ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1196/2025

Ședința publică din data de 17 septembrie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă 11 octombrie 2022 sub nr. x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. și C. (OLANDA), solicitând: anularea contractului de cesiune de creanță având ca obiect transmiterea contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x/28.01.2008, din cadrul cesiunii portofoliului de creanțe din 31.03.2009 dintre B. în calitate de cedentă și C. (OLANDA) în calitate de cesionară, respectiv a constatării nulității absolute a acestei cesiuni ilegale de creanță, cu consecința restabilirii situației anterioare; anularea tuturor actelor emise la cererea cesionarei C. (Olanda) în cadrul executărilor silite încuviințate și instrumentate împotriva reclamantei și a actelor subsecvente din cadrul dosarelor de executare silită nr. x/2014 și nr. y/2022 ale B.E.J. D., inclusiv a actului de adjudecare nr. x/2020 din 10.08.2020; anularea înregistrărilor din cuprinsul cărții funciare nr. vechi x privind dreptul de proprietate al C. (OLANDA), ca urmare a anulării actului de adjudecare nr. x/2020 din 10.08.2020; restabilirea situației anterioare executării, în sensul obligării intimatei C. (OLANDA) la restituirea sumelor încasate necuvenit de la data cesiunii de creanță din 31.03.2009 în sumă de 43.440,74 euro și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate până la data restituirii efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1781 din 27 iunie 2024, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției, ca neîntemeiată, a admis excepția inadmisibilității și a respins petitul 2 de cerere ca inadmisibil și a respins în rest acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 198 din 14 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței primei instanțe, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.

În susținerea recursului declarat, după expunerea parcursului litigios, recurenta-reclamantă, din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 471

1

alin. (2), a art. 479 alin. (2) C. proc. civ., precum și a art. 6 din CEDO, a art. 20 și 21 din Constituția României, precum și a principiului contradictorialității.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamată arată că instanța de apel, în ceea ce privește probatoriul, a respins proba cu înscrisuri, solicitată a fi administrată de această parte prin intermediul instanței, constând în adrese către alte instituții ale statului, apreciind că nu sunt utile față de limitele învestirii, obiectul cauzei și că motivele pe care apelanta-reclamantă le-a invocat în calea de atac.

A mai arătat recurenta-reclamantă, în ceea ce privește taxele de timbru, că raportul juridic litigios cu care a fost învestită instanța de apel a fost unul de natură civilă, dispozițiile legale menționate urmând a fi aplicate raportat la art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, conform cărora: "se taxează cu 50 RON cererile pentru exercitarea apelului sau, după caz, recursului împotriva hotărârilor prin care s-a respins cererea ca inadmisibilă", sau pot fi incidente prevederile art. 25 alin. (3) potrivit cărora: "Cererea pentru exercitarea căii de atac care vizează numai considerentele hotărârii se timbrează, în toate situațiile cu 100 RON".

În susținerea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul motivelor pe care se întemeiază, considerentele pe care se sprijină nereprezentând o motivare suficientă pentru înlăturarea apărărilor formulate și a argumentelor evocate în sprijinul acestora, încălcându-se astfel prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă susține că în mod nelegal instanța de apel a apreciat, referitor la excepția inadmisibilității, că pentru desființarea actelor de executare întocmite în dosarele de executare 1271/2014 și 1240/2022 (inclusiv a actului de adjudecare nr. 1271/2020), legiuitorul a pus la dispoziție reclamantei o cale de atac specială, respectiv contestația la executare prevăzută de art. 711 C. proc. civ., astfel că, în baza principiului specialia generalibus derogant, reclamanta nu mai are deschisă calea unei acțiuni de drept comun pentru a obține desființarea actelor de executare întocmite în dosarele de executare silită nr. x/2014 și nr. y/2022, chiar dacă acest capăt de cerere a fost deferit pe cale accesorie, pierderea sau neformularea contestațiilor la executare făcând ca actele de executare din dosarele menționate (inclusiv actul de adjudecare) să fie purgate de orice viciu de nelegalitale (art. 713 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 178 alin. (5) din același cod).

În continuare, recurenta-reclamantă precizează că instanța de apel a considerat că nici susținerile sale referitoare la pretinsa fraudă la lege nu pot fi reținute, întrucât avea obligația ca, în temeiul art. 249 din C. proc. civ., să arate modul concret prin care mecanismul juridic al tranzacțiilor între entitățile din același grup au fost făcute cu scopul de a încălca ordinea publică sau bunele moravuri și nu doar că nu a probat acest aspect, dar nici nu a indicat vreo dispoziție legală expresă care a fost încălcată de pârâtă prin încheierea contractului de cesiune de creanțe.

