ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1814/2022

Ședința publică din data de 29 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2012, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. prin Sucursala Baia Mare solicitând obligarea acesteia să revizuiască contractul de credit nr. x încheiat la 7.02.2008 și nr. y încheiat între părți la 6.03.2008, astfel încât acestea să poată fi executate, să dispună suspendarea executării acelorași contracte până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Prin precizarea acțiunii depusă la 23.01.2013, reclamanții au solicitat a se constata ca fiind abuzive clauzele cuprinse la art. 5 pct. 5.2 și de asemenea pct. 5.3 și 5.4, art. 6 în integralitate, art. 7.1 lit. a) precum și art. 7.6 art. 7.8 și art. 7.10, art. 8.2, art. 9.1 și 9.7, art. 10.1, art. 11 în integralitate, art. 12 pct. a și pct. b, art. 13 în integralitate, art. 14.1 și art. 14.7, art. 15.1, art. 17.1, art. 17.3, art. 17.4, 17.6, art. 17.7 și art. 17.10. din contractul nr. C224/3500/7441 și cele cuprinse în art. 6, 7, 8.1 lit. a), art. 8.6, art. 8.8, art. 12 în integralitate, art. 14.1 lit. f), k) și v), art. 14.2 lit. a)-h), art. 15.1 și 15.2 lit. a)-g), art. 15.6, 15.7 și 15.8, art. 16.1 și 16.7, art. 17.1, art. 19.4, 19.5, 19.6, 19.7, 19.10 și 19.12 din contractul y.

Prin sentința civilă nr. 1616 din 18 martie 2015, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2012 a fost respinsă excepția necompetenței materiale și teritoriale invocată de pârâta C.. A fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată și precizată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtii C. prin Sucursala Baia Mare, D. - București, D. S.R.L. – București și Biroul Individual Notarial E. – București. A fost respinsă cererea de suspendare a executării contractelor de credit și actelor modificatoare atacate.

Prin decizia civilă nr. 1422/2015 din 15 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj-Sectia a II-a Civila, în dosarul nr. x/2012 a fost admis apelul declarat de reclamantii A. și B., împotriva sentintei civile nr. 1.616 din 18.03.2015 pronuntată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Maramureș, care a fost anulată în parte, în sensul că a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instante. Au fost păstrate dispozitiile sentintei apelate în ceea ce privește solutia data exceptiei necompetentei materiale și teritoriale.

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Maramureș sub nr. x/2012*.

Prin sentința civilă nr. 813/9 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2012 s-a admis în parte acțiunea precizată, promovată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâtele C., și C. și în consecință:

S-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute în art. 5.3 din contractul de credit nr. x/07.02.2008, referitoare la modalitatea de comunicare a noului procent de dobândă prin afișare la sediile unităților bancare.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în art. 7.6 alin. (2), art. 13.6, art. 15 din contractul de credit nr. x/07.02.2008.

S-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei inserate la art. 9.1 din contractul de credit nr. x/07.02.2008, privind modificarea unilaterală a graficului de rambursare de către bancă în cazul modificării nivelului ratei de dobândă curentă conform art. 5.2.

S-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la art. 6.3 din contractul de credit nr. x/06.03.2008, referitoare la comunicarea noului procent de dobândă prin afișare la sediul unităților bancare.

S-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la art. 10.1 din contractul de credit nr. x/06.03.2008, referitoare la modificarea unilaterală de către Bancă a graficului de rambursare în cazul modificării nivelului ratei de dobândă curentă conform art. 6.2.

S-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzelor inserate la art. 14.1 lit. v) și art. 14.2 lit. a) din contractul de credit nr. x/06.03.2008, referitoare la informarea împrumutatului prin afișare la sediile unităților bancare.

S-a respins cererea reclamanților privind constatarea nulității absolute a clauzelor inserate la art. 5.1, art. 5.2, art. 5.4, art. 5.5, art. 6.1 lit. b), art. 8.2 alin. (4), art. 14.1, art. 17.6 din Contractul de credit nr. x/07.02.2008.

S-a respins cererea reclamanților privind constatarea nulității absolute a clauzelor inserate la art. 6.1, art. 6.2, art. 6.4 lit. a), art. 6.5, art. 6.6, art. 7.1 lit. b), art. 8.6, art. 9.2 alin. (4), art. 13 lit. b), din) Contractul de credit nr. x/06.03.2008.

Pârâtele C. și C. – Sucursala Baia Mare au fost obligate să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de dobândă în perioada 7.02.2008-20.08.2010 peste procentul de 5,7% dobândă curentă, în baza contractului de credit nr. x/07.02.2008, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.

Pârâtele C. și C. – Sucursala Baia Mare au fost obligate să plătească reclamanților sumele achitate cu titlu de dobândă în perioada 06.03.2008-20.08.2010, peste procentul de 6,49 % dobândă curentă, în baza contractului de credit nr. x/6.03.2008, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.

S-au respins cererile reclamanților privind constatarea nulității absolute a actelor adiționale aferente contractelor de credit nr. x/7.02.2008 și nr. x/6.03.2008, a contractelor de cesiune de creanță, a actului recognitiv privind recunoașterea cesiunilor.

S-au respins cererile reclamanților promovate în contradictoriu cu pârâții D., D. și Biroul Individual Notarial E..

