ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 990/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin acțiunea precizată la data de 23.01.2013, 18.09.2014 și 23.02.2016, înregistrată sub nr. x/2012*, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. - SUCURSALA BAIA MARE, C. S.A., D.., E. și D., să se dispună constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1, art. 5.2, art. 5.3, art. 5.4, art. 5.5, art. 6.1 lit. b), art. 7.6, art. 8.2 alin. (4), art. 9.1, art. 13.6, art. 14.1, art. 15, art. 17.6 din contractul de credit de nevoi personale nr. x/07.02.2008, constatarea nulității absolute a clauzelor inserate la art. 6.1, art. 6.2, art. 6.3, art. 6.4, art. 6.5, art. 7.1 lit. b), art. 8.6, art. 9.2 alin. (4), art. 10.1, art. 13 lit. b), art. 14.1 lit. v), art. 14.2 lit. c) din contractul de credit de nevoi personale nr. x/7.157 din 06.03.2008, să se dispună eliminarea clauzelor abuzive, lovite de nulitate absolută din cele două contracte de credit, cu consecința repunerii părților contractante în situația anterioară și obligarea C. S.A. la revizuirea ambelor contracte de credit, inclusiv cu luarea în considerare a celor dispuse în procesul-verbal încheiat de către Agenția Națională pentru Protecția Consumatorului - Regiunea Nord-Vest Cluj și în sentința civilă nr. 1551/2015 pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr. x/2013, definitivă și irevocabilă prin decizia Tribunalului Maramureș nr. 1726/21.12.2015, astfel:

- în contractul de credit de nevoi personale x din 07.02.2008 să se stipuleze faptul că nivelul dobânzii variabile inițiale percepute este de 5,7% și este compusă din marja fixă a băncii în valoare de 3,01%, la care se adaugă valoarea indicelui de referință Libor la 3 luni, precum și faptul că modificarea dobânzii se poate produce numai în funcție de variațiile indicelui de referință Libor și să se emită un nou grafic de rambursare;

- în contractul de credit ipotecar x din 06.03.2008 să se stipuleze faptul că nivelul dobânzii variabile inițiale percepute este de 4,59% și este compusă din marja fixă a băncii în valoare de 1,80 %, la care se adaugă valoarea indicelui de referință Libor la 3 luni, precum și faptul că modificarea dobânzii se poate produce numai în funcție de variațiile indicelui de referință Libor și să se emită un nou grafic de rambursare.

S-a solicitat a se constata nulitatea absolută a actelor adiționale nr. x din ambele contracte de credit, a convențiilor/contractelor de cesiuni ale creanțelor din ambele contracte de credit, precum și constatarea nulității absolute a actului recognitiv încheiat în formă autentică privind recunoașterea cesiunilor și obligarea pârâtelor, în solidar, la restituirea sumelor achitate de reclamanți în perioada 2008-2013, cu titlu de prejudicii rezultate din sume nedatorate de reclamanți, după cum urmează:

- echivalentul în RON a sumei de 3.799,62 CHF percepută de bancă cu titlu de dobândă și nedatorată de reclamanți în derularea contractului de credit de nevoi personale nr. x din 07 02.2008, actualizată cu indicele de inflație, calculată de la data 01.01.2018 și până la data plății efective;

- echivalentul în RON a sumei de 7.807,76 CHF percepută de bancă cu titlu de dobândă și nedatorată de reclamanți în derularea contractului de credit ipotecar nr. x din 06.03.2008, actualizată cu indicele de inflație, calculată de la data 01.01.2018 și până la data plății efective;

- echivalentul în RON a sumei de 802,4 CHF reținută de bancă la data de 11.02.2008 pentru creditul nr. x, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare în procent de 2% din valoarea creditului acordat, calculată de la data 11.02.2008 și până la data plății efective;

- echivalentul în RON a sumei de 1.616 CHF reținută de bancă la data de 06.03.2008 pentru creditul nr. x, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare în procent de 2% din valoarea creditului acordat, calculată de la data 06.03.2008 și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 813 din 9 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2012, s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. S.A. - SUCURSALA BAIA MARE și în consecință:

S-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute în art. 5.3 din contractul de credit nr. x.204/3.500/7.441/07.02.2008, referitoare la modalitatea de comunicare a noului procent de dobândă prin afișare la sediile unităților bancare.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în art. 7.6 alin. (2), art. 13.6, art. 15 din contractul de credit nr. x.204/3.500/7.441/07.02.2008.

S-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei inserate la art. 9.1 din contractul de credit nr. x.204/3.500/7.441/07.02.2008, privind modificarea unilaterală a graficului de rambursare de către bancă în cazul modificării nivelului ratei de dobândă curentă conform art. 5.2.

S-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la art. 6.3 din contractul de credit nr. x.202/3.500/7.157/06.03.2008, referitoare la comunicarea noului procent de dobândă prin afișare la sediul unităților bancare.

