ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1723/2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova – Secția I civilă, sub nr. x/105/2018, în data de 04 octombrie 2018, reclamanta A, prin curator B, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei C la plata sumei de 50.000 Eur, precum și la plata dobânzii aferente acestei sume, cu începere de la data de 15.01.2009 și până la îndestularea debitului.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1345 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 868 din 10 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Prahova– Secția I civilă, a fost admisă excepția prescrierii dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă.

A fost respinsă, ca prescrisă, acțiunea având ca obiect pretenții, formulată de reclamanta A, prin curator B, în contradictoriu cu pârâta C.

Prin decizia civilă nr. 2872 din 18 noiembrie 2019, Curtea de Apel Ploiești – Secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A, prin curator B, împotriva sentinței civile nr. 868 din 10 aprilie 2019 pronunțate de Tribunalul Prahova – Secția I civilă.

A anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Tribunalului Prahova – Secția I civilă, în 31 august 2020, sub nr. x/105/2020.

Prin sentința civilă nr. 1295 din 11 mai 2022, Tribunalul Prahova – Secția I civilă a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă.

A fost respinsă, ca prescrisă, acțiunea având ca obiect pretenții, formulată de reclamanta A, prin curator B, în contradictoriu cu pârâta C.

Prin decizia civilă nr. 279 din 10 februarie 2023, Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A, prin procurator B, și apelul incident formulat de apelanta-pârâtă C, a fost anulată sentința apelată și s-a dispus reținerea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 816 din 20 aprilie 2023, Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă, în rejudecare, după anularea cu reținere, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta C.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A, prin curator B, ca inadmisibilă.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 9530 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 816 din 20 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești - Secția I Civilă a declarat recurs reclamanta A, prin curator B, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel Ploiești sau unei alte instanțe de același grad iar, în subsidiar, a solicitat admiterea recursului și reținerea cauzei spre rejudecare.

După prezentarea situației de fapt, în dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a criticat hotărârea curții de apel din perspectiva încălcării și interpretării eronate a dispozițiilor art. 245 și art. 246-248 C. proc. civ., în ceea ce privește admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 246 C. proc. civ., excepția inadmisibilității trebuia soluționată anterior rămânerii în pronunțare asupra fondului, fiind invocată de pârâtă în primul ciclu procesual, când a fost pronunțată soluția de anulare de către instanța de apel.

Astfel, recurenta a opinat că excepția inadmisibilității nu trebuia, din punct de vedere procedural, să fie soluționată odată cu fondul, ci la momentul invocării. Mai mult, excepția nu a mai fost susținută prin apelul incident, iar hotărârea pronunțată în ciclul procesual în care a fost invocată această excepție a fost anulată în tot.

Prin urmare, instanța de apel a interpretat eronat art. 245-248 C. proc. civ., soluționând cauza, cu evocarea fondului, doar teoretic, practic lăsând nesoluționat fondul, întrucât cauza a fost respinsă în baza excepției inadmisibilității.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta a susținut încălcarea prevederilor art. 1348 C. civ. de către instanța de apel, care ar fi constatat greșit inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată față de caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, în raport cu alte posibile acțiuni principale.

Recurenta a mai precizat că a formulat plângere penală împotriva pârâtei pentru înșelăciune, constituindu-se parte civile pentru suma de 50.000 euro, însă pentru că s-a dispus clasarea ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, latura civilă a fost lăsată nesoluționată, motiv pentru care a introdus cererea de chemare în judecată întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Instanța de apel a apreciat că acțiunea nu este admisibilă, însă nu a făcut nicio referire la dosarul penal, încălcând normele din vechiul Cod civil ce fac referire la îmbogățirea fără justă cauză, dar și dispozițiile art. 1348 noul C. civ.

Astfel, arată că aceasta nu a avut la îndemână nicio altă acțiune în realizarea dreptului, iar cererea ce face obiectul cauzei pendinte decurge din dosarul penal.

Instanța de apel ar fi jalonat nepermis între normele cuprinse în art. 1348 C. civ. și cele din vechea reglementare, reținând că partea reclamantă avea la îndemână o altă acțiune pentru recuperarea pretențiilor, fără a nominaliza în concret tipul de acțiune.

A mai arătat că instanța de apel s-a raportat la dispozițiile din noul Cod civil în condițiile în care s-a reținut că prezenta cauză se judecă după normele cuprinse în vechiul Cod civil, sub imperiul căruia a luat naștere raportul juridic.