Pârâtele C. și C. – Sucursala Baia Mare au fost obligate să plătească reclamanților suma de 2.439 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel B. și A., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 813/09.05.2018 pronunțată de Tribunalul Maramureș, și în rejudecarea parțială a cauzei, admiterea acțiunii, în sensul admiterii petitelor care au fost respinse de instanța de fond, după cum urmează: la contractul de credit de nevoi personale x din 07.02.2008 să se constate pe cale cale de exceptie: nulitatea absolută a clauzei de la pct. 5.2; nulitatea absolută a clauzei de la pct. 5.5, precum și caracterul abuziv al acesteia; nulitatea absolută a clauzei de la pct. 6.1. lit. b) precum și caracterul abuziv al acesteia; la contractul de credit de ipotecar nr. y din 06.03.2008 să se constate pe cale de excepție: nulitatea absolută a clauzei de la pct. 6.2; nulitatea absolută a clauzei de la pct. 6.6, precum și caracterul abuziv al acesteia; nulitatea absolută a clauzei de la pct. 7.1 lit. b) precum și caracterul abuziv al acesteia.

Apelanții au mai solicitat să se constate nulitatea absolută a Actelor adiționale nr. l-5 din ambele contracte de credit, a convențiilor/contractelor de cesiuni ale creanțelor din ambele contracte de credit în străinătate, precum și constatarea nulității absolute a actului recognitiv încheiat în formă autentică privind recunoașterea cesiunilor precum și obligarea pârâților în solidar la restituirea sumelor achitate de apelanți în perioada 2008-2012 cu titlu de prejudicii rezultate din dobânzi nedatorate și comisioane percepute efectiv de bancă în derularea ambelor contracte de credit, sume actualizate cu indicele de inflație, calculate de la data perceperii și până la data plătii efective.

Apelanții au mai solicitat menținerea hotărârii ca fiind legală în ceea ce privește constatarea nulității absolute a clauzelor din ambele contracte de credit admise de instanța de fond, cu cheltuielile de judecată la fond și în apel.

Prin decizia civilă nr. 598/13.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2012 și îndreptată prin încheierea din 10.03.2020, s-a admis apelul declarat de reclamanții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 813/9.05.2018 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2012 care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă în parte acțiunea și în consecință:

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 5.2 din Contractul de credit de nevoi personale x din 07.02.2008.

Intimații au fost obligați la precizarea clauzei privind dobânda curentă în sensul definirii elementelor componente ale dobânzii curente și cuantumului acesteia după următoarea formulă: 3,01p.p+LIBOR CHF 3M pentru intervalul cuprins între data încheierii contractului -07.02.2008 și data de 20.08.2010, modalitatea de calcul a dobânzii fiind determinată în funcție de evoluția indicelui de referință LIBOR CHF 3M (în virtutea clauzei de indexare cuprinsă în contract), cu mențiunea că marja băncii este fixă.

Intimații au fost obligați în solidar la restituirea în favoarea reclamaților a sumelor achitate în plus peste nivelul dobânzii curente determinat conform formulei 3,01p.p+LIBOR CHF 3M în intervalul cuprins între data încheierii contractului - 07.02.2008 și data de 20.08.2010 - echivalent în RON, actualizat cu indicele de inflație calculat de la data 1.01.2018 și până la data plății efective.

S-a constatat caracterul abuziv si nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 6.1. lit. b) din Contractul de credit de nevoi personale x din 07.02.2008.

Intimații au fost obligați în solidar la restituirea în favoarea reclamaților a echivalentului în RON la data plații a sumei de 802,4 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de acordare.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 6.2 din contractul de credit de ipotecar nr. y din 06.03.2008

Intimații au fost obligați la precizarea clauzei privind dobânda curentă din contractul de credit de ipotecar nr. y din 06.03.2008 în sensul definirii elementelor componente ale dobânzii și cuantumului acesteia după următoarea formulă: 1,80 p.p +LIBOR CHF 3M pentru intervalul cuprins între data încheierii contractului 06.03.2008 și data de 20.08.2010, modalitatea de calcul a dobânzii fiind determinată în funcție de evoluția indicelui de referință LIBOR CHF 3M (în virtutea clauzei de indexare cuprinsă în contract), cu mențiunea că marja băncii este fixă.

Intimații au fost obligați în solidar la restituirea în favoarea reclamaților a sumelor achitate în plus peste nivelul dobânzii curente, determinat conform formulei 1,80 p.p+LIBOR CHF 3M în intervalul cuprins între data încheierii contractului - 06.03.2008 și data de 20.08.2010 - echivalent în RON actualizat cu indicele de inflație calculat de la data 1.01.2018 și până la data plății efective.

S-a constatat caracterul abuziv si nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 7.1 . lit. b) din Contractul de credit de nevoi personale y din 06.03.2008 .

Intimații au fost obligați în solidar la restituirea în favoarea reclamaților a echivalentului în RON la data plății a sumei de 1616 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de acordare. Au fost menținute restul dispozițiilor.

Prin decizia civilă nr. 990/14.04.2021 pronunțată în dosar nr. x/2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție s-au admis recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 598 din 13 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de apel.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Cluj sub nr. x/2012**.

Cu titlu preliminar, în aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. de la 1865, Curtea a avut în vedere că prin decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, fiind date dezlegări de principiu și concrete referitoare la capetele de cerere deduse judecății.

Curtea a avut în vedere la soluționarea cauzei și chestiunile definitiv dezlegate de către instanțele judecătorești în alte litigii derulate între părți, respectiv în legătură cu contractele de credit încheiate de către apelanții reclamanți și a căror putere de lucru judecat a fost invocată în cauză.