S-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la art. 10.1 din contractul de credit nr. x.202/3.500/7.157/06.03.2008, referitoare la modificarea unilaterală de către bancă a graficului de rambursare în cazul modificării nivelului ratei de dobândă curentă conform art. 6.2.

S-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzelor inserate la art. 14.1 lit. v) și art. 14.2 lit. a) din contractul de credit nr. x.202/3.500/7.157/06.03.2008, referitoare la informarea împrumutatului prin afișare la sediile unităților bancare.

S-a respins cererea reclamanților privind constatarea nulității absolute a clauzelor inserate la art. 5.1, art. 5.2, art. 5.4, art. 5.5, art. 6.1 lit. b), art. 8.2 alin. (4), art. 14.1, art. 17.6 din contractul de credit nr. x.204/3.500/7.441/07.02.2008.

S-a respins cererea reclamanților privind constatarea nulității absolute a clauzelor inserate la art. 6.1, art. 6.2, art. 6.4 lit. a), art. 6.5, art. 6.6, art. 7.1 lit. b), art. 8.6, art. 9.2 alin. (4), art. 13 lit. b), din contractul de credit nr. x.202/3.500/7.157/06.03.2008.

Pârâtele C. S.A. și C. S.A. - SUCURSALA BAIA MARE au fost obligate să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de dobândă în perioada 7.02.2008-20.08.2010 peste procentul de 5,7% dobândă curentă, în baza contractului de credit nr. x.204/3.500/7.441/07.02.2008, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.

Pârâtele C. S.A. și C. S.A. - SUCURSALA BAIA MARE au fost obligate să plătească reclamanților sumele achitate cu titlu de dobândă în perioada 06.03.2008-20.08.2010, peste procentul de 6,49 % dobândă curentă, în baza contractului de credit nr. x.202/3.500/7.157/6.03.2008, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.

S-au respins cererile reclamanților privind constatarea nulității absolute a actelor adiționale aferente contractelor de credit nr. x.204/3.500/7.441/7.02.2008 și nr. 2.202/3.500.7.157/6.03.2008, a contractelor de cesiune de creanță, a actului recognitiv privind recunoașterea cesiunilor.

S-au respins cererile reclamanților promovate în contradictoriu cu pârâții D., E. și F..

Pârâtele C. S.A. și C. S.A. - SUCURSALA BAIA MARE au fost obligate să plătească reclamanților suma de 2.439 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 598 din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanții B. și A. împotriva sentințe civile nr. 813/9.05.2018, pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2012, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea și în consecință:

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 5.2 din contractul de credit de nevoi personale x din 07.02.2008.

Au fost obligați intimații la precizarea clauzei privind dobânda curentă în sensul definirii elementelor componente ale dobânzii curente și cuantumului acesteia după următoarea formulă: 3,01p.p+LIBOR CHF 3M pentru intervalul cuprins între data încheierii contractului - 07.02.2008 și data de 20.08.2010, modalitatea de calcul a dobânzii fiind determinată în funcție de evoluția indicelui de referință LIBOR CHF 3M (în virtutea clauzei de indexare cuprinsă în contract), cu mențiunea că marja băncii este fixă.

Au fost obligați intimații, în solidar, la restituirea în favoarea reclamaților a sumelor achitate în plus peste nivelul dobânzii curente determinat conform formulei 3,01p.p+LIBOR CHF 3M, în intervalul cuprins între data încheierii contractului - 07.02.2008 și data de 20.08.2010 - echivalent în RON, actualizat cu indicele de inflație calculat de la data 1.01.2018 și până la data plății efective.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 6.1. lit. b) din contractul de credit de nevoi personale x din 07.02.2008.

Au fost obligați intimații, în solidar, la restituirea în favoarea reclamaților a echivalentului în RON la data plății a sumei de 802,4 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de acordare.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 6.2 din contractul de credit de ipotecar nr. x din 06.03.2008

Au fost obligați intimații la precizarea clauzei privind dobânda curentă din contractul de credit de ipotecar nr. x din 06.03.2008 în sensul definirii elementelor componente ale dobânzii și cuantumului acesteia după următoarea formulă: 1,80 p.p +LIBOR CHF 3M pentru intervalul cuprins între data încheierii contractului 06.03.2008 și data de 20.08.2010, modalitatea de calcul a dobânzii fiind determinată în funcție de evoluția indicelui de referință LIBOR CHF 3M (în virtutea clauzei de indexare cuprinsă în contract), cu mențiunea că marja băncii este fixă.

Au fost obligați intimații, în solidar, la restituirea în favoarea reclamaților a sumelor achitate în plus peste nivelul dobânzii curente, determinat conform formulei 1,80 p.p+LIBOR CHF 3M în intervalul cuprins între data încheierii contractului - 06.03.2008 și data de 20.08.2010 - echivalent în RON actualizat cu indicele de inflație calculat de la data 1.01.2018 și până la data plății efective.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 7.1 . lit. b) din contractul de credit de nevoi personale x din 06.03.2008 .

