ÎCCJ, Decizia nr. 117/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 6 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, pe rolul Înaltei Curți de casație și Justiție, secția I civilă, revizuenta A., prin reprezentant legal B., a solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., desființarea încheierii nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2019 (Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019).

Prin Decizia nr. 545 din 26 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a decis următoarele: (i) respinge cererea de revizuire formulată de A., prin reprezentant legal B.; (ii) obligă revizuenta la plata sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului C.. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut considerentele arătate în continuare.

În esență, revizuenta a invocat existența unei contrarietăți sub aspect pozitiv (la nivelul considerentelor) pe de o parte, între Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 și încheierea din 21 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2013 (Încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova), sub aspectul modului de rezolvare a excepției de necompetență a instanței învestite cu soluționarea litigiului, iar, pe de altă parte, între Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 și sentința nr. 30 C. civ. din 23 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în soluționarea cererii de strămutare a dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Prahova (Sentința nr. 30 C. civ./2015 a Curții de Apel Ploiești), sub aspectul evaluării motivului de bănuială legitimă decurgând din calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploiești a reprezentantului legal, B., al minorei A..

Motivând cererea de revizuire, s-a arătat de către revizuentă că, deși toate cele trei litigii în care s-au pronunțat hotărârile judecătorești indicate s-au purtat între aceleași părți, respectiv minora A., prin reprezentant legal B., în calitate de reclamant, și pârâtul C., instanțele judecătorești au dezlegat în mod contrar chestiunea competenței de judecată a cauzei cu soluționarea căreia erau învestite fiecare dintre acestea și pe cea a evaluării motivului de bănuială legitimă constând în calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploiești a reprezentantului legal.

Astfel, prin încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova s-a reținut că incidența normelor de competență se stabilește prin raportare la persoana și calitatea părții reclamante - minora - iar nu a reprezentantului său legal, B., astfel că art. 127 C. proc. civ., care stabilește competența teritorială pentru cauzele în care reclamanții sau pârâții sunt judecători, nu sunt aplicabile. Cu încălcarea autorității de lucru judecat, sub aspect pozitiv, a acestei încheieri, prin Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019, cu prilejul soluționării excepției de necompetență materială a acestei instanțe în soluționarea cererii de strămutare a dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Ploiești, s-a determinat competența în soluționarea cauzei în raport de calitatea reprezentantului legal al minorei.

De asemenea, prin Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019, contrar sentinței nr. 30 C. civ./2015 a Curții de Apel Ploiești, a fost dezlegată chestiunea litigioasă a motivului de bănuială legitimă, în sensul art. 140 alin. (2) C. proc. civ., constând în calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploiești a reprezentantului legal al reclamantei, B..

În cazul motivului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. revizuirea nu este subordonată strict cerinței ca hotărârile pretins contrare să dezlege un raport juridic litigios pe fondul său, așa după cum a susținut intimatul, fiind necesar și suficient ca hotărârile potrivnice să dezlege de o manieră contrară una și aceeași chestiune litigioasă, dintre cele la care se referă art. 430 alin. (1) sau (2) C. proc. civ.

De asemenea, nu constituie un argument de inadmisibilitate a cererii de revizuire nici dispozițiile art. 144 alin. (2) C. proc. civ. invocate de intimat cu referire la contrarietatea pretinsă între Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 și sentința nr. 30 C. civ./2015 a Curții de Apel Ploiești. Împrejurarea că, potrivit acestei norme legale, hotărârea asupra strămutării se dă fără motive și este definitivă nu sustrage căii de atac extraordinare a revizuirii hotărârea - indiferent de denumirea ei concretă, încheiere/sentință - prin care instanța soluționează cererea de strămutare, ci dimpotrivă, mențiunea "definitivă" constituie chiar indiciul existenței accesului la o atare cale de atac, aceasta având, în mod evident, o altă semnificație decât mențiunea "Fără nicio cale de atac" care, într-adevăr, exclude posibilitatea promovării inclusiv a căilor extraordinare de atac împotriva unei hotărâri.

Faptul că Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 și sentința nr. 30 C. civ./2015 a Curții de Apel Ploiești au soluționat cereri de strămutare ale unor dosare distincte constituie un argument de inadmisibilitate a unei cereri de revizuire vizând contrarietatea de dispozitive, când este necesară verificarea condiției triplei identități: de părți, obiect și cauză.