Pornind de la aceste două coordonate, Curtea a constatat că există aspecte asupra cărora, în rejudecarea apelului, nu mai are a se pronunța.

Procedând la analiza clauzelor art. 6.1 lit. b) și art. 7.1 lit. b) din contractele de credit, Curtea a reținut că, în lumina dezlegărilor oferite prin hotărârea pronunțată în cauza C-621/17, o clauză contractuală care indică în mod precis cuantumul costurilor care urmează a fi suportate de consumator, metoda de calcul a acestora și data exigibilității, chiar dacă nu detaliază toate serviciile furnizate în schimbul costurilor, îndeplinește cerința privind redactarea clară și inteligibilă și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună - credință.

Dându-se eficiență deciziei de casare referitoare la statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din Hotărârea Gyula Kiss, s-a reținut că în condițiile în care în contract a fost expusă în termeni uzuali, în mod transparent, modalitatea de calcul a comisioanelor (procentul aplicabil, valoarea asupra căruia procentul va fi aplicat, scadențele), prevederile contractuale reglementând comisionul de acordare au fost redactate clar și inteligibil și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților decurgând din contract, în detrimentul consumatorilor și în contradicție cu cerințele bunei - credințe, chiar dacă nu au fost detaliate toate operațiunile efectuate de profesionist în schimbul costurilor percepute.

Pe cale de consecință, Curtea a menținut soluția de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează, în cele două contracte de credit ale părților, comisionul de acordare.

Cât privește caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobânda revizuibilă – art. 5.2 și art. 6.2 din contractele de credit încheiate de către părți, Înalta Curte a apreciat că statuările instanței de apel cu privire la caracterul lor abuziv sunt corecte, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă, respectiv art. 5.2 și 6.2 din contractele de credit încheiate de către părți, a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Cât privește consecințele constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda revizuibilă, Curtea le-a analizat în acord cu dezlegările date sub acest aspect prin decizia de casare, cu aplicarea principiilor stabilite în jurisprudența CJUE în cauza C-269/19.

Astfel, Înalta Curte a statuat, cu privire la modificarea art. 5.2 din contractul de credit de nevoi personale nr. x din 07.02.2008, și respectiv a art. 6.2 din contractul de credit de ipotecar nr. y din 06.03.2008, că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispozițiile contractuale, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor.

S-a reținut astfel că soluția de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenții-reclamanți nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea dispozițiilor contractuale.

Dând eficiență Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva F., dar și celei pronunțate în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. G., Înalta Curte a constatat că instanța de judecată are vocația de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situația în care dreptul național conține norme supletive care să permită acest lucru. Or, în speță, în opinia instanței de casare, dreptul național nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii.

Pe cale de consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că soluția instanței de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată este în contradicție cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, inclusiv cu cea mai recentă, exprimată în cauza C-269/19, instanța sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea.

Pornind de la acest statuări, Curtea a stabilit consecințele ce se impun a fi extrase din constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.2 și 6.2 din contractele părților.

Astfel, ținând seama de cele statuate în cauza C-269-19 a CJUE și întrucât prin eliminarea clauzelor prevăzute la art. 5.2 și 6.2 din cele două contracte, rămân în vigoare clauzele prevăzutele la art. 5.1, respectiv 6.1, care stabilesc în mod neechivoc, în termeni clari și inteligibili, cuantumul dobânzii curente (5.1 din contractul de credit x/07.02.2008: "la data încheierii prezentului contract, rata dobânzii curente este de 5,7%. Dobânda se stabilește în forma procentuală, ca rată anuală a dobânzii."; 6.2 din contractul nr. x/06.03.2008: "la data încheierii prezentului contract, rata dobânzii curente este de 6,49%. Dobânda se stabilește în formă procentuală ca rată anuală a dobânzii."), Curtea a reținut posibilitatea continuării contractelor cu dobânda agreată de părți la momentul încheierii acestuia, anularea clauzelor privind variația dobânzii permițând continuarea contractului fără a afecta în vreun fel valabilitatea acestuia.

Cu privire la această "continuare" a contractului care în speță nu se mai află în derulare, Curtea a reținut că analiza etapizată indicată de CJUE în C-269/19 se aplică și acestor tipuri de contracte, întrucât constatarea caracterului abuziv al clauzelor cu privire la mecanismul de variație al dobânzii fiind sancționată cu nulitatea absolută, analiza posibilității continuării contractului se raportează la momentul inițial al încheierii contractului.

De asemenea, odată cu continuarea contractului, se impune ca instanța națională să aibă în vedere un echilibru între prestațiile părților, deziderat față de care Curtea a apreciat că odată cu anularea clauzei privind variația dobânzii, contractul de împrumut readuce părțile în situația în care acestea s-au aflat la momentul încheierii contractului, când s-au pus de acord asupra unei dobânzi contractuale în valoare de 5,7%, respectiv 6,49%.

Având în vedere și dezlegările date de către instanța de casare sub acest aspect, soluția păstrării nivelului inițial al dobânzii curente convenit de părți la încheierea contractelor de credit este, în opinia Curții de Apel, principala modalitate și minim invazivă care asigură pe de o parte, înlăturarea consecințelor caracterului abuziv al prevederii contractuale, iar pe de alta, respectarea voinței părților.

Cuantumul a fost acceptat de ambele părți la momentul încheierii contractelor și este indicat în clauza prevăzută de art. 8.1 prima teza din contract, care stabilește dobânda curentă și cu privire la care nu se poate reține caracterul abuziv.