Au fost obligați intimații, în solidar, la restituirea în favoarea reclamaților a echivalentului în RON la data plății a sumei de 1.616 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare.

S-a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Deși comisioanele intră în sfera costului total al contractului, în accepțiunea dată prin Directiva nr. 2008/48, clauzele referitoare la comisioane, pot fi supuse controlului de legalitate din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în plan intern a Directivei nr. 93/13.

În acest sens, curtea a observat că, în raport de prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, mecanismul de verificare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale exclude de la examinare prevederile contractuale care privesc obiectul principal al contractului și cele care pun în discuție raportul dintre cerințele de preț sau remunerație față de serviciile prestate sau bunurile livrate consumatorului, în privința acestora din urmă neexistând un criteriu obiectiv sau barem care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat.

Atât prevederile art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48, cât și cele ale art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010, care asigură transpunerea în dreptul intern a prevederilor Directivei 2008/48, definesc noțiunea de cost total al creditului pentru consumatori într-un sens cât se poate de larg, întrucât impun ca suma totală a costurilor sau a altor cheltuieli impuse în sarcina consumatorului și care sunt aferente unor prestații datorate de acesta creditorului său și oricăror terți, în baza contractului, să fie stabilită în mod clar în contractele de credit pentru consum, iar această obligație a profesionistului, de menționare a sumei totale a costurilor, trebuie să contribuie la realizarea obiectivului principal de transparență urmărit de această directivă, după cum a menționat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea Matei și Matei împotriva S.C. VOLKBANK ROMÂNIA S.A..

Contrar acestei accepțiuni largi a noțiunii de "obiect" și "preț" al creditului, noțiunea de "obiect principal" al contractului în sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanța de apel a apreciat că se impune a fi interpretată în mod restrictiv, dat fiind faptul că aceste prevederi legale reglementează o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin Directiva 93/13. Ca urmare, după cum s-a arătat de către Curtea de la Luxemburg în hotărârea anterior menționată, domeniul de aplicare exact al noțiunilor de "obiect" și "preț" în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii de "cost total al creditului pentru consumator" în accepțiunea art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48. În caz contrar, excepția de la controlul pe fond al clauzelor abuzive ar fi extinsă nejustificat de mult, ceea ce ar contraveni însuși obiectivului avut în vedere prin Directiva 93/13.

Curtea de apel a apreciat că se impune a se avea în vedere faptul că în hotărârea Kasler și Kaslerne Rabai, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că dispozițiile contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului" în accepțiunea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului, revenind instanței naționale sarcina de a aprecia dacă o clauză supusă analizei constituie un element esențial al prestației debitorului, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta.

În consecință, ar urma ca instanța să aplice aceste criterii în cauza dedusă judecății, stabilind dacă obligația de achitare a comisionului de acordare se înscrie printre prestațiile esențiale ce revin debitorului și care, ca atare, caracterizează contractul de credit sau reprezintă doar o obligație cu caracter accesoriu în raport de cele care definesc esența însăși a contractului încheiat de părți.

O asemenea verificare, potrivit instanței de apel, nu poate fi însă realizată într-o manieră cât se poate de clară și exactă din punct de vedere juridic, în condițiile în care comisionul de acordare nu a fost definit prin contract, fiind imposibil de a se stabili într-o manieră riguroasă ce prestație a creditorului acoperă acestea, în contrapartidă. În contractul de credit în litigiu comisionul respectiv nu au fost definit, fiind menționat doar cuantumul procentual al acestuia și modalitatea de plată. Cu privire la comisionul acordare, s-a omis a fi specificate elementele care ar fi justificat rațiunea stabilirii unui asemenea comision, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale. În cazul comisionului de acordare, s-a prevăzut doar că acesta ar fi menit să acopere "monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror obligații asumate de acesta în baza contractului de credit", or o asemenea formulare este cu totul generală, neputându-se determina în concret serviciile prestate de bancă al căror cost să fie reprezentat de acest comision.

Ca atare, instanța de apel a arătat că nu se pot verifica rațiunile avute în vedere de bancă la perceperea acestui comision, serviciile pretins prestate de către aceasta consumatorului și pentru a căror plată s-a stabilit comisionul în discuție și, prin urmare, nici chiar dacă acest comision se referă la o prestație esențială a debitorului, stabilită în contrapartidă cu o prestație principală, în economia contractului, ce revenea instituției de credit.

Curtea de apel a considerat că menționarea în mod concret în contract a sumelor care trebuie achitate cu titlu de comision de acordare, respectiv cuantumul procentual, nu are semnificația unei definiri riguroase a acestui comision și nu poate conduce la concluzia susținută de bancă în sensul că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o modalitate clară și ușor de înțeles.

Nici împrejurarea invocată de bancă, în sensul că potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, instituția de credit este îndreptățită la plata unui comision de acordare nu poate fi reținută, întrucât dispozițiile acestui act normativ nu sunt aplicabile în speță, contractul de credit fiind încheiat în anul 2008, anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat.