Totodată, potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel a mai reținut că schema frauduloasă pusă în aplicare de pârâte prin încheierea contractului de cesiune nu rezultă din probele administrate în cauză și că afirmația reclamantei privitoare la necesitatea respectării formei autentice este formală, deoarece aceasta nu indică vreo dispoziție legală sau vreun principiu de drept care ar impune forma autentică pentru încheierea valabilă a unei cesiuni de creanțe garantate cu o ipotecă imobiliară.

Recurenta-reclamantă susține că aceste considerente reprezintă o preluare a apărărilor pârâtelor, fiind străine de natura cauzei, întrucât capele principale ale acțiunii constau în anularea contractului de cesiune de creanță și în constatarea nulității absolute a acestei cesiuni, cu consecința restabilirii situației anterioare.

Or, astfel cum susține recurenta-reclamantă, celelalte capete de cerere reprezintă o consecință a admiterii capetelor principale ale acțiunii, operațiunea de interpretare și aplicare a legii la situația concretă din dosar fiind atributul exclusiv al judecătorului.

Ca atare, considerentele instanței de apel în sensul că apelanta-reclamantă nu mai are la dispoziție o acțiune de drept comun pentru anularea actelor de executare ce au constituit obiectul dosarelor de executare silită nr. x/2014 și y/2022 (inclusiv a actului de adjudecare nr. 1271/2020), sunt străine de natura cauzei.

Recurenta-reclamantă invocă și incidența în cauză a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivat de faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că o instituție financiar nebancară autorizată în România nu este și nu poate fi considerată de același tip cu o instituție de credit autorizată în alt stat membru, deoarece instituțiile financiare nebancare și instituțiile de credit sunt reglementate diferit: primele prin O.U.G. nr. 28/2006, iar instituțiile de credit prin Legea bancară nr. 58/1998 (abrogată prin O.U.G. nr. 99/2006), acte normative valabile la momentul validării cesiunii de creanță ipotecară.

În aceeași ordine de idei, recurenta-reclamantă arată că intimata-pârâtă C. nu este o instituție financiar nebancară, indiferent unde ar fi autorizată, încadrându-se în alte entități autorizate și reglementate în acest sens prin legi speciale și că reglementarea privind pașaportul electronic prevăzută de art. 45 din O.U.G. nr. 99/2006 este una dintre cerințele prevăzute în acest sens, fiind o obligație legală care rezultă dintr-un act normativ și nu una administrativă, așa cum eronat a reținut instanța de fond și apoi a preluat instanța de apel.

Potrivit recurentei-reclamante, întrucât instituția de credit din Olanda (C.) nu a obținut autorizația B.N.R. privind Serviciile Financiare, aceasta nu putea să desfășoare activități financiare în România, inclusiv achiziția de creanțe ipotecare, astfel că aceasta ar fi trebuit să respecte regimul de "pașaport" prevăzut de legislația europeană. Ca atare, această intimată-pârâtă trebuia să notifice autoritățile de supraveghere din țara de origine și să fie autorizată să opereze în România, cu 60 de zile înaintea desfășurării de activitate de recuperare creanțe, încasare dobânzi și comisioane în mod direct pe teritoriul României.

Recurenta-reclamantă susține că regimul de pașaport permite instituțiilor financiare și de credit autorizate într-un stat membru UE să-și desfășoare activitățile în alte state membre fără a fi nevoie de o nouă autorizare, dar cu respectarea reglementărilor specifice fiecărui stat gazdă și notificarea autorităților competente, în special cele legate de protecția consumatorilor, transparență și norme de supraveghere prudențială.

În raport de aceste argumente, recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că instanța de apel a încălcat jurisprudența Curții Constituționale prin care s-a statuat că instituțiile financiare nebancare au un regim juridic diferit față de instituțiile financiare bancare (instituțiile de credit), acestea fiind reglementate prin acte normative diferite, fiecare act normativ stabilind reguli diferite referitoare la condițiile minime de acces la activitatea de creditare, ceea ce înseamnă că acestea nu au un regim juridic identic care să impună în mod necesar un tratament juridic identic, așa cum a apreciat instanța de apel, preluând motivarea instanței de fond.

De asemenea, recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanța de apel a jurisprudenței Curții Constituționale, precum și a prevederilor art. 9 din Legea nr. 190/1999 și a art. 1.578 C. civ.

La 29 mai 2025, intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 17 iunie 2025, iar la 30 iunie 2025, aceasta a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte arată că respingerea probei cu înscrisuri, solicitată de către apelanta-reclamantă (recurenta din prezenta cauză), nu poate constitui un motiv de nelegalitate a deciziei instanței de apel, din perspectiva prefigurată de parte.

Potrivit art. 471

1

alin. (2) Cod procedură civilă, "(2) În cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel și îi va comunica, în scris, apelantului că are obligația de a completa sau modifica cererea. Completarea sau modificarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării".

Or, astfel cum reiese din dispoziția legală redată mai sus, aceasta vizează regularizarea cererii de apel și nu administrarea probelor în apel, astfel cum susține recurenta-reclamantă.