Stabilirea acestui efect al constatării caracterului abuziv al clauzei respectă și mecanismul impus de practica C.J.U.E. indicată mai sus, iar derularea contractelor de credit analizate cu o dobândă de 5,7%, respectiv 6,49% pe an, acceptată de consumator, este atât posibilă și cât și legală.

În acest context și pentru considerentele reținute, Curtea a apreciat că solicitarea formulată de către apelanții-reclamanți prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor în cauză, respectiv de constatare a rezilierii contractelor de credit ca urmare a eliminării clauzelor referitoare la dobânda contractuală nu poate fi primită.

Cât privește împrejurarea că intimatele creditoare nu au formulat o poziție procesuală referitoare la posibilitățile de negociere/rezolvare amiabilă a diferendului dintre părți, Curtea a reținut că aceasta este lipsită de relevanță juridică în cauză, în contextul în care, instanța are la dispoziție soluții legale, conforme cu dreptul intern și jurisprudența comunitară, pentru corecta și legala stabilire a efectelor constatării caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează modul de variație a dobânzii.

Pe cale de consecință, soluția pronunțată de către prima instanță prin sentința civilă nr. 813/2018 din 09.05.2018, de obligare a pârâtelor la restituire în favoarea reclamanților a sumelor achitate cu titlu de dobândă curentă în plus față de nivelul inițial agreat prin cele două contracte, este legală și temeinică.

Referitor la caracterul abuziv/nulitatea actelor adiționale, a cesiunilor de creanță și a actului recongnitiv, instanța de apel a reținut efectele sentinței civile nr. 1551/6 martie 2015, pronunțată de către Judecătoria Baia Mare în dosarul numărul x/2013, sub aspectul celor dispuse cu privire la valabilitatea actelor adiționale din 20.08.2010.

Prin sentința amintită au fost analizate aceste acte adiționale, urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, având ca obiect și scop punerea în acord a clauzelor contractuale cu dispozițiile legale nou intrate în vigoare, instanța de judecată fiind în concret investită cu clauzele referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii, care au modificat valoarea dobânzii curente prevăzute în cele două contracte și au stabilit o formulă de calcul. Ceea ce s-a susținut în cadrul litigiului a fost împrejurarea că aceste clauze au fost introduse în contracte fără să fi fost negociate direct cu consumatorul și stabilite în raport de prevederile din contract referitoare la valoarea dobânzii și au generat o creștere unilaterală și nejustificată a dobânzii, care a creat în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Analizând clauzele din actele adiționale încheiate în data de 20.08.2010, referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii, instanța a stabilit prin sentința civilă nr. 1551/2015 rămasă irevocabilă, că aceste clauze referitoare la modul de calcul al dobânzii sunt clare, explicite, au caracter previzibil, stabilesc drepturi și obligații ce nu creează dezechilibru între părți.

În aceste condiții, Curtea a constatat că apelanții nu mai pot aduce în discuție în litigiul de față critici referitoare la pretinsul caracter abuziv al actelor adiționale de conformare la dispozițiile Ordonanței de Urgență nr. 50/2010 formulate cu privire la clauzele ce reglementează dobânda curentă din perspectiva modalității în care aceasta a fost reglementată prin actele adiționale încheiate de părți, întrucât se opune autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1551/2015.

Din această perspectivă, Curtea a reținut că nu pot fi analizate argumentele apelanților întemeiate pe împrejurarea că banca a deturnat de la scopul lor legal încheierea actelor adiționale, prin stabilirea în mod unilateral a unei dobânzi mai mari decât aceea inițial convenită prin contractele de credit, întrucât asupra conformității acestora cu dispozițiile legale privind protecția consumatorilor s-a pronunțat deja o instanță de judecată prin hotărâre devenită irevocabilă.

Cât privește pretinsa autoritate de lucru judecat a deciziei civile nr. 568/2015 pronunțată de către Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2014, respectiv a sentinței civile nr. 8714 pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Baia Mare, Curtea a apreciat că nu poate fi reținută ca fiind incidentă în cauză, întrucât obiectul analizei instanței de judecată l-a constituit punerea în executare a contractelor de credit încheiate cu reclamanții, respectiv posibilitatea sau imposibilitatea unui creditor cesionar de a se prevala în acest demers de caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit din care s-au născut creanțele cesionate, în vreme ce în litigiul de față se discută despre valabilitatea cesiunilor de creanță intervenite, prin raportare la condițiile de valabilitate necesare la data încheierii acestora.

Curtea a înlăturat și susținerea apelanților reclamanți în sensul că prin hotărârile judecătorești pronunțate s-au înlăturat toate efectele juridice ale cesiunilor de creanță. Așa cum rezultă din analiza acestor hotărâri judecătorești obiectul cererilor deduse judecății a fost legat de punerea în executare a contractelor de credit încheiate de către reclamanți, respectiv de modalitatea în care caracterul de titlu executoriu poate sau nu să fie invocat și de către cesionarul care a dobândit între timp creanța. Nici valabilitatea cesiunilor de creanță, nici eficacitatea pentru viitor a acestora, nu au făcut obiectul analizei instanțelor judecătorești.

Operațiunea de creditare a celor doi reclamanți a fost realizată de către C. cu care aceștia au încheiat cele două contracte de credit în anul 2008.

La o dată ulterioară, respectiv la data de 21 mai 2008 creditorul C., în calitate de cedent, a încheiat cu H., în calitate de cesionar, un contract de transfer prin care cedentul a cedat cesionarului un pachet de creanțe ipotecare, între care și creanțele deținute împotriva reclamanților.