Curtea a apreciat că dispoziția contractuală care a fost supusă analizei nu a fost negociată de părțile în litigiu, făcând parte din contractul de credit, care are caracter preformulat, astfel încât băncii i-a revenit obligația de a proba faptul că această clauză a fost negociată, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 și că banca nu a făcut însă o asemenea probă.

Referitor la cerințele ca prevederile contractuale supuse analizei să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, curtea a reținut că și acestea sunt îndeplinite.

Potrivit instanței de apel, reglementând comisionul de acordare exclusiv sub aspectul întinderii lui, banca a impus niște costuri în sarcina consumatorului (destul de substanțiale din punct de vedere valoric), fără a face precizări referitoare la funcțiile acestor comisioane/serviciile prestate în favoarea consumatorului, al căror cost să fie acoperit de comisionul în discuție. Un asemenea mod de stipulare al clauzelor contractuale referitoare la respectivul comision încalcă exigențele bunei-credințe și este de natură a crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, întrucât impune costuri în sarcina consumatorului, aparent fără a exista o rațiune a perceperii acestuia.

În sfârșit, instanța de apel a apreciat că nu pot fi reținute nici susținerile băncii referitoare la pretinsa inadmisibilitate a restituirii prestațiilor executate în temeiul contractului. Odată cu constatarea nulității unor clauze contractuale abuzive din contractul încheiat de părți, s-a născut în favoarea reclamanților apelanți și dreptul la restituirea sumelor încasate în baza respectivei clauze, restituirea acestor sume reprezentând o modalitate de restabilire a situației anterioare încheierii contractului în care au fost inserate clauzele abuzive, restabilire care are un caracter accesoriu în raport de constatarea nulității clauzelor și care nu se poate dispune decât subsecvent aplicării acestei sancțiuni. La momentul încheierii contractului, temeiul legal care configurează admisibilitatea unei asemenea cereri este reprezentat de principiul de drept potrivit căruia unul dintre efectele nulității absolute îl reprezintă repunerea părților în situația anterioară contractului, care se poate materializa și în restituirea prestațiilor deja executate în temeiul unei clauze nule.

În același sens, curtea a reținut că dreptul la restituirea prestațiilor executate în temeiul unei clauze abuzive este însă un drept recunoscut în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. În cauzele conexate C- 154/15, C-307/15 și C-308/15 Francisco Gutiérrez Naranjo, instanța de contencios unional a stabilit că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale care limitează în timp efectele restitutorii legate de constatarea pe cale judiciară a caracterului abuziv, în sensul articolului 3 alin. (1) din această directivă, al unei clauze conținute într-un contract încheiat de un profesionist cu un consumator doar la sumele plătite în mod nejustificat în aplicarea unei astfel de clauze, ulterior pronunțării deciziei care a constatat pe cale judecătorească acest caracter abuziv.

Cu privire la clauzele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, curtea de apel s-a raportat la punctul 1 lit. j) din Anexa la Directiva 93/13, care conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive. În același sens, prin art. 1 alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, s-a stabilit că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Ținând seama de natura, economia generală și prevederile contractului de credit analizat, curtea de apel a considerat că se impune a se preciza că o asemenea clauză privitoare la mecanismul de ajustare a ratei dobânzii aplicabile creditului acordat, mecanism care depinde în totalitate de opțiunea creditorului, acesta putând stabili singur și unilateral condițiile în care se impune revizuirea ratei dobânzii, are un caracter accesoriu în raport de obiectul principal al prestației debitorului, care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de către împrumutător. O asemenea clauză nu definește nici măcar obiectul obligației consumatorului de plată a dobânzii aferente creditului acordat, ci definește mecanismul aplicat de bancă pentru a modifica cuantumul dobânzii aplicate creditului respectiv, clauza având din această perspectivă un evident caracter accesoriu și neintrând astfel sub incidența prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la caracterul inteligibil al clauzei în discuție, curtea a constatat că în contractul de credit supus analizei s-au omis a fi specificate orice elemente care ar fi permis cunoașterea modului de revizuire a ratei dobânzii practicate de bancă, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a clauzelor care stabileau obligații în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale.

Or, în condițiile unei atare omisiuni, instanța de apel a arătat că nu poate verifica rațiunea avută în vedere de bancă la modificarea cuantumului dobânzii, lipsind orice repere sau indicatori obiectivi expuși în contract, a căror aplicare să poată fi analizată de către instanțele de judecată.

În același context instanța a reținut și că banca a avansat în cadrul procesului o serie de factori care sunt luați în considerare la stabilirea nivelului dobânzii: condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă.

Prevederile contractuale referitoare la stabilirea modului de revizuire al dobânzii, astfel cum a apreciat instanța de apel, se impunea a fi redactate într-un limbaj clar și transparent, cu ocazia încheierii contractului, orice explicații ale uneia din părțile contractante cu privire la conținutul și semnificația unora dintre clauzele contractuale, ulterioare încheierii acestui contract, având un caracter artificial și îndepărtat de scopul pretins urmărit de ambele părți la semnarea contractului.