Instanța de apel a apreciat greșit că procura dată de reclamantă pârâtei reprezintă un contract și că din acest motiv aceasta avea la îndemână o acțiune în răspundere contractuală, în speță fiind vorba, de fapt, despre o răspundere delictuală care generează cauza acțiunii, respectiv îmbogățirea fără justă cauză. Existența unei acțiuni în nulitatea/anularea procurii sau chiar a contractului de vânzare-cumpărare nu putea constitui un argument pentru a constata că mecanismul îmbogățirii fără justă cauză nu este funcțional, întrucât nulitatea procurii/contractului nu reprezintă decât o cale procesuală de restituire a prestațiilor în cazul desființării unui titlu executoriu sau a executării silite înseși, nu o acțiune în sensul art. 1348 C. civ. (ce se referă, exclusiv, la temeiul de drept material al acțiunii).

Recurenta a mai susținut că motivarea instanței de apel este una sumară raportat la caracterul complex al acțiunii, fiindu-i imputat acesteia că nu a promovat o altă acțiune, deși nu a indicat în concret cererea considerată legală de instanță. Totodată, curtea de apel nu a acordat prevalență dispozițiilor art. 7 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât latura civilă a fost lăsată nesoluționată de instanța penală ca urmare a clasării cauzei.

Concluzionând, recurenta a solicitat ca, în baza a actelor și lucrărilor dosarului, a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente, să se constate că nu au fost corect interpretate și aplicate dispozițiile art. 7 alin. (1) și art. 8 din Decretul 167/1958, cele ale art.1 348 noul C. civ. și cele ale Codului civil de la 1864 raportat la succesiunea acțiunilor formulate de recurentă.

Intimata-pârâtă C a depus întâmpinare în 11 august 2023, prin care a solicitat să se constate nulitatea primului motiv de recurs, cel cu privire la interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 245 și art. 246-248 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția I civilă în data de 09 iulie 2023 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris (fila 1 din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Prin rezoluția de primire a dosarului, din 05 iulie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, potrivit art. 493 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților

Prin încheierea din data de 27 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă a respins excepția nulității primului motiv de recurs, invocată de intimată prin întâmpinare, și a admis în principiu recursul, reținând că motivele invocate se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. A fixat termen de judecată în ședința publică din data de 29 mai 2024, cu citarea părților, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării succesiv, la 12 iunie 2024 și apoi la 19 iunie 2024, când a pronunțat prezenta decizie.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Se constată că demersul judiciar pendinte, configurat prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, reglementat de art. 1345 C. civ., reclamanta solicitând obligarea pârâtei C la plata sumei de 50.000 Eur și a dobânzii aferente.

În privința acestei sume, s-a arătat de către reclamantă că aceasta a reprezentat contravaloarea imobilului din Arad, str. (...), proprietatea sa, în legătură cu care pârâta a primit mandat să îl vândă.

Conform situației de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, prețul vânzării a fost încasat de pârâtă la 15.01.2009, la momentul autentificării contractului de vânzare cumpărare nr. 50/2009.

În raport cu această dată, susținând că de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuție și până la data introducerii pe rolul instanței a prezentei acțiuni au trecut mai mult de 3 ani, pârâta C a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție ce a fost admisă de prima instanță.

Prin hotărârea intermediară nr. 279 din 10 februarie 2023, Curtea de Apel Ploiești, în cel de-al doilea ciclu procesual, a admis apelul principal formulat de reclamanta A, prin curator B și apelul incident formulat de pârâta C, a anulat sentința Tribunalului Prahova și a reținut cauza spre rejudecare.

La pronunțarea soluției adoptate, curtea de apel a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la data de 15.01.2009, fiind suspendat în perioada 09.03.2009-05.11.2012 (data instituirii tutelei și data numirii tutorelui), iar apoi întrerupt la momentul formulării plângerii penale, în 07.06.2013. Astfel, a reținut instanța că, dreptul reclamantei de a învesti instanța civilă pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor sale civile s-a născut la momentul comunicării ordonanței de clasare din 30.09.2016, unde s-a dispus că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluționată, motiv pentru care prezenta acțiune, formulată la 04.10.2018, a fost înregistrată pe rolul instanțelor cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Hotărârea de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune a rămas definitivă, prin nerecurarea deciziei civile nr. 279 din 10 februarie 2023 a Curții de Apel Ploiești de către niciuna dintre părți.