Potrivit contractului, creanțele sunt transferate în forma în care se află la data scadentă, iar referitor la contractele de împrumut ale reclamanților, datele aflate la dosarul relevă împrejurarea că la data încheierii acestui contract de transfer nu era declarată scadența anticipată a creditelor acordate.

În data de 31 august 2009 a fost încheiat un contract de cesiune între H. în calitate de vânzător, C. în calitate de vânzători inițial și agent, respectiv D. în calitate de cumpărător prin care Vânzătorul vinde în mod irevocabil activele enumerate în anexa 1, inclusiv creanțele și garanțiile atașate acestora, aferente unui portofoliu de 10600 credite bilaterale pentru persoane fizice denominate în CHF.

Potrivit notificărilor depuse la dosarul de primă instanță în primul ciclu procesual, la data de 20.08.2010, s-a adus la cunoștința debitorilor împrejurarea cesionării succesive a creanțelor din cele două contracte de către către H. și ulterior către D., precum și implicațiile acestor operațiuni juridice asupra raporturilor dintre părți, inclusiv împrejurarea că în continuare C. S.A. va acționa în calitate de mandatar al D.. La aceeași dată s-a notificat reclamanților intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 și necesitatea încheierii unor acte adiționale la contractele de credit pentru a se pune în acord prevederile acestora cu noile dispoziții ale legislației nou intrate în vigoare. Actele adiționale au fost încheiate la aceeași dată, 20.08.2010, prin semnarea lor de către ambii reclamanți.

La data de 27.06.2013 între D. în calitate de vânzător, C. în calitate de vânzători inițial și agent, respectiv D. în calitate de cumpărător, a fost încheiat un contract de vânzare în temeiul art. 1566 din C. civ., având ca obiect activele corespunzătoare creditelor incluse în anexa contractului.

Potrivit legii, respectiv atât dispozițiilor art. 1391 din C. civ. 1865, cât și art. 1566 din C. civ. 2009, cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț, convenție care poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Obiect al cesiunii de creanță îl pot face orice fel de creanțe, indiferent de obiectul lor și de izvorul lor, respectiv de împrejurarea dacă acestea sunt scadente, adică exigibile, la momentul încheierii contractului sau vor deveni astfel în viitor.

Prin urmare, împrejurarea că la data încheierii contractelor de cesiune de creanță cu H., I., contractele de credit ale reclamanților nu erau declarate scadent anticipat, nu are nicio influență asupra valabilității transmiterii creanțelor decurgând din aceste contracte, întrucât în materia cesiunii de creanță legea nu condiționează posibilitatea încheierii unui astfel de contract de declararea exigibilității anticipate a creanței ce urmează a se transmite.

Urmare a cesiunii de creanță cesionarul devine noul creditor al debitorului cedat, notiunea de creditor trebuind a fi înțeleasă în sensul său obișnuit avut în vedere de C. civ. în materia obligațiilor, iar nu în sensul său special reglementat și definit de către art. 7 din O.U.G. nr. 50/2010.

Contrar susținerilor apelanților-reclamanți, cesionarii nici nu și-au arogat, nu au pretins și nici nu au susținut, cu ocazia încheierii actelor adiționale, în notificări, în cererile de executare silită, în procesele civile purtate, că ar avea calitatea de creditori în sensul art. 7 punctul 5 din O.U.G. nr. 50/2010, respectiv calitatea de instituție de credit conform O.U.G. nr. 99/2006, ci s-au prezentat în mod expres ca fiind noii creditori, respectiv creditorii cesionari prin contractele de cesiune încheiate cu reclamanta C..

Urmare a încheierii unei cesiuni de creanță, modificarea titularului dreptului de creanță asupra debitorului nu afectează conținutul raportului juridic născut din contractul de credit, înțeles ca totalitatea drepturilor subiective și obligațiilor civile pe care le au părțile lui, poziția cesionarului fiind aceea a unui veritabil succesor cu titlu particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanța, inclusiv dreptul de a încasa dobânda în condițiile stabilite prin contractul de credit (dreptul la dobânda fiind un accesoriu al creanței, care se transmite odată cu aceasta).

Așadar, prin cesiunea de creanță nu sunt afectate drepturi concrete ale debitorilor, în condițiile în care obligația acestora de a rambursa creditul conform contractului de credit rămâne neschimbată, indiferent de persoana care este, la un moment dat sau altul, creditor al acestei obligații.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a legislației bancare la momentul încheierii cesiunilor de creanță/actelor adiționale, dată fiind lipsa calității de instituție bancară a cesionarilor succesivi, Curtea a constatat că toate creanțele cesionate de către C. proveneau din contracte de credit în care aceasta acordase deja integral sumele aferente împrumuturilor, iar împrumutații le utilizaseră, astfel încât activitatea de creditare fusese deja îndeplinită de către C..

Altfel spus, în cazul dedus judecății a operat o cesiune de creanță rezultând din contractele de credit încheiate de către cei doi reclamanți, C. rămânând parte la contractul de credit, în timp ce creditorii cesionari succesivi au intrat în raportul contractual exclusiv în calitate de creditori ai creanței. Acest mecanism este permis și de legislația în vigoare, inclusiv de Ordonanța de Urgență nr. 50/2010.