Continuând analiza criticilor dezvoltate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) Cod procedură civilă.

Instanța de recurs subliniază că, în planul probațiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanțelor de fond, instanțele au o marjă de apreciere asupra utilității probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluționarea procesului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 din același cod.

Sub un alt aspect, se impune a se arăta că legea nu instituie o obligație în sarcina judecătorului, de a încuviința toate probele solicitate, fără un examen asupra utilității acestora în soluționarea pricinii deduse judecății.

Prin urmare, în măsura în care se constată că proba nu este pertinentă sau concludentă, neavând legătură cu obiectul procesului ori purtând asupra unor împrejurări care nu sunt de natură să conducă la rezolvarea cauzei, judecătorul va respinge solicitarea de încuviințare a probei, fără ca o astfel de măsură să reprezinte o încălcare a dreptului la apărare al părții care a propus proba respectivă, astfel cum susține recurenta-reclamantă, în raport de dispozițiile art. 6 din CEDO și de art. 20 și 21 din Constituția României.

Resorturile interne ale instanței de fond, care justifică hotărârea acesteia de a admite ori respinge o probă, apreciind asupra utilității sale în demersul procesual al părților de a dovedi starea de fapt pe care se întemeiază pretențiile judiciare, nu pot fi cenzurate în recurs, cale extraordinară de atac prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., poate fi verificată doar încălcarea normelor de procedură, încălcare ce nu poate fi reținută în cauză.

Din perspectiva încălcării principiului contradictorialității, recurenta-reclamantă a invocat, pe de o parte, faptul că instanța de apel nu a pus în discuția părților probele solicitate, în raport de temeiurile de drept avute în vedere de prima instanță, iar, pe de altă parte, faptul că, prin respingerea cererii de amânare în vederea angajării unui apărător, instanța i-a încălcat dreptul la apărare și pe cel la un proces echitabil.

Înalta Curte constată că, la termenul din 14 februarie 2025, cauza s-a soluționat în lipsa părților legal citate, Curtea pronunțându-se asupra cererilor formulate de în scris de apelanta-reclamantă, motiv pentru care nu se poate reține că instanța de apel nu a pus în discuția părților solicitările acestora.

La acest termen, instanța de apel a respins cererea de amânare a judecării cauzei pentru angajarea unui apărător, formulată de apelanta-reclamantă, reținând, în raport de dispozițiile art. 222 C. proc. civ., că o astfel de cerere poate fi formulată în mod excepțional și că, față de data promovării căii de atac la 10.10.2024, nu reiese care este motivul temeinic ce a împiedicat partea să angajeze un apărător.

Din perspectiva respingerii cererii de amânare în vederea angajării unui apărător, Înalta Curte reține că este formală critica recurentei-reclamante, câtă vreme aceasta nu expune niciun argument apt de a demonstra nelegalitatea soluționării acestei cereri.

Deși în susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă și dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. a), respectiv la art. 25 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, aspect ce configurează o nemulțumire a părții cu privire la taxa judiciară de timbru stabilită de instanța de apel, Înalta Curte arată că, în raport de dispozițiile art. 39 alin. (1) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, " (1) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate".

Ca atare, reexaminarea este singura posibilitate prevăzută de lege pentru cel nemulțumit de cuantumul taxei judiciare de timbru la plata căreia a fost obligat, în recurs, neputând fi invocate aspecte de nelegalitate din această perspectivă.

Înalta Curte va înlătura și motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în susținerea căruia recurenta-reclamantă a invocat faptul că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte învederează că redarea unor considerente disparate ale hotărârii primei instanțe, scoase din context, nu poate fi circumscrisă motivului de casare invocat.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, sub un prim aspect, greșita aplicare a normelor de drept material, susținând că instituția de credit din Olanda era supusă reglementărilor europene, astfel că trebuia să respecte regimul de "pașaport", prevăzut de această legislație.

Susținerile recurentei-reclamante prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în susținerea cererii de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanța de apel a jurisprudenței Curții Constituționale a României, a prevederilor art. 9 din Legea nr. 190/1999, precum și a art. 1.578 C. civ.

Înalta Curte nu poate reține argumentele recurentei-reclamante, pe de o parte motivat de faptul că instanța de apel a reținut că în fața primei instanțe nu s-a invocat prin cererea introductivă sau printr-o cerere modificatoare lipsa consimțământului, raportat la dispozițiile art. 9 din Legea nr. 190/1999, analiza instanței de prim control judiciar fiind făcută cu respectarea limitelor învestirii primei instanțe, iar, pe de altă parte, întrucât încălcarea de către instanța de apel a art. 1.578 C. civ. este invocată omisso medio, direct prin cererea de recurs.

Totodată, invocarea generică în sensul încălcării de către instanța de apel a jurisprudenței Curții Constituționale a României nu poate constitui o veritabilă critică de nelegalitate, întrucât controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 198 din 14 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 198 din 14 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2025.