Drept urmare, după reținerea cauzei spre rejudecarea fondului, Curtea de Apel Ploiești avea a pune în discuție și celelalte apărări și excepții procesuale ce nu au primit soluționare în fața tribunalului, care a dat prioritate excepției prescripției dreptului material la acțiune, fapt ce a exclus cercetarea în fond a cauzei, în conformitate cu art. 248 C. proc. civ.

Tot la art. 248 C. proc. civ., la alin. (2) se prevede că „În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc”.

Prin hotărârea intermediară, Curtea de Apel Ploiești a constatat că prin sentința tribunalului, apelată, instanța de fond a analizat doar excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a se pronunța cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii prin prisma caracterului subsidiar al unei astfel de cereri și, implicit, nici asupra fondului pretențiilor.

Prin decizia nr. 816 din 20 aprilie 2023, ce face obiectul prezentei căi de atac, Curtea de Apel Ploiești, în aplicarea dispozițiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., anterior citate, a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate ale îmbogățirii fără justă cauză, reținând, în final, caracterul inadmisibil al acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 1345 C. civ., în sensul că reclamanta avea la dispoziție un alt remediu juridic în vederea recuperării sumelor de bani pretinse de la pârâtă.

Reținerea cauzei spre rejudecarea fondului, în sensul prevăzut de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu presupune, în mod obligatoriu, analiza cauzei pe fond, cu lăsarea nesoluționată a excepțiilor asupra cărora prima instanță nu s-a aplecat. Dimpotrivă, curtea de apel, în temeiul textului legal ante-menționat, avea a relua judecata pe aspectele lăsate nesoluționate de prima instanță, în cauză aceasta materializându-se prin soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtă, prin întâmpinare.

Inadmisibilitatea este acea sancțiune procedurală care împiedică soluționarea pe fond a cererii introductive de instanță, acționând ca un fine de neprimire cu privire la pretențiile deduse judecății, acestea rămânând, ca urmare a pronunțării inadmisibilității, neanalizate, pe baza unui probatoriu adecvat administrat în cauză, cu privire la veridicitatea și temeinicia lor.

Inadmisibilitatea împiedică, deci, instanța de judecată să analizeze și să tranșeze fondul pretenției deduse judecății, respectiv să dea o rezolvare situației litigioase cu a cărei dezlegare a fost învestită.

Față de acestea, criticile recurentei prin care se susține greșita interpretare a dispozițiilor art. 245-248 C. proc. civ. nu pot fi primite, excepția fiind soluționată cu prioritate, iar nu odată cu fondul.

Faptul că instanța a rămas în pronunțare, simultan, atât asupra excepției inadmisibilității, cât și asupra fondului cauzei, nu echivalează cu încălcarea odinii de soluționare a excepțiilor în dosar, atâta vreme cât instanța a apreciat, prioritar, cu privire la inadmisibilitatea demersului judiciar față de caracterul subsidiar al acțiunii de in rem verso, printr-o construcție juridică corectă, lăsând, în final, celelalte aspecte, care vizau fondul pricinii, neanalizate.

Acesta este și considerentul pentru care curtea de apel, neintrând în analiza pe fond a temeiniciei/netemeiniciei pretențiilor deduse judecății, nu a făcut trimiteri nici la dosarul penal, neimpunându-se o atare analiză în ipoteza în care instanța avea a verifica îndeplinirea condiției prioritare de admisibilitate a acțiunii, prevăzute de art. 1348 C. civ., respectiv dacă reclamanta avea sau nu o altă cale prevăzută de lege pentru valorificarea pretențiilor sale.

Așa fiind, în cele ce urmează, Înalta Curte a verifica doar motivele de recurs ce au fost formulate în legătură cu pretinsa nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva îndeplinirii condițiilor prescrise de lege în legătură cu admisibilitatea acțiunii întemeiate pe instituția îmbogățirii fără justă cauză.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, reclamanta a susținut că soluția de respingere a cererii de restituire a sumei de 50.000 Eur, ce a fost achitată pârâtei, în calitate de mandatar al acesteia, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.50/15.01.2009, a fost dată cu aplicarea greșită a regulii subsidiarității acțiunii de in rem verso, prevăzută de art. 1345 și art. 1348 C. civ., întrucât s-ar fi reținut nelegal existența unei alte acțiuni la îndemâna acesteia.

A arătat recurenta că nu a fost indicat în concret remediul aflat la dispoziția părții pentru satisfacerea pretențiilor sale, în contextul în care dreptul de a formula o acțiune în constatarea nulității/anularea procurii sau a contractului de vânzare-cumpărare nu este unul funcțional, reprezentând doar o cale procesuală de restituire a prestațiilor, în cazul desființării unui titlu executoriu sau a executării silite înseși, iar nu o acțiune în sensul art. 1348 C. civ.

Pe de altă parte, s-a mai criticat raportarea instanței de apel la normele din noul Cod civil, în condițiile în care s-ar fi statuat deja în sensul incidenței dispozițiilor vechiului Cod civil, sub imperiul căruia a luat naștere raportul juridic.

Criticile formulate, deși încadrabile în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin.(1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.

În ceea ce privește normele materiale aplicabile litigiului pendinte, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența vechiului Cod civil, raportat la data susținerii efectuării plății, în anul 2009.

Fără a face aplicarea normelor din noul Cod civil, curtea de apel a făcut doar referiri la acestea (având în vedere și că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1345 C. civ.), în comparație cu regimul vechiului Cod civil, arătând că și în acesta din urmă se regăsesc suficiente texte care fac aplicarea acestui principiu. Astfel, nu poate fi primită critica recurentei în sensul contradictorialității și aplicării greșite a normelor materiale în cauza dedusă judecății.

Referitor la principiul îmbogățirii fără justă cauză, Înalta Curte constată că, într-adevăr, deși nu a primit o consacrare legislativă în vechiul Cod civil, aplicații particulare ale acestuia se regăsesc într-o serie de articole care făceau referire la situațiile în care o persoană își mărea patrimoniul în detrimentul altei persoane (spre exemplu, art. 493, 494, 997 și altele vechiul C. civ.).

În doctrină s-a apreciat că îmbogățirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absența unui temei juridic.

Condițiile juridice pe care îmbogățirea fără justă cauză trebuie să le îndeplinească pentru a constitui izvor de obligații civile au fost recunoscute în doctrina și jurisprudența românească ca referindu-se la: lipsa unui temei juridic care să justifice îmbogățirea și însărăcirea corelativă, adică lipsa cauzei juste a mișcării de valori între patrimonii; buna-credință a îmbogățitului, în caz contrar izvorul obligației fiind faptul juridic ilicit; inexistența unei alte acțiuni în justiție la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite.

Cea din urmă condiție, afirmată în mod tradițional în doctrină și jurisprudență, a primit și consacrare expresă în noul Cod civil, în cuprinsul art. 1348, potrivit cu care „Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat”.

Drept urmare, acțiunea este admisibilă, numai în situația în care reclamantul (însărăcitul) nu are și nici nu a avut o altă acțiune de drept comun pentru a putea obține pe cale de constrângere restituirea valorii îmbogățirii pârâtului și restabilirea dezechilibrului patrimonial creat, nu însă și atunci când o altă acțiune de care dispunea însărăcitul a încetat prin efectul unor reguli ori obstacole de drept.

Caracterul subsidiar al acțiunii de in rem verso are, în consecință, rolul de a împiedica utilizarea abuzivă a îmbogățirii fără justă cauză prin care ar putea fi deturnate alte mijloace juridice destinate pentru a fi utilizate în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogățire și o însărăcire corelativă care se întemeiază pe o justă cauză. În toate cazurile în care însărăcitul dispune de o altă acțiune, mecanismul îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi pus în acțiune, domeniul său fiind restrâns datorită caracterului subsidiar al acțiunii.

Raportând aceste considerente cu valoare generală la circumstanțele concrete ale litigiului pendinte, Înalta Curte reține că este corectă concluzia curții de apel, prin decizia recurată, potrivit cu care îmbogățirea și însărăcirea corelative sunt justificate de un titlu convențional (a unui contract de mandat), având deci o cauză justă, ceea ce pune la dispoziția reclamantei o acțiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului său de creanță.