Contractele de cesiune au transmis doar dreptul de creanță din contractele de credit, conform definiției date de către părți în contractele de vânzare încheiate noțiunii de active eligibile. Cesiunea de creanță nu a modificat conținutul contractului de credit sub niciun element, fiind cedată o creanță dintr-un contract de credit care fusese deja acordat de către C.. Rezultă, așadar, că cesionarul nu a acordat credite pe teritoriul României, că operațiunile juridice de cesiune intervenite sunt legale și din perspectiva dispozițiilor O.U.G. nr. 99/2006 și nu se poate concluziona că cesionarii au îndeplinit o activitate de creditare ca urmare a acestora.

Curtea a reținut astfel că nu se poate face o confuzie între activitatea de acordare de credite și rambursarea creditului cu titlu de contraprestație, cesionarea creanței nefiind echivalentă cu gestionarea activității de acordare de credite.

Cesionarii care au intervenit succesiv în raporturile contractuale cu reclamanții sunt persoane juridice de naționalitate străină care nu necesitau autorizare din partea BNR în acest scop, întrucât nu au desfășurat activități de creditare în România.

La momentul încheierii contractelor de cesiune de creanță, moment în raport de care se analizează valabilitatea acestora potrivit principiului tempus regit actum, nu exista nicio interdicție expresă/condiție specială cu privire la cesionarea creanțelor derivând din contractele de credit. Abia începând cu data de 30.09.2016, prin O.U.G. nr. 52/2016, legiuitorul a condiționat calitatea de cesionar în cazul cesiunii creanțelor izvorâte din contractele de credit.

Curtea a reținut ca neîntemeiată aprecierea apelanților-reclamanți referitoare la încălcarea principiului specialității capacității de folosință a cesionarului, întrucât prin cesiunea de creanțe, cesionarul a dobândit creanța în sine și nu contractul de creditul bancar, nu a desfășurat activitate de acordare de credite bancare, ci activitate de recuperare de creanțe.

De altfel, analiza capacității de folosință a cesionarilor, nici nu se poate realiza prin raportare la legea română, ci prin raportare la legea națională care guvernează organizarea și funcționarea acestor entități. Pe cale de consecință, aspectele ce țin de dreptul societăților comerciale, constituirea, prin înregistrare sau în alt mod, sau de capacitatea juridică nu sunt lăsate la alegerea părților în ceea ce privește legislația aplicabilă, fiind guvernate de legislația națională din statul în care respectiva persoană juridică este constituită, iar în cauză nu s-a pretins că prin încheierea actelor de cesiune în discuție intimatele ar fi încălcat limitele capacității lor juridice astfel cum aceasta este reglementată de legea lor națională.

Cât privește susținerile referitoare la imposibilitatea cesionarilor de a încheia acte adiționale la contractele de credit, Curtea a reținut că încheierea actelor adiționale la contract nu s-a realizat doar între cesionar și reclamanți, ci cu participarea creditorului inițial C. care a păstrat calitatea de parte a contractelor de credit, calitate în care era îndreptățită să procedeze la încheierea valabilă de acte adiționale cu debitorii consumatori.

Curtea a mai reținut că, nefiind în discuție contracte de credit încheiate în condițiile Legii nr. 190/1999, dispozițiile acesteia nu sunt incidente în speță.

Cât privește pretinsa nelegalitate a actului recognitiv încheiat în formă autentică la data de 15 noiembrie 2013, prin care intimatele au procedat la recunoașterea mai multor cesiuni, printre care și cele care îi privesc pe reclamanții din prezenta cauză, Curtea a constatat că apelanții reclamanți nu au invocat, în realitate, niciun fel de critici concrete cu privire la actul astfel încheiat sau cu privire la condițiile de valabilitate a încheierii sale raportat la data la care a fost întocmit, ci au făcut referire tot la pretinsa nelegalitate a cesiunilor de creanță recunoscute și confirmate prin acest act. Este fără îndoială că actul notarial recognitiv încheiat de intimate nu are valoarea juridică a unei autorizări legale retroactive pentru acestea de a desfășura activități de creditare, însă așa cum s-a reținut anterior, o astfel de autorizare nici nu era necesară pentru încheierea valabilă a contractelor de cesiune anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 52/2016.

Referitor la art. 5.5 din contractul de credit nr. x/07.02.2008, respectiv art. 6.6 din contractul de credit nr. x/06.03.2008, ce reglementează formula de calcul a dobânzii determinată în raport cu numărul efectiv de zile trecut în scadență și calcularea unui an ca fiind de 360 de zile, s-a reținut că variabilele indicate sunt clare și ușor de determinat, modalitatea de calcul indicată nu este de natură a provoca un dezechilibru semnificativ în raporturile contractuale, aceasta prevedere fiind, așadar, clară și neconținând elemente care să justifice anularea în raport cu criteriile anterior enunțate și care trebuie întrunite cumulativ.

Cât privește modalitatea de aplicare a prevederilor art. 6.5 din contractul părților, referitoare la reducerea cu 1,3% a cuantumului dobânzii curente, raportat la considerentele în temeiul cărora a fost adusă în discuție, instanța de apel a apreciat că aceasta nu poate fi analizată pe tărâmul clauzelor abuzive, întrucât ele țin de modalitatea de executare a contractului, iar nu de valabilitatea clauzelor contractuale din perspectiva conformității lor cu dispozițiile legislației privind protecția consumatorilor.

Cât privește restul clauzelor solicitate a fi analizate de către apelanții reclamanți prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor, Curtea a constatat că acestea nu au făcut obiectul cererii de apel, nici al analizei instanței de casare care a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât ele depășesc limitele investirii instanței în raport de prevederile art. 315 și art. 295 din vechiul C. proc. civ.