Cât privește contrarietatea pretins existentă între Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 și încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, cu privire la modul de soluționare a excepției de necompetență a fiecăreia dintre instanțele învestite cu soluționarea celor două cauze disputate între părți, nu se verifică nesocotirea autorității de lucru judecat.

În primul rând, se observă că, prin cele două încheieri, instanțele au tranșat asupra unor excepții diferite de necompetență: prin încheierea din 21 ianuarie 2015, Tribunalul Prahova a fost chemată să statueze asupra competenței sale teritoriale în soluționarea cauzei cu referire la incidența dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., în timp ce, prin încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra excepției de necompetență materială a Înaltei Curți în soluționarea cererii de strămutare cu referire la dispozițiile art. 142 C. proc. civ.

Deși ambele excepții ridicate în cele două cauze au avut unul și același punct de pornire - calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploiești a reprezentantului legal al reclamantei (minoră) A. - dezlegările instanțele judecătorești asupra acestora au fost date în aplicarea unor instituții juridice fundamental diferite.

Cât privește pretinsa contrarietate de considerente între sentința nr. 30 C. civ./2015 a Curții de Apel Ploiești, prin care a fost respinsă cererea de strămutare a dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Prahova, și Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019, prin care a fost admisă cererea de strămutare a dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Ploiești, contrarietate susținută sub aspectul evaluării diferite a motivului de bănuială legitimă constând în calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploiești a reprezentantului legal B., se constată că o evaluare a motivului invocat nici nu poate avea loc, sub acest aspect revizuirea nefiind posibilă în considerarea dispozițiilor art. 144 alin. (2) C. proc. civ.. Aceasta întrucât este de neconceput o revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. constând în contrarietatea considerentelor unor hotărâri care, potrivit legii, se dau fără motivare și cărora le lipsesc în mod real considerentele.

A specula asupra considerentelor avute în vedere de cele două instanțe în soluționarea cererilor de strămutare ce au vizat dosare diferite, așa cum propune revizuenta atunci când invocă o contrarietate a considerentelor inexistente ale celor două hotărâri avute în vedere, înseamnă a deschide calea unei judecăți speculative și discreționare într-o procedură, cea a revizuirii, care poate constitui ea însăși un factor de insecuritate juridică atunci când este utilizată peste sau dincolo de permisiunea strict reglementată a legiuitorului.

Față de soluția dată cererii de revizuire, și cererea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 RON, dovedite cu acte, instanța a reținut că revizuenta este parte căzută în pretenții potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., situație față de care este obligată la plata acestora către intimat.

Contrar susținerilor revizuentei, conform cărora în prezentul stadiu procesual nu se pot acorda cheltuieli de judecată, acestea urmând a fi stabilite în procesul de fond, funcție de culpa ce se va stabili în acea etapă, revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac în promovarea căreia partea, deși are dreptul, nu este obligată să o exercite, iar odată exercitată este supusă dispozițiilor legale ce reglementează instituția juridică a cheltuielilor de judecată, raportat la soluția pe care instanța de judecată o va pronunța și la împrejurarea dacă există sau nu o solicitare în acest sens.

Împotriva deciziei menționate la pct. 2, a declarat recurs revizuenta A., prin reprezentant legal B., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanța a încălcat dispozițiile art. 451 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., întrucât revizuenta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în legătură cu un incident procedural, și anume în cadrul unei cereri de strămutare, iar nu în cadrul unui litigiu prin care să se fi tranșat cu privire la fondul litigiului dedus judecății, respectiv dreptul la pensia de întreținere și dreptul la legături personale cu tatăl și nici în căile de atac împotriva hotărârii date asupra fondului. În acest sens, se argumentează că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este fundamentată de culpa procesuală prin raportare la soluția pronunțată cu privire la fondul pretențiilor deduse judecății, iar nu cu privire la soluția dată unui incident procedural ivit în cursul judecății, chiar dacă această soluție este pronunțată în căile de atac. În acest sens, se invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a reținut, în raport cu dispozițiile art. 274 din C. proc. civ. din 1865, că respingerea cererii de strămutare nu demonstrează culpa procesuală și nu reprezintă o cădere în pretenții.

Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (1) C. proc. civ. și art. 14 și art. 15 din C. civ., întrucât au fost acordate cheltuieli de judecată unei părți care și-a exercitat cu rea-credință drepturile procesuale și dreptul de a-și angaja apărător, având în vedere obiectul și natura litigiului de fond, conform celor arătate în precedent, precum și obligațiile stabilite în sarcina părintelui prin dispozițiile Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (Legea nr. 272/2004).

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Instanța de revizuire a negat existența dispozițiilor art. 451 alin. (2) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora cheltuielile de judecată se datorează la momentul pronunțării unei soluții asupra fondului pretenției deduse judecății.

Instanța de revizuire, reținând că instanței care a pronunțat încheierea nr. 2108/2019 îi este permis să interpreteze norme de competență, a creat, pe cale judecătorească, noi norme de competență. Se afirmă că, întrucât normele de competență materială au caracter absolut și sunt de strictă interpretare, nu este permis ca judecătorul să adauge la lege, ci doar s-o interpreteze. Or, în cauză, instanța nu numai că a încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, dar și-a arogat și atribuții de legiuitor, adăugând la lege.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin obligarea revizuentei-minore la plata cheltuielilor de judecată către propriul tată, în cadrul incidentului procedural al strămutării, ivit în cursul judecății unui proces în care acesta din urmă este chemat în judecată pentru refuzul îndeplinirii benevole a obligațiilor părintești prevăzute de art. 525 din C. civ. și art. 17 din Legea nr. 272/2004, instanța de revizuire a pronunțat decizia recurată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a dispozițiilor art. 48 alin. (1), art. 49 și art. 57 din Constituție, art. 14 alin. (1), art. 15, art. 483 alin. (3), art. 488 alin. (1) și art. 525 alin. (1) din C. civ., art. 1 alin. (2), art. 2, art. 5, art. 6, art. 7, art. 31 și art. 32 din Legea nr. 272/2004 și art. 726 alin. (7) și art. 728 alin. (7) C. proc. civ.. În susținere, recurenta arată că singurele mijloace de care dispune minorul sunt pensia de întreținere de la proprii părinți, respectiv pensia de întreținere încasată chiar de la intimat, și alocația de stat, iar dispozițiile legale indicate atestă existența și în sarcina intimatului a obligației de a-și exercita orice drept, inclusiv dreptul la apărare, cu respectarea drepturilor copilului, inclusiv a dreptului său la întreținere și a dreptului său la legături personale cu acesta.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de revizuire a înțeles în mod eronat că a fost invocată contrarietatea dintre Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 și încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, în ceea ce privește modul de soluționare a excepției de necompetență. Sub acest aspect, se afirmă că, în susținerea revizuirii, a fost invocată încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a încheierii din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, în sensul că persoana în raport de care se apreciază incidența normelor de competență în cauzele în care minora A. are calitatea de parte și este reprezentantă legal de B., este minora, iar nu reprezentantul legal al acesteia. Astfel, examinând cererea de revizuire dintr-o perspectivă străină de susținerile revizuentei, instanța de revizuire a refuzat să examineze cererea.

Instanța de revizuire a înțeles în mod eronat că a fost invocată contrarietatea de considerente dintre Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 și sentința nr. 30 C. civ./2015 a Curții de Apel Ploiești. Se afirmă că a fost invocată încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței nr. 30 C. civ./2015 a Curții de Apel Ploiești, prin care, fiind respinsă o cerere de strămutare în care a fost invocat tot motivul de bănuială legitimă constând în calitatea reprezentantului legal, B., de judecător la Curtea de Apel Ploiești, s-a tranșat cu putere de lucru judecat faptul că această calitate a reprezentantului legal nu constituie motiv de bănuială legitimă în sensul art. 140 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, realizând o examinare a cererii de revizuire dintr-o perspectivă străină de susținerile revizuentei, instanța a refuzat să examineze cererea cu care a fost învestită.

Validând o încheiere nelegală, ce încalcă dezlegările obligatorii date de alte instanțe, în sensul că, în cauzele în care minora este parte, aplicarea normelor de competență se apreciază în raport de persoana sa, nefiind aplicabile normele de competență cu privire la judecători și reținând că instanța care a pronunțat Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 a făcut doar o interpretare a normei de competență în materia strămutării și nu a încălcat autoritatea de lucru judecat (efectul pozitiv) a încheierii din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, instanța de revizuire a dat o motivare străină de natura cauzei. Or, motivarea instanței de revizuire în sensul că nu a existat o încălcare a autorității de lucru judecat, ci o interpretare a normelor de competență, este străină de natura cauzei, și, ignorând faptul că litigiul are ca obiect stabilirea unor drepturi decurgând din starea de minoritate, prin hotărârea recurată se încalcă dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ.