Instanța de apel a apreciat, de asemenea, că împrejurarea că împrumutații nu au uzat de dreptul lor de reziliere a contractului de credit în condițiile majorării ratei dobânzii nu are relevanță, întrucât prima dintre condițiile pentru ca o clauză, ce dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, să nu fie considerată abuzivă, este aceea ca această modificare să opereze pentru un motiv precis determinat, prevăzut în contract, or această condiție nu era îndeplinită în speță, prevederea de la art. 4.5 din contract nefăcând nicio mențiune cu privire la circumstanțele/motivele care pot determina activarea clauzei și modificarea ratei dobânzii.

Pentru a nu avea caracter abuziv, clauzele care permit profesionistului să modifice condițiile contractuale convenite inițial trebuie să specifice în mod expres și explicit situațiile în care profesionistul este autorizat să procedeze la o asemenea modificare, întrucât numai într-o asemenea situație consumatorul își poate exprima într-un mod liber consimțământul la încheierea contractului, având reprezentarea clară a modului în care contractul va fi executat și a modului în care acesta poate fi modificat pe parcursul executării sale.

Or, în cauza dedusă judecății, nu a fost precizat un motiv temeinic justificat, în raport de care se putea proceda la modificarea ratei dobânzii, după cum s-a menționat mai sus, din această perspectivă clauza analizată având caracter abuziv.

Totodată, instanța de apel a reținut că reclamanții au semnat actele adiționale de conformare a contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât, clauzele contractelor de credit au fost aliniate la rigoarea prevederilor ordonanței începând cu data de 20.08.2010, și că nu a fost invocat nici un motiv justificat care să afecteze valabilitatea actelor adiționale și a actului recognitiv privind recunoașterea cesiunilor de creanță ce determină constatarea caracterului abuziv al acestora.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A.

Motivele recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. sunt următoarele:

Potrivit recurenților-reclamanți, instanța de apel a respins petitele privind constatarea nulității absolute a actelor adiționale nr. x din ambele contracte de credit, a convențiilor/contractelor de cesiuni ale creanțelor din ambele contracte de credit în străinătate și constatarea nulității absolute a actului recognitiv încheiat în formă autentică privind recunoașterea cesiunilor, precum și obligarea intimaților la restituirea sumelor achitate în perioada 2008-2013, actualizate cu indicele de inflație, calculat de la data înregistrării acțiunii inițiale și până la data plății efective.

La soluționarea acestor petite instanța de apel a arătat că reclamanții au semnat actele adiționale de conformare a contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât, clauzele contractelor de credit au fost aliniate la rigoarea prevederilor ordonanței începând cu data de 20.08.2010 și că nu a fost invocat în prezenta cauză nici un motiv justificat care să afecteze valabilitatea actelor adiționale și a actului recognitiv privind recunoașterea cesiunilor de creanță ce determină constatarea caracterului abuziv al acestora.

Potrivit recurenților-reclamanți, acest unic considerent, pur formal, al instanței de apel, este străin de natura pricinii.

Recurenții-reclamanți arată că, privitor la petitele mai sus menționate, hotărârea a fost pronunțată fără a se judeca fondul nulității absolute invocate, nefiind motivată.

În acest sens, recurenții-reclamanți menționează că au invocat nulitatea absolută, solicitând ca instanțele de judecată să se pronunțe asupra condițiilor de validitate cerute de lege și în mod expres de legea specială (O.U.G nr. 50/2010), respectiv să cerceteze existența condiției legale a unui consimțământ valabil exprimat din perspectiva îndeplinirii unei calități speciale, a capacității speciale de folosință, expres prevăzută de lege în sarcina creditorului bancar.

Potrivit recurenților-reclamanți, unul din motivele esențiale pentru care prin decizia Curții de Apel Cluj nr. 1422/2015 s-a dispus rejudecarea în dosarul nr. x/2012, l-a constituit necesitatea analizării capacității speciale de folosință a intimatei D. la încheierea actelor adiționale în condițiile O.U.G nr. 50/2010.

În opinia recurenților-reclamanți, instanța de apel a încălcat puterea lucrului judecat din decizia nr. 1422/2015 a Curții de Apel Cluj, care a statuat obligația de verificare a capacității speciale de folosință a intimatei D. la momentul încheirii actelor adiționale se impunea ca un "dat" în temeiul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat pe acest aspect.

În plus, recurenții-reclamanți consideră că instanța de apel a ignorat și faptul că la momentul încheierii actelor adiționale, al cesiunilor și al actului recongnitiv, nu exista o crență certă exigibilă și lichidă, declarată ca atare în mod legal, anticipat de către bancă, ceea ce însemnă că validitatea acestor acte nu subzistă nici din perspectiva condiției existenței unui obiect licit determinat sau determinabil

Ca atare, recurenții-reclamanți apreciază că instanța de apel a interpretat greșit actele juridice deduse judecății și a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora (art. 304 pct. 8 vechiul C. proc. civ.).

