată de intimata pârâtă prin întâmpinarea formulată în prezenta fază procesuală. Pe cale de consecință a tuturor argumentelor reliefate, rezultă că ansamblul criticilor din cererea de recurs arondate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocate de recurentă, urmează a fi avut în vedere de instanța de apel, în cadrul rejudecării dispuse în prezent. Concluzia se impune întrucât analiza lor la acest moment procesual, evident și a apărărilor contrapuse lor de către intimata pârâtă prin întâmpinarea din recurs, devine inutilă, atât timp cât aceste critici (și apărări opuse) aparțin tot operațiunii de evaluare a calității reclamantei de persoană interesată, din perspectiva dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 și art. 33 C. proc. civ., operațiune constatată a fi fost realizată neconform de instanța de apel în rejudecare și apreciată a trebui realizată de instanța de apel, astfel cum s-a ilustrat în paragrafele precedente ale prezentei decizii de recurs. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 467 A din 17 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.