Prin restituirea sumelor pretinse în temeiul clauzelor abuzive se realizează repunerea părților în situația anterioară, ca efect principal al constatării nulității absolute și asigură realizarea scopului directivei și al Legii nr. 193/2000, potrivit căruia clauzele abuzive utilizate într-un contract să nu creeze obligații pentru consumator.

Cu toate acestea, întrucât urmare a analizei anterior realizate, Curtea a reținut valabilitatea actelor adiționale încheiate la data de 20.08.2010, ca atare a statuat în sensul că limitarea obligației impuse în sarcina pârâtei de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă peste procentul de dobândă curentă inițial convenit, pe perioada cuprinsă între data încheierii contractelor și data de 20.08.2010 este legală și temeinică.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs recurenții-reclamanți B. și A. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 din vechiul C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ. se arată că hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece instanța, interpretând greșit actele juridice deduse judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, rezultând astfel o decizie pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel a încălcat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv nu s-a conformat îndrumării date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 990/14 aprilie 2021 prin care s-a statuat că, în rejudecarea apelului, instanța trebuie să țină cont de faptul că, în ceea ce privește modificarea clauzelor. 5.2 și 6.2 din ambele contracte de credit, în sensul definirii elementelor componente ale dobânzii curente și cuantumului acesteia după o anumită formulă, prevederile din Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica contractele, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor, astfel că modificarea sau transformarea contractelor din litigiu în contracte de credit cu dobândă fixă de către instanța de apel nu este posibilă.

În sensul arătat, recurenții invocă Hotărârea Curții din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva F., precum și cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. G..

Conform acestor hotărâri, instanța are vocația de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situația în care dreptul național conține norme supletive care să permită acest lucru.

Or, în cauză, dreptul național nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii și nici la trasformarea tipului de dobândă din variabilă în fixă.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că soluția instanței de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată este în contradicție și cu jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene exprimată în cauza C-269/19, instanța sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea, iar statuările instanței de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.2 și art. 6.2 din contractele de credit sunt corecte.

Având în vedere îndrumarea dată de ÎCCJ prin decizia mai sus amintită, recurenții susțin că au solicitat ca instanța de apel să dispună pârâtelor să precizeze dacă este posibilă soluționarea amiabilă a litigiului, iar în caz negativ să indice motivele pentru care solicită continuarea litigiului, și de a avea în vedere cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin recentele decizii, în special decizia pronunțată în cauza C-269/19.

Recurenții susțin că, nefiind valabile clauzele privind dobânzile din contractele de credit, nici prețurile contractelor nu sunt valabile, astfel că nu operează nici cesiunile de creanțe și nici actele adiționale, toate semnate de către terțe persoane, care nu au calitatea de creditori, astfel cum s-a statuat în mod definitiv prin hotărârile judecătorești care au fost depuse în probațiune.

Principiul quod nullum est, nullum producit efectum atrage ineficacitatea actelor juridice subsecvente (cesiunile, actele adiționale din litigiu), care sunt lipsite de efectele în vederea cărora au fost încheiate, astfel că este înlăturată aplicarea unor reguli de drept ce justifică menținerea parțială sau totală a efectelor produse de contractele de credit, de cesiunile de creanță sau actele adiționale.

Mai mult, intimații nu se pot prevala de principiul conversiunii actului juridic inițial, deoarece nu sunt întrunite condițiile legale și nici prevederile art. 7 din O.U.G nr. 50/2010 în vigoare la data încheierii lor, deoarece nu au calitatea cerută de lege, ca atare, obligația renegocierii și înlocuirii clauzelor din contractele de credit aparține băncii intimate și nu altor persoane, aceasta fiind obligată judiciar să remedieze nulitățile din contractele de credit din litigiu.

Deși prin încheierea de ședință din 13.12.2021 Curtea a acordat un nou termen de judecată și a dispus tuturor pârâților să precizeze poziția privind soluționarea amiabilă a litigiului conform celor statuate de CJUE, niciuna dintre pârâte nu a comunicat relațiile solicitate.

Față de lipsa răspunsurilor la termenul din 14.02.2022 se impunea ca instanța de apel să constate că există un refuz nejustificat al pârâților-intimați de a remedia pe cale amiabilă nulitățile din contractele de credit modificate si completate prin actele adiționale 1-5, instanța neputând suplini acordul de voință al părților în lipsa unor norme de drept național cu caracter supletiv prin care să poată transforma clauzele privind dobânzile variabile în dobânzi fixe.

Din perspectiva art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ., recurenții au arătat că, privitor la contractele de credit, instanța de apel, interpretând gresit actele juridice deduse judecății, a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora pronunțând decizia cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel, a stabilit că după eliminarea clauzelor abuzive 5.2 și 6.2 din cele două contracte de credit acestea pot continua, deoarece ar fi în acord cu normele de drept interne ca măsură minim invazivă, care ar asigura respectarea voinței părților, sens în care a constatat că, clauzele 5.1 și 6.1 prin care părțile au stabilit cuantumul dobânzii curente rămân în vigoare, fiind formulate în termeni clari și inteligibili.

Recurenții arată că aplicarea dobânzii curente în cuantum fix pe toată perioada creditării nu reprezintă actul de voință al părților, faptul că părțile au declarat o dobândă curentă la data încheierii contractelor de credit neavând relevanță în continuarea contractelor după eliminarea clauzelor abuzive.