Recurenții-reclamanți consideră că intimata D.. cu sediul în Amsterdam. Freed Roeskestraat 123 Olympic plz. 1073 EE, Olanda, și-a asumat calitatea de "creditor", dar acest fapt încalcă prevederile exprese ale art. 7 pct. 5 din O.U.G nr. 50/2010.

Din probatoriul administrat, astfel cum arată recurenții-reclamanți, rezultă că intimata D.. nu desfășura la data semnării actelor adiționale o activitate conform legislației române, deci nu putea avea calitatea de creditor.

Totodată, recurenții-reclamanți arată că instanța de apel nu a cercetat nici înscrisul denumit "contract de transfer" întocmit la data de 21.05.2008, potrivit căruia intimata C. S.A. a exportat unei entități bancare din Ungaria, toate drepturile și obligațiile prevăzute în cele două contracte de credit, sub denumirea de "pachet de creanțe", în condițiile în care acesta nu conținea în realitate creanțe certe, exigibile și lichide.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel nu a observat că intimata C. S.A, anterior cesiunilor de creanțe, nu a procedat la punerea recurenților-reclamanți în întârziere și nici la constatarea exigibilității anticipate a creditelor, deși avea această obligație potrivit art. 12 din contractul de credit nr. x și ale art. 13 din contractul de credit nr. x/2008.

C. S.A., astfel cum susțin recurenții-reclamanți, a încălcat și prevederile art. 26 din Legea nr. 190/1999, deoarece nu le-a notificat intervenirea cesiunii în termen de zece zile, acest lucru nefiind, de altfel, posibil din punct de vedere legal, deoarece creanța nu fusese declarată certă lichidă și exigibilă anticipat.

În consecință, recurenții-reclamanți apreciază că instanța de apel nu a cercetat faptul că la data de 21.05.2008, pârâta C. S.A. a încheiat actul de cesiune mai sus menționat cu încălcarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 190/1999, întrucât nu a cesionat creanțe certe lichide și exigibile, ci a cesionat toate drepturile și obligațiile din ambele contracte de credit.

Potrivit recurenților-reclamanți, situația descrisă mai sus, s-a repetat și în anul 2009, când la data de 31.08.2009 cesionarul din Ungaria a vândut unui alt cesionar din Olanda aceeași pretinsă creanță care nici de această dată nu a fost declarată certă, lichidă și exigibilă, în condițiile în care aveau executate obligațiile contractuale asumate la zi.

Recurenții-reclamanți susțin și faptul că instanța de apel nu a cercetat nici condițiile de legalitate a actului recognitiv încheiat în formă autentică la data de 15.11.2013, prin care intimatele au procedat la recunoașterea mai multor cesiuni, printre care și cea care îi privește.

În opinia recurenților-reclamanți, această din urmă cesiune este nelegală și reprezintă o încercare nereușită de legalizare retroactivă a calității de creditor a D., cu scopul de a justifica retroactiv calitatea specială cerută de prevederile art. 7 din O.U.G. nr. 50/2010 în vigoare la data încheierii actelor adiționale.

Ca atare, recurenții-reclamanți consideră că actul recognitiv nu le este opozabil și arată că din adresele emise de B.N.R. și O.R.C. rezultă că intimatele nu figurează ca persoane juridice inclusiv sucursale în sensul prevederilor art. 7 din O.U.G nr. 50/2010, fapt necontestat de către acestea, dar necercetat de către instanța de apel.

Raportat la aceste argumente, recurenții-reclamanți arată că, în condițiile în care instanța de apel nu a realizat o minimă examinare a motivelor de nulitate pe care le-au invocat, este incident motivul necercetării fondului prevăzut de art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți precizează și că, în ceea ce privește prejudiciul creat de către intimate prin perceperea unor dobânzi nelegale, instanța de apel nu a cercetat că acesta este dovedit și stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză judiciară contabilă întocmit de către expert contabil G..

Recurenții-reclamanți consideră că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea prevederilor art. 950 pct. 4 din vechiul C. civ., actele adiționale fiind încheiate cu fraudarea legii. Acest fapt lipsește actele contestate de o condiție esențială pentru validitatea lor, prevăzută de art. 948 vechiul C. civ., prevedere de asemenea încălcată, potrivit recurnților-reclamanți de către instanța de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 din vechiul C. proc. civ.

