Decizia nr. 198/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1064/2022 a Tribunalului Prahova

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 29 iunie 2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la restituirea sumei de 44.000 euro, acordată cu titlu de împrumut, plus dobânda legală aferentă, calculată de la termenul de restituire și până la data plății.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1064 din 15 aprilie 2022, Tribunalul Prahova a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 1732 din 11 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins apelul, ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, precum și a tuturor încheierilor pronunțate de instanța de apel, la 4 aprilie 2024, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., învederând următoarele: instanța de apel a respins apelul, deși trebuia să-l admită în mod formal și apoi să înlocuiască considerentele primei instanțe, în ce privește relația foarte apropiată dintre părți, context în care a considerat că este incidentă situația de excepție prevăzută de art. 309 alin. (4) pct. 1 din C. proc. civ. instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (7), art. 327 și art. 329 din C. proc. civ., întrucât nu s-a bazat pe probele administrate și pe regulile de interpretare, ci a folosit o prezumție judiciară doar pe baza declarației pârâtei, fără a lua în calcul reaua-credință a acesteia; or, din probele administrate în cauză rezultă că sumele au fost acordate cu titlu de împrumut, la rugămințile insistente ale pârâtei, simpla afirmație a acesteia că transferul bancar s-a făcut cu titlu gratuit nefiind susținută de nicio dovadă; instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., din moment ce nu a calificat contractul încheiat între părți, ci doar a arătat că nu este împrumut și că părțile au dorit disimularea unei alte operațiuni juridice sub forma unui împrumut. Recurentul-reclamant a mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederând următoarele: decizia este motivată insuficient sub aspectul probelor pe care se sprijină, instanța de apel ignorând mijloacele de probă în favoarea reclamantului; instanța de apel a invocat jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși instanța supremă nu a statuat că nu se poate proba contractul de împrumut doar cu extrasul de cont care poartă mențiunea "împrumut"; există numeroase hotărâri judecătorești prin care s-a reținut că singura condiție pentru validitatea contractului de împrumut nu este forma scrisă, ci remiterea bunului, deoarece este vorba despre un contract real, iar transferul bancar poate fi o probă suficientă a contractului de împrumut; necorespunzătoare este și motivarea subsidiară dată capătului de cerere privind stabilirea unui termen de restituire a împrumutului, întrucât, chiar și în situația în care nu se pot stabili clauzele contractului de împrumut, instanța poate stabili un termen rezonabil de restituire, conform dispozițiilor art. 2.126 din C. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în baza art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 21 noiembrie 2024, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, a admis, în principiu, recursul și a stabilit termen în ședință publică, pentru judecata sa. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual. În cauză, recurentul-reclamant a respectat aceste exigențe legale, întrucât argumentele invocate se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte, atunci când, prin încheierea din 21 noiembrie 2024, a respins excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare. Este de menționat că, deși în memoriul de recurs au fost invocate doar motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., critica privind omisiunea instanței de apel de a aplica dispozițiile art. 2.162 din C. civ. se subsumează cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Însă, după cum s-a pus în discuția părților în ședința publică din 23 ianuarie 2025, toate acele critici din memoriul de recurs care vizează netemeinicia deciziei instanței de apel nu pot fi analizate, întrucât în calea extraordinară de atac a recursului se exercită un control de legalitate, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate. Cu alte cuvinte, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel trebuia să admită, în mod formal, apelul și apoi să înlocuiască considerentele sentinței primei instanțe, în ceea ce privește dovedirea relației apropiate dintre părți, context în care a considerat că este incidentă situația de excepție prevăzută de art. 309 alin. (4) pct. 1 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată, întrucât instanța de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură atunci când a apreciat că, prin probele administrate, s-a dovedit relația apropriată dintre părți, existând o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris, în sensul prevederilor art. 309 alin. (4) pct. 1 din C. proc. civ.. Chiar dacă a înlocuit unele considerente ale sentinței cu propriile considerente, instanța de apel nu avea obligația procedurală de a admite apelul, din moment ce nu a validat niciunul dintre motivele de apel care ar fi putut conduce la admiterea căii de atac. Astfel, în contextul în care reclamantul a invocat existența unui contract de împrumut de consumație și a solicitat restituirea sumelor de bani pretins remise cu titlu de împrumut, problema de drept ce se impunea a fi dezlegată este dovedirea existenței unui atare contract. Prima instanță a respins acțiunea, reținând că reclamantul nu a făcut dovada existenței unui contract de împrumut în formă scrisă pentru suma de 44.000 euro, deși sarcina probei îi incumba, conform dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ., precum și că remiterea materială a unei sume nu este suficientă pentru a proba perfectarea unui contract de împrumut, câtă vreme nu s-a dovedit acordul de voință al părților în acest sens. Reclamantul a criticat hotărârea primei instanțe și din perspectiva dovedirii imposibilității morale de preconstituire a unui înscris, invocând relațiile apropiate dintre părți. Instanța de apel a validat aceste susțineri ale reclamantului, însă a respins apelul, ca nefondat, reținând că, deși este incidentă situația de excepție prevăzută de art. 309 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., totuși, pe baza probelor administrate, reclamantul nu a dovedit încheierea contractului de împrumut având ca obiect suma de 44.000 euro, context în care a constatat că soluția primei instanțe este legală și temeinică. Contrar celor susținute de către recurentul-reclamant, modalitatea în care a procedat instanța de apel este permisă de dispozițiile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât, procedând la o nouă judecată, în limitele efectului devolutiv al căii de atac, instanța de apel poate menține soluția primei instanțe, chiar și pentru alte considerente, atunci când raționamentul logico-juridic conduce la aceeași soluție (în speță, netemeinicia pretenței deduse judecății). Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (7), art. 327 și art. 329 din C. proc. civ., întrucât nu s-a bazat pe mijloacele de probă administrate, ci a folosit o prezumție judiciară doar pe baza declarației intimatei-pârâte, fără a lua în calcul reaua sa credință. În opinia recurentului-reclamant, din interpretarea coroborată a probelor administrate rezultă că sumele au fost acordate cu titlu de împrumut, la rugămințile insistente ale intimatei-pârâte, simpla afirmație a acesteia că transferul bancar s-a făcut cu titlu gratuit nefiind susținută de nicio dovadă. Înalta Curte constată că aceste susțineri nu pot fi analizate, întrucât reprezintă critici de netemeinice, iar nu de nelegalitate, din moment ce recurentul-reclamant contestă modalitatea în care instanța de apel a coroborat mijloacele de probă administrate în cauză și urmărește, în realitate, reevaluarea situației de fapt. Astfel, determinarea voinței părților, în sensul încheierii unui contract de împrumut, implică o nouă interpretare a mijloacelor de probă administrate în fața instanțelor de fond, ceea ce nu este admisibil în calea extraordinară de atac a recursului, în care se exercită strict un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situației de fapt. Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și/sau administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Însă, recurentul-reclamant nu invocă încălcarea, de către instanța de apel, a unor norme de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor, care să fie prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, ci critică modul în care au fost analizate mijloacele de probă, cu toate că, potrivit legii, instanța de apel este suverană în această privință. Ca atare, în absența unor motive de nelegalitate, prin care să se învedereze dispozițiile de drept material și/sau procedural ce ar fi fost încălcate de instanța de apel, criticile în discuție nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., neputând fi analizate. Tot în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., din moment ce nu a calificat contractul încheiat între părți, ci a arătat că nu este împrumut și că părțile au dorit disimularea unei alte operațiuni juridice sub forma unui împrumut. Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită, întrucât C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 nu prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia"), astfel că modalitatea în care instanța de apel a interpretat voința părților nu se circumscrie niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de lege. Indicarea, în cuprinsul memoriului de recurs, a prevederilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. este doar formală, din moment ce recurentul-reclamant nu a criticat modul în care instanța de apel a aplicat această normă de drept procedural, ci a susținut că nu este corectă calificarea contractului drept donație sau drept altă operațiune juridică, întrucât între părți s-ar fi încheiat un contract de împrumut de consumație. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată este motivată insuficient, sub aspectul dovezilor pe care se sprijină, întrucât instanța de apel a ignorat mijloacele de probă administrate în favoarea reclamantului. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, constituindu-se într-o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar. În jurisprundența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanță. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina c. României). Totodată, Curtea Europeană a statuat că "obligația pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenție instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke și Lenoble c. Franței), precum și că "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei). Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, asigurând garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele de la paginile 4-5 din decizia recurată, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat motivele de apel invocate, reținând, în esență, că, pe baza mijloacelor de probă administrate, nu se poate stabili existența obligației intimatei-pârâte de restituire a sumei de 44.000 euro. Se observă că, deși a invocat nemotivarea hotărârii, recurentul-reclamant critică, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a coroborat și a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză, cu toate că aspectele legate de modul în care au fost interpretate probele nu pot forma obiect al controlului în recurs. Din moment ce nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă, rezultă că acele critici care privesc modalitatea în care instanța de apel a analizat dovezile nu se subsumează motivelor de casare. Referitor la criticile potrivit cărora nu a fost indicată jurisprudența instanței supreme la care s-a făcut trimitere în considerente și că, oricum, practica judiciară nu constituie izvor de drept, se observă că acestea nu privesc decizia instanței de apel, ci sentința primei instanțe. Or, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea pronunțată de instanța de apel, astfel că motivele de nelegalitate trebuie să privească exclusiv această hotărâre. Lecturând considerentele deciziei recurate, se constată că instanța de apel nu și-a argumentat soluția prin invocarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție sau a altor instanțe, astfel că sunt neavenite criticile respective. De altfel, prin extrasele din jurisprudență prezentate la paginile 6-7 din memoriul de recurs (în sensul că împrumutul se poate dovedi prin actul de transfer bancar, coroborat cu prezumții și declarații de martori, în ipoteza imposibilității morale de preconstituire a unui înscris), recurentul-reclamant aduce în discuție chestiuni care țin de temeinicia deciziei recurate, din moment ce urmărește ca instanța de recurs să procedeze la reinterpretarea mijloacelor de probă. În altă ordine de idei, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 2.162 din C. civ., care îi permiteau să stabilească un termen rezonabil de restituire a sumei împrumutate, în ipoteza în care părțile nu au stipulat un termen de restituire. După cum s-a arătat deja, această critică urmează a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât recurentul-reclamant învederează omisiunea instanței de apel de aplicare a unei norme de drept material. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Potrivit art. 2.162 alin. (1) din C. civ., "dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanță, ținându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligației și a bunurilor împrumutate, de situația părților și de orice altă împrejurare relevantă." Contrar susținerii recurentului-reclamant, instanța de apel nu a omis a face aplicarea acestei norme legale, din moment ce în cauză nu s-a pus problema stabilirii unui termen pentru restituirea împrumutului, întrucât instanța de apel a conchis, în urma mijloacelor de probă administrate, că nu se pot stabili clauzele convenției încheiate între părți și, în consecință, nici existența obligației intimatei-pârâte de restituire a sumei de 44.000 RON. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.