Așadar, analizând chiar conținutul cererii de chemare în judecată, curtea de apel a luat act de susținerile părții, validând ipoteza potrivit căreia suma pretinsă de reclamantă ar fi fost remisă pârâtei cu titlu de preț al contractului de vânzare-cumpărare nr. 50/2009, în temeiul împuternicirii date acesteia chiar de către recurenta-reclamantă.

Drept urmare, în cauza de față instanța de apel a apreciat, în mod corect, că temeiul însărăcirii reclamantei derivă dintr-un contract de mandat, curtea de apel specificând în mod expres posibilitatea formulării unei alte acțiuni în răspundere contractuală pentru a obține ceea ce îi este datorat, revenind reclamantei sarcina de a încadra corespunzător în fapt și în drept un astfel de demers.

Pe cale de consecință, nu se poate reține o nemotivare a hotărârii atacate prin lipsa menționării concrete a tipului de acțiune pe care reclamanta îl avea la îndemână. Aceasta întrucât la pagina 16, penultimele două paragrafe din decizia atacată, instanța de apel a menționat expres faptul că, ceea ce se susține, în realitate, prin acțiunea introductivă de instanță, este că mandatara pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate prin procura autentificată sub nr. 05 din 06.01.2009, și nu a remis prețul încasat. S-a arătat că, însăși reclamanta a recunoscut că există o obligație contractuală asumată de către pârâtă, despre care susține că nu a fost executată, așa încât prima acțiune identificată de curtea de apel este una întemeiată pe răspunderea contractuală a mandatarului față de mandant.

Instanța de apel a reținut, așadar, existența unei alte căi pentru valorificarea pretențiilor și, în egală măsură, a identificat în mod expres natura respectivei acțiuni, ca fiind una în răspundere contractuală, revenind reclamantei de a arăta care anume tip de contract corespunde raporturilor dintre aceasta și pârâta din prezenta cauză, dacă este vorba despre un contract de mandat sau, dimpotrivă, dacă înțelegerea dintre părți corespunde unui alt tip de relație contractuală.

Mai mult, instanța nici nu era ținută să pună în vedere părții să aleagă un anumit tip de acțiune, în concret, amintind exemplificativ doar două dintre acțiunile care ar corespunde naturii relației dintre părți, astfel cum a fost expusă prin cererea de chemare în judecată. Întemeierea în fapt sau în drept a unei acțiuni aparține întotdeauna părții reclamante, instanța putând, în virtutea rolului activ al judecătorului, doar să dea cererii calificarea juridică exactă după motivele de fapt invocate, în conformitate cu art. 22 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica potrivit căreia o acțiune în constatarea nulității pentru fraudă la lege ori pentru lipsa capacității de exercițiu nu ar conduce la restituirea prețului imobilului, aceasta reprezintă o critică de netemeinicie, care nu poate fi supusă controlului în calea extraordinară de atac a recursului. În plus, așa cum s-a arătat și anterior, revine părții să decidă dacă și ce acțiune dorește să promoveze în realizarea pretențiilor sale, temeinicia acesteia urmând a fi apreciată de instanța care va fi eventual învestită cu soluționarea acesteia.

Ceea ce este important de reținut este că instanța a constatat existența unor relații contractuale între părți, fapt ce deschide părții posibilitatea formulării unei acțiuni ex contractu în realizarea pretențiilor sale, nefiind necesar ca acestea să fie exact cele menționate cu titlu exemplificativ de curtea de apel și neinteresând temeinicia sau netemeinicia unei atare acțiuni, aceasta urmând a fi analizată de instanța care va fi, eventual, învestită cu soluționarea unei atare cereri.

Pe cale de consecință, văzând că instanța de apel a argumentat susținerea în sensul că există o altă cale, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, de care poate uza reclamanta pentru satisfacerea pretențiilor sale, făcând referiri exprese la existența unor raporturi civile contractuale între părți, care permit, de principiu, atragerea răspunderii pârâtei justificate prin prisma unui contract de mandat (ori de altă natură), Înalta Curte constată că nu se identifică nici un motiv de nelegalitate care să poată atrage casarea hotărârii, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă.

Față de aceste considerente, stabilind din actele dosarului că reclamanta are la îndemână o altă acțiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului său de creanță, premisă a angajării răspunderii civile izvorâte din faptul îmbogățirii fără justă cauză, în mod corect instanța de apel a respins, ca inadmisibiă, cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A, prin reprezentant legal – tutore B, împotriva deciziei civile nr. 816 din 20 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 iunie 2024.