În susținerea recursului declarat, recurenta-pârâtă C. S.A. aduce următoarele argumente:

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanța de apel a reținut motive contradictorii, devenind incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, deși în ceea ce privește comisionul de acordare, instanța de apel a reținut că art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 nu este incident în cauză, contractul de credit fiind încheiat în anul 2008, anterior intrării in vigoare a acestui act normativ, în urma eliminării clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda a aplicat retroactiv formula prevăzută la art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă invocă, de asemenea, faptul că instanța de apel a dispus eliminarea din contracte a clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda (art. 5.2 din contractul x, respectiv art. 6.2 din contractul x), dar nu a motivat de ce a dispus introducerea retroactivă în contracte a unor clauze noi care să cuprindă formula 3,01 marja + indice, respectiv 1,80 marja + indice și recalcularea dobânzii în cele două contracte în funcție de această formulă.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel nu a indicat cum a calculat aceste marje inexistente în contractele respective.

Un alt motiv de casare este reprezentat de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocând faptul că instanța de fond a interpretat în mod greșit contractele deduse judecații și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, potrivit prevederilor art. 5.2 din contractul nr. x, respectiv 6.2 din contractul nr. x: "Pentru creditul acordat, Clientul datorează și va plăti băncii o rată de dobândă revizuibilă în conformitate cu politica Băncii.

Banca își rezervă dreptul să revizuiască periodic rata dobânzii în funcție de evoluția indicatorilor de referință pentru fiecare valută (EURIBOR pentru Euro, ROBOR pentru RON, etc.)".

Instanța a dispus eliminarea acestor clauze, dar în mod nelegal a modificat voința părților și a introdus în contractele inițiale de credit o "marjă a băncii" care nu era prevăzută în aceste acte juridice ce constituie legea părților, conform art. 969 C. civ.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 6-7 din Legea nr. 193/2000, art. 969 C. civ., întrucât a modificat clauzele contractuale și a introdus retroactiv de la data încheierii contractului o clauză nouă în contracte care să cuprindă formula: 3,01 marja + indice respectiv 1,80 marja + indice.

Totodată, a dispus în mod nelegal recalcularea dobânzii după această formulă și restituirea sumelor achitate de intimați.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 efectul nulității îl reprezintă eliminarea clauzelor din contracte ca și cum aceste clauze nu s-ar fi aflat niciodată în contract și nu ar fi produs niciodată efecte.

Potrivit recurentei-pârâte, anularea clauzelor prevăzute la art. 5.2, respectiv 6.2 din contracte nu permite instanței să modifice contractele și nu conduce la includerea retroactivă în contracte (de la data încheierii) a unei clauze noi și la restituirea diferențelor de dobândă calculate în funcție de această formulă.

Recurenta-pârâtă precizează, de asemenea, că în contractul de credit semnat de părți nu era prevăzută o marjă a băncii, astfel că solicitarea adresată de reclamanți instanței depășește voința părților contractante.

Cu privire la restituirea sumelor, recurenta-pârâtă solicită să se rețină că în cauză s-a administrat o expertiză care nu a reținut sume achitate în plus de clienți în urma aplicării clauzelor contractuale.

În opinia recurentei-pârâte, instanța a aplicat în mod eronat prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și prevederile art. 969 C. civ.

În acest sens, recurenta pârâtă susține că instanța de apel a reținut în mod eronat că nu a făcut dovada negocierii, expunând exhaustiv situația de fapt, în raport de care invocă îndeplinirea acestei cerințe.

Cu privire la clauzele prevăzute la art. 5.2 din contractul de credit nr. x/3500/7441, respectiv 6.2 din contractul nr. x, arată că toate clauzele contractuale trebuie interpretate unitar, pentru a se evita interpretări trunchiate, care nu au legătura cu voința părților.

În opinia recurentei-pârâte, instanța a reținut motive străine de natura cauzei, întrucât, nici prin întâmpinare și nici prin alte apărări nu a invocat ca și factori de stabilire a dobânzii condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu previzionarea obligatorie și costurile de refinanțare de piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de bancă.

În opinia recurentei-pârâte, nu se poate reține faptul că, în materie de creditare, clauza privind dobânda variabilă în funcție de elemente clar prevăzute ar fi o clauză abuzivă, în sensul că ar crea un dezechilibru semnificativ între părțile contractate.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că în Lista anexă la Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda variabilă nu este menționată ca și dispoziție contractuală care poate fi considerată abuzivă.

În ceea ce privește structura dobânzii variabile, recurenta-pârâtă apreciază că, teoretic, aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcție de mai mulți factori care influențează costurile resurselor băncii, precum: condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative, care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu previzionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă.

Recurenta-pârâtă susține că aceasta era o practică bancară generalizată și permisă, în condițiile în care nu exista vreo dispoziție legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulți factori.

În raport de dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864, recurenta-pârâtă susține că părțile, în deplină cunoștință de cauză, au agreat clauzele contractuale, aceasta fiind voința lor.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că variația dobânzii nu era exclusiv influențată de politica băncii, ci avea în vedere "valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută", factor obiectiv, independent de voința furnizorului de servicii financiare.

Din dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, astfel cum susține recurenta-pârâtă, rezultă că suntem în prezența unui dezechilibru semnificativ doar în împrejurarea în care există obligații doar pentru consumator, furnizorul neasumându-și nicio contraprestație, or, în cauza dedusă judecății, clauzele nu determină producerea unui avantaj pentru bancă în detrimentul cocontractantului.