Prin urmare, constatările instanței de apel reprezintă rezultatul interpetării greșite a actului de voință al părților exprimat clar în cele două clauze rămase în vigoare și fără niciun suport în normele legale pretins supletive, pe care de altfel nici nu le-a invocat în justificarea ipotezei continuării contractelor ptin modificarea tipului de dobândă aplicabil.

Conform prevederilor art. 14, lit. a) din Legea nr. 190/1999, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit: "în cazul în care prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) variația ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuațiile unui indice de referință menționat în contract."

Or, conform art. 6.1 din contract dobânda este variabilă în funcție de fluctuațiile unui indice de referință, adică în funcție de rata anuală de dobândă.

Prin încălcarea prevederilor Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare de către prin decizia atacată s-a ajuns la afectarea intereselor economice ale recurenților, deoarece dobânda trebuia să fie variabilă.

Privitor la legalitatea tuturor cesiunilor contractelor de credit, constatate ca fiind legale de către instanța de apel, recurenții arată că au fost încălcate și aplicate greșit normele legale, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Contractul de credit ipotecar cu nr. y/06.03.2008 a fost încheiat în baza Legii nr. 190/1999, astfel cum rezultă din chiar preambulul contractului. Prin urmare, contrar interpretărilor instanței de apel, actul juridic dedus judecății intră sub incidența art. 2 lit. g) din Legii nr. 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.

În forma în vigoare la data de 31.08.2009, data cesionării contractelor de credit către D., Legea nr. 190/1999, reglementa cesiunea, conform prevederilor art. 24, alin. (1), astfel: "Creanțele ipotecare, care fac parte din portofoliul unei instituții autorizate prin lege, pot fi cesionate unei alte instituții de același tip ori altor entități autorizate și reglementate în acest sens prin legi speciale."

Cesionarul D. nu are calitatea de instituție de credit sau de entitate autorizată și reglementată în acest sens prin legi speciale.

Prin urmare, instanța de apel a pronunțat soluția cu încălcarea prevederilor legale mai sus menționate, care nu permiteau cesionarea creanțelor unor categorii de persoane juridice care nu intrau sub incidența prevederilor legale mai sus mențioante, respectiv ale art. 24 din Legea nr. 190/1999, ale art. 7 din O.U.G nr. 99/2006 și ale art. 2 din O.U.G nr. 98/2006, în vigoare la data cesionării.

Referitor la Contractul de credit pentru nevoi personale cu nr. x/7441/07.02.2008 recurenții arată că este un contract de credit de nevoi personale ce intra sub incidența prevederilor legislației privind protecția consumatorilor.

Prin reținerea legalității cesiunii din data de 31.08.2009 către D., a tuturor creditelor performante instanța de apel a pronunțat soluția cu încălcarea prevederilor art. 2, alin. (3) Legea nr. 93/2009, în vigoare din data 24.04.2009.

Referitor la Contractul de transfer nr. x din 21 mai 2008 recurenții arată că s-a încălcat condiția esențială pentru validitatea unei convenții și anume, capacitatea de a contracta deoarece H. nu deține autorizație pentru desfășurarea de activități de servicii financiare într-un mod profesional în moneda CHF și EUR, astfel că încheierea de contracte de cesiune în urma cărora au fost percepute dobânzi, comisioane și penalități pentru creditele în monedele menționate s-a realizat cu depășirea autorizației de funcționare, respectiv fără a avea capacitatea de a contracta.

În principiu, validitatea actului juridic este condiționată de existența capacității părților în momentul formării actului. Or, în cauză, atât H. cât și D. reprezintă persoane juridice care au contractat fie cu depășirea autorizației emise de autoritatea competentă, fie fără a deține niciun fel de autorizație.

Cesionarii H. și D. au încheiat acte juridice de cesiune creanțe, în urma cărora au transferat în patrimoniu contracte de credit pentru care s-au perceput dobânzi, comisioane și penalități de la consumatori persoane fizice, cu încălcarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice.

Sunt sancționate cu nulitatea absolută, ca sancțiune care lipsește actul juridic de efectele sale, actele juridice încheiate cu nesocotirea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice.

Validitatea contractelor de cesiune este condiționată și de existența unei cauze licite.

Prin cesiunile din data de 21 mai 2008 și din data de 31.08.2009, către H. și D., a creditelor performante reprezentând contracte de credit ipotecare acordate în baza Legii nr. 190/1999, au fost încălcate prevederile art. 24, alin. (1) din actul normativ, prin care se legifera interdicția expresă prevăzută de lege a cesionării creditelor ipotecare, acordate în baza Legii nr. 190/1999, doar către instituții de același tip ori altor entități autorizate și reglementate în acest sens prin legi speciale.

Referitor la consecințele încheierii contractelor de cesiune, recurenții arată că prin cesiunea de creanță se realizează transmiterea unui drept de creanță și nu transmiterea drepturilor recunoscute de lege contractelor de credit.

În cazul cesiunii unui contract de credit bancar dobânda continuă să curgă potrivit graficului inițial de rambursare a creditului, pe când, în cazul cesiunii de creanță, dobânda nu mai continuă să curgă potrivit graficului inițial de rambursare a creditului, contractul de credit bancar încetându-și efectele ca urmare a cesiunii în cazul în care cesionarul nu este autorizat de autoritatea competentă să desfășoare activități de creditare conform legii.

Prin urmare, instanța de apel a constatat total străin de natura pricinii si cu încălcarea prevederilor legale prezentate anterior că cesionarii aveau calitatea de creditori și că în acestă calitate aveau dreptul de a încasa dobânzi din alt stat membru, astfel încât nu avea dreptul de a percepe dobânzi, comisioane de admi