Afirmând că, prin Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019, nu s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a încheierii din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, atunci când a stabilit că norma de competență materială prevăzută de art. 142 C. proc. civ. nu se aplică în raport de persoana revizuentei, ci se aplică având în vedere calitatea reprezentantului său legal, astfel că și revizuentei minore îi sunt aplicabile normele de competență care se aplică numai în cauzele în care părți sunt judecători, ci doar s-a făcut o interpretare a normei de competență menționate, instanța de revizuire a ignorat dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 431 alin. (2) și art. 122 C. proc. civ., conform cărora judecătorul nu poate edicta norme de procedură în nicio cauză, aceasta fiind o prerogativă a legiuitorului.

II. Considerentele Înaltei Curți

În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Pe de o parte, recurenta critică hotărârea atacată pentru încălcarea dispozițiilor art. 451 și art. 453 C. proc. civ., în ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, sub trei aspecte: (i) obligarea la plata cheltuielilor respective în cadrul unui incident procedural, iar nu în cadrul unui litigiu finalizat prin pronunțarea unei hotărâri asupra fondului; (ii) obligarea unei persoane minore la plata onorariului de avocat în cadrul unui litigiu având ca obiect, în fond, exercitarea drepturilor părintești, și în lipsa unei culpe procesuale; (iii) obligarea la plata onorariului de avocat în beneficiul părintelui care și-a exercitat cu rea-credință drepturile procesuale și dreptul la apărare, prin angajarea unui apărător.

Contrar susținerilor din recurs, se constată că, prin Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, prin care a fost soluționată cererea de strămutare, intimata din cauza respectivă, A., nu a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, astfel că nu pot forma obiectul analizei criticile formulate în raport cu o împrejurare care nu se verifică în cauză.

În ceea ce privește obligarea revizuentei A., prin reprezentant legal B., la plata cheltuielilor de judecată pretinse de intimat în cadrul litigiului având ca obiect cererea de revizuire, susținerile din recurs sunt nefondate. În ceea ce privește obligarea părții care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă, se constată că dispozițiile art. 453 C. proc. civ. nu reglementează condiția ca hotărârea pronunțată în cauză să fie dată asupra fondului cauzei.

Susținerile recurentei referitoare la inexistența culpei procesuale a minorului sunt neîntemeiate, întrucât condiția pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată, prevăzută neechivoc de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., este reprezentată de pierderea procesului, astfel că partea care câștigă procesul devine creditorul obligației având ca obiect cheltuielile ocazionate de procesul respectiv.

În aceste condiții, nu pot fi primite nici criticile prin care recurenta invocă specificul litigiului de fond, întrucât nici dispozițiile art. 451-455 C. proc. civ., care reglementează cheltuielile de judecată în procesul civil, și nici dispozițiile Legii nr. 272/2004, legea specială în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, nu prevăd scutiri de la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat. Sub acest aspect, este de observat că, atunci când legiuitorul a dorit să introducă scutiri de la plata anumitor cheltuieli de judecată, fie în raport cu specificul drepturilor deduse judecății, fie în raport de calitatea anumitor subiecte de drept, legea a reglementat expres aceste situații, cum este, spre exemplu, cazul taxei judiciare de timbru, în privința căreia art. 140 din Legea nr. 272/2004 dispune expres că procesele "care privesc aplicarea prezentei legi sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar".

Totodată, criticile recurentei referitoare la exercitarea cu rea-credință de către intimat a drepturilor procesuale și a dreptului la apărare, prin angajarea unui apărător, reprezintă simple aserțiuni nesusținute de mijloace de probă, iar nemulțumirile vizând modul de îndeplinire de către intimat a obligațiilor părintești prin raportare la dispozițiile Legii nr. 272/2004 excedează analizei condițiilor procedurale de obligare la plata cheltuielilor de judecată. În aceste condiții, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (1) C. proc. civ. ori art. 14 și art. 15 din C. civ.

Pentru aceste argumente, sunt nefondate criticile din recurs referitoare la soluția dată cererii accesorii de obligare a revizuentei la plata cheltuielilor de judecată, critici pe care recurenta le-a invocat în susținerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ.

În analiza efectuată în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ. cu privire la hotărârea dată în revizuire pentru hotărâri potrivnice întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt avute în vedere considerentele de la pct. 17 din Decizia Curții Constituționale nr. 8/2020, prin care s-au reținut următoarele:

"[...] potrivit art. 513 alin. (4) teza a doua din C. proc. civ. [...], efectul admiterii revizuirii îl constituie anularea celei din urmă hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare. Revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă. De aceea, în cadrul judecării acesteia nu este permisă și soluționarea fondului pricinii. În ipoteza în care constată existența motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, instanța competentă să soluționeze cererea de revizuire nu examinează temeinicia hotărârii atacate și nu decide care dintre hotărârile în discuție este cea judicioasă, ci se rezumă la a anula ultima hotărâre cu privire la care constată că nesocotește autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare. Pentru a decide astfel, instanța se pronunță asupra identității de părți, obiect și cauză în procesele soluționate prin hotărârile comparate, care indică încălcarea autorității de lucru judecat a celei mai întâi pronunțate. Or, în verificarea existenței triplei identități menționate, nu este necesar ca instanța care soluționează cererea de revizuire să analizeze considerentele pe care instanțele și-au fondat soluțiile pronunțate, ci soluția pronunțată și impusă prin dispozitivul hotărârilor. Art. 461 alin. (1) din C. proc. civ. clarifică obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, stabilind că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă aceasta este soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii. Așadar, revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă - se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepția actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2), revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorității de lucru judecat nu poate viza decât soluția pronunțată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, așa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăți existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuție".

În ceea ce privește contrarietatea invocată între Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 și sentința nr. 30 C. civ./2015 a Curții de Apel Ploiești, în mod just s-a reținut în decizia atacată că cele două hotărâri au fost pronunțate litigii în privința cărora nu se verifică identitatea de obiect, întrucât au ca obiect cereri de strămutare a unor dosare diferite. Astfel fiind, în sensul considerentelor Curții Constituționale citate anterior, instanța de revizuire nu avea competența de a examina temeinicia hotărârii atacate și de a decide care dintre hotărârile în discuție este cea judicioasă.

De asemenea, și în ceea ce privește pretinsa contrarietate între Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 și încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, întemeiat a reținut instanța de revizuire că nu se verifică tripla identitate între litigiile în care acestea a fost pronunțate, fiind de observat că cele două instanțe s-au pronunțat asupra unor instituții juridice diferite, respectiv: Tribunalul Prahova a analizat cauza cu care era învestit prin prisma competenței facultative reglementate de art. 127 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în raport cu normele de competență reglementate de art. 142 C. proc. civ. în privința cererii de strămutare în raport cu motivele pe care aceasta se întemeiază.

În consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este nefondat, neputând fi primite criticile formulate de recurentă sub aspectul încălcării autorității de lucru judecat.

În realitate, prin criticile formulate, recurenta-revizuentă tinde să supună analizei temeinicia hotărârilor potențial contradictorii în opinia sa, analiză care, însă, excedează revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, subsecvent, recursului exercitat în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., întrucât "revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă", în limitele căreia instanța de revizuire "nu examinează temeinicia hotărârii atacate și nu decide care dintre hotărârile în discuție este cea judicioasă".

Pentru considerentele arătate, nu pot fi primite nici criticile prin care recurenta, subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., pretinde că instanța de revizuire ar fi creat noi norme de competență, și nici cele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta-revizuentă tinde în realitate să obțină o reanalizare a hotărârilor potențial potrivnice în opinia sa sub aspectul soluțiilor pronunțate și considerentelor pe care acestea se sprijină.

În consecință, pentru toate argumentele expuse, se constată că hotărârea recurată este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul motivelor art. 488 alin. (1) pct. 5-8 C. proc. civ., invocare în cererea de recurs, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul ce formează obiectul prezentei cauze.

Raportat la considerentele anterioare referitoare la cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat, având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată și faptul că intimatul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 RON, pe care le-a dovedit prin factura Seria x nr. x din 17.08.2020 și dovada plății, Înalta Curte constată că revizuenta este parte căzută în pretenții potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., situație față de care va fi obligată la plata acestora către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A., prin reprezentant legal B., împotriva Deciziei nr. 545 din 26 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020.

Obligă pe recurenta A., prin reprezentant legal B., la plata către intimatul C. a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 aprilie 2021.