Totodată, recurenta-pârâtă, în raport de prevederile O.U.G. nr. 174/2008 și ale O.U.G. nr. 50/2010, solicită instanței să constatate că sintagma "în funcție de politica băncii" nu mai există în contract, fiind eliminată în mod tacit prin O.U.G. nr. 174/2008 și în mod expres prin actul adițional de conformare a contractului cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Cu privire la art. 6.1 lit. b) din contractul nr. x, respectiv art. 7.1 lit. b) din contractul nr. C 2202/3500/7157, referitoare la comisionul de acordare, solicită instanței să rețină că Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a învestit instanța cu o cerere privind verificarea legalității perceperii comisionului de acordare pentru întregul său portofoliu de contracte, inclusiv pentru contractul aflat în litigiu, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015

Prin decizia nr. 2327/13.12.2017, instanța a respins definitiv această cerere, astfel că banca nu poate fi chemată de două ori în instanță în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, decizia nr. 2327/13.12.2017, pronunțata în dosarul nr. x/2015, având efect erga omnes.

Recurenta-pârâtă arată, de asemenea, că acest comision reprezintă o cheltuială aferentă întocmirii documentației de credit întocmite de bancă fiind, în fapt, contravaloarea unei activități (serviciu) prestate în favoarea clienților, că negocierea comisionului se făcea indiferent de suma acordată și că, pentru un consumator mediu, clauza este clar redactată.

Referitor la condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, recurenta-pârâtă arată că acest comision este perceput raportat la volumul și complexitatea documentației generată de acordarea creditelor, iar perceperea sa nu îl pune pe furnizor într-o poziție superioară și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților pe durata derulării contractelor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă E. a solicitat respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenții-reclamanți, prin care a invocat excepția netimbrării cererilor privind nulitatea absolută a contractelor de cesiune a creanțelor, excepția netimbrării capătului de cerere referitor la obligarea pârâtelor la restituirea dobânzii încasate de la data contractelor de cesiune și excepția inadmisibilității recursului, în raport de prevederile art. 281 indice 2 și 2a C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiat.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursurilor până la soluționarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 23 februarie 2021, recurenții-reclamanți au depus note de ședință.

Prin încheierea din 24 februarie 2021, Înalta Curte a dispus amânarea judecării recursurilor pentru data de 14 aprilie 2021, constatând neîndeplinirea procedurii de citare a părților.

Judecarea recursurilor a fost reluată la 14 aprilie 2021.

Analizând motivele de recurs invocate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte apreciază ca întemeiat motivul de recurs care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ.

Procedând la analiza motivului de recurs menționat, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Astfel, judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Observând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că nu a răspuns criticilor care au fost formulate de apelanții-reclamanți în apel cu privire la nulitatea actelor adiționale nr. 1-5 la ambele contracte de credit, a contractelor de cesiune de creanță, a actului recognitiv încheiat în formă autentică privind recunoașterea cesiunilor precum și obligarea intimaților la restituirea sumelor achitate în perioada 2008-2013, actualizate cu indicele de inflație, calculat de la data înregistrării acțiunii inițiale și până la data plății efective.

.

Înalta Curte reține că instanța de apel s-a limitat, în analiza criticilor expuse de reclamanți, să arate că aceștia au semnat actele adiționale de conformare a contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât, clauzele contractelor de credit au fost aliniate la rigoarea prevederilor ordonanței începând cu data de 20.08.2010, neinvocându-se în cauză nici un motiv justificat care să afecteze valabilitatea actelor adiționale și a actului recognitiv privind recunoașterea cesiunilor de creanță ce determină constatarea caracterului abuziv al acestora.

Nemotivarea hotărârii instanței de apel cu privire la aspectele ce i-au fost învederate prin cererea de apel face imposibilă realizarea controlului judiciar.

Prin urmare, lipsa unei motivări corespunzătoare împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său, motiv pentru care nu se mai impune analizarea celorlalte critici invocate de către recurenții-reclamanți.

Analizând motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă C. S.A., Înalta Curte apreciază ca întemeiat motivul de recurs care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, în ceea ce privește modificarea art. 5.2 din contractul de credit de nevoi personale nr. x din 07.02.2008, în sensul definirii elementelor componente ale dobânzii curente și cuantumului acesteia după următoarea formulă: 3,01p.p+LIBOR CHF 3M și respectiv a art. 6.2 din contractul de credit de ipotecar nr. x din 06.03.2008, în sensul definirii elementelor componente ale dobânzii și cuantumului acesteia după următoarea formulă: 1,80 p.p +LIBOR CHF 3M, Înalta Curte arată că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispozițiile contractuale, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor.

Soluția de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenții-reclamanți nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea dispozițiilor contractuale. Astfel, în Hotărârea Curții din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino, s-a stabilit, în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui