ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1856/2023

Ședința publică din data de 28 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 septembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub număr de dosar x/2015, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. și E..: 1. să se constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.4 privitor la nivelul dobânzii și a art. 5.1 privitor la comisioane și costuri aferente creditului din contractul de facilitate credit și de garanție nr. x/15.02.2008; 2. să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate cu acest titlu, respectiv, a dobânzii percepute abuziv în baza clauzei de la art. 4.4 din Contract, a comisionului de acordare a creditului și a comisionului de administrare perceput lunar, precum și a dobânzii legale aferente acestora și a oricăror sume pe care instanța le va constata ca fiind încasate abuziv; 3. să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, cu obligarea pârâtelor la recalcularea ratelor achitate de la momentul încheierii contractului și până la încetarea acestuia, în funcție de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea de 2,2643 RON/CHF și restituirea sumelor achitate în plus rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit, sume la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora de către pârâte, în temeiul impreviziunii; 4. să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În considerentele cererii introductive au fost invocate ca temeiuri de drept prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G.. 21/1992, art. 75, art. 76 din Codul consumului, Norma BNR nr. 17/2003, jurisprudența CJUE C-26/13 în cauza Arpad Kasler, Directiva 2014/17/UE, Legea nr. 363/2007.

La termenul de judecată din 10 decembrie 2015, pârâta D. S.A. a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Prin sentința civilă nr. 11666/2015 din 10 decembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâta D. S.A. și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C. în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 17 decembrie 2015, sub același număr de dosar.

Prin încheierea din 9 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Specializat Cluj a reținut că, în ceea ce privește petitul 3 al acțiunii, în cuprinsul acestuia se face referire în mod expres la teoria impreviziunii.

Totodată, raportat la precizările formulate la termenul din 9 martie 2016 cu privire la întemeierea în drept a acestui capăt de cerere exclusiv pe teoria impreviziunii, respectiv, pe dreptul comun, instanța a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 care se referă expres la acțiuni privind protecția consumatorului, astfel încât, a stabilit o taxă judiciară de timbru pentru petitul 3 al acțiunii, în cuantum de 9.781,97 RON, raportat la valoarea obiectului acestuia, astfel cum a fost indicată de reclamanți și a pus în sarcina acestora obligația achitării acestei taxe de timbru, sub sancțiunea anulării cererii în ceea ce privește petitul respectiv.

Prin încheierea din 13 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Specializat Cluj a anulat, ca netimbrat, al treilea petit al acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1006 din 20.04.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâtele S.C. D. S.A. și E..

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractul de facilitare credit și acordare garanție nr. x/15.02.2008, la art. 4.4, exclusiv în ceea ce privește mențiunea "va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel"; la art. 5.1 lit. b) referitor la comisionul de acordare credit; la art. 5.1 lit. c) referitor la comisionul de administrare.

Au fost obligate pârâtele la restituirea în favoarea reclamanților a sumelor achitate de către aceștia cu titlu de comision de acordare, respectiv cu titlu de comision de administrare credit, precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor supuse restituirii, de la data încasării acestora până la data plăți efective.

S-au respins restul pretențiilor reclamanților ca nefondate.

Au fost obligate pârâtele la plata în favoarea reclamantului C. a sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A., B. și C., solicitând admiterea apelului și modificarea în parte a hotărârii în sensul admiterii în integralitate a acțiunii, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva aceleiași sentințe au formulat apel și pârâtele D. S.A. și E., prin mandatar D. S.A., solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și sub aspectul solicitării de anulare a clauzelor contractuale 5.1 lit. b) și 5.1 lit. c) din Contractul de credit; cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 731/2017 din 17 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de cameră de consiliu din 30 martie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de pârâtele D. S.A. și E.., prin mandatar D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1006/2016 din 20 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalului Specializat Cluj.

Prin aceeași decizie, a fost admis apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.4, art. 9.1 și art. 9.1.3 din contractul de credit nr. x/15.02.2008; au fost obligate pârâtele să procedeze la recalcularea dobânzii aferente creditului contractat de reclamanți în funcție de procentul de 2,7 % pe an, pe toată durata derulării contractului; au fost obligate pârâtele să restituie reclamanților sumele achitate în plus constând în diferența dintre dobânda de 2,7% pe an, valabilă pe toată durata derulării contractului și cea efectiv percepută în baza prevederilor art. 4.4 din contract; au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților dobânda legală calculată asupra sumelor reprezentând diferențe de dobândă achitate în plus, calculată de la data încasării și până la data restituirii efective a debitului principal reprezentând dobândă achitată în plus; a fost stabilizat cursul de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit mai sus menționat, pe toată durata acestuia, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 2,2643 RON/1 CHF; au fost obligate pârâtele să restituie reclamanților suma de 617.697,35 RON, ce reprezintă diferența de curs ca urmare a stabilizării cursului de schimb la cel de la data acordării creditului; au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților dobânda legală calculată asupra sumei reprezentând diferențe de curs valutar achitate în plus, în sumă de 17.028,21 RON, calculată de la data încasării sumelor de către pârâte și până la data de 2.09.2015 (data introducerii acțiunii), dobânda legală fiind datorată de către pârâte și în continuare, până la plata integrală a debitului principal reprezentând diferențe de curs valutar achitate în plus. S-au păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 731/2017 din 17 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, la 10 aprilie 2018, pârâtele D. S.A. și E.. au declarat recurs solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii în tot a cererii de apel formulate de pârâte; respingerea apelului formulat de reclamanții A., B. și C., cu obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Prin decizia nr. 1197/18.05.2021 pronunțată în dosar nr. x/2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. și E.., prin mandatar D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 731/2017 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a casat, în parte, decizia civilă nr. 731/2017 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, numai în ceea ce privește apelul reclamanților.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 604/2022 din 8 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanții A. și B. în contradictoriu cu intimatele S.C. D. S.A. și E. împotriva sentinței civile nr. 1006/20.04.2016 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosar nr. x/2015, care a fost schimbată în parte, în sensul că au fost obligate pârâtele D. S.A. și E. să restituie reclamanților A. și B. dobânda contractuală percepută peste dobânda variabilă în funcție de formula de calcul LIBOR 6M+4% p.a. începând cu al doilea an de la utilizarea creditului, sume la care se va adăuga dobânda legală aferentă începând cu data perceperii și până la data restituirii efective.

Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 604/2022 din 8 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă au declarat recurs pârâtele D. S.A. și E. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Recurentele susțin că decizia atacată este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât niciuna din cele trei condiții a căror îndeplinire cumulativă ar releva caracterul abuziv al unei clauze, nu este îndeplinită în ceea ce privește comisionul de acordare și de administrare.

Se arată că instanța de apel a apreciat în mod eronat că terminologia folosită pentru redactarea clauzei 4.4 din contractul de credit este neclară, neinteligibilă ori incompletă, deși clauzele contestate sunt clare și inteligibile, iar consumatorii nu și-au manifestat voința de a solicita lămuriri înainte de semnarea contractului, astfel că nu li se poate imputa recurentelor vreo culpă.

Recurentele susțin că instanța de apel a interpretat greșit condiția impusă de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privitor la negociere, întrucât a reținut că eronat caracterul nenegociat al contractului de credit, deși reclamanții trebuiau să facă dovada negocierii.

Existența unui contract preformulat nu atrage de plano constatarea caracterului abuziv, recurentele arătând că înainte de semnarea contractului, au fost furnizate reclamanților o ofertă de credit conținând toate costurile acestuia, inclusiv cele contestate prin cererea de chemare în judecată.

În opinia recurentelor, intimații au avut posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de credite existente pe piața financiară, deci au avut posibilitatea să negocieze aceștia acceptând în cunoștință de cauză clauzele contractului de credit.

Referitor la caracterul negociat al contractului de credit se arată că atâta vreme cât clauzele sunt exprimate în mod clar și inteligibil, condiție îndeplinită în cauză, potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE prețul contractului, reflectat în tipul de dobândă și comisioane, nu poate face obiectul analizei din perspectiva naturii abuzive.

În cauză, reclamanții nu au făcut dovada existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, alegerea produsului de creditare fiind făcută de aceștia în deplină cunoștință de cauză, opțiunea fiind liber exprimată. Prin urmare, pentru a putea fi reclamat un astfel de dezechilibru trebuia să lipsească contraprestația pentru dreptul corelativ al unei părți contractante, ceea ce nu este cazul banca punând la dispoziția reclamanților suma împrumutată.

Recurentele susțin că instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă deși posibilitatea revizuirii dobânzii își are fundamentul în convenția părților și se circumscrie unor limite.

Clauza în discuție nu conferă băncii un drept potestativ ci modificarea dobânzii are loc ca urmare a acordului de voințe manifestat de părți la încheierea contractului, ca atare toate modificările de dobândă au fost făcute în conformitate cu contractul de credit, în funcție de indicele independent Libor 6M, iar nu în mod discreționar.

Intimații nu au depus întâmpinare.

La termenul din 28 septembrie 2023, Înalta Curte a luat în examinare recursul în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și a reținut următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că prin decizia de casare nr. 1197/18.05.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. și E.., prin mandatar D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 731/2017 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care a casat-o, în parte, și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, numai în ceea ce privește apelul reclamanților.

Rejudecarea apelului reclamanților a fost limitat la analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.4 din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/15.02.2008, având în vedere cauza Matei -C143/13.

Cât privește efectul restitutoriu ca urmare a înlăturării din contract a clauzei de dobândă variabilă, instanța de apel, în rejudecare, a avut sarcina să analizeze dacă poate fi abilitată să modifice ea însăși conținutul acestor clauze (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutierrez Naranjo, C-154/15, pct. 61) sau dacă o convenție de împrumut poate continua să existe, în atare situație.

Referitor la clauzele contractuale 9.1. și 9.1.3 din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/15.02.2008, instanța de apel a fost îndrumată să le analizeze din perspectiva hotărârii C.J.U.E. pronunțată în Cauza C-81/19.

Prin decizia atacată s-a dispus obligarea pârâtelor să restituie reclamanților dobânda contractuală percepută peste dobânda variabilă în funcție de formula de calcul LIBOR 6M+4% p.a. începând cu al doilea an de la utilizarea creditului, sume la care se va adăuga dobânda legală aferentă începând cu data perceperii și până la data restituirii efective, fiind păstrate restul dispozițiilor sentinței apelate.

Având în vedere limitele judecării apelului, Înalta Curte, în respectarea principiului autorității de lucru judecat, reține că celelalte aspecte dezlegate în cauză nu mai pot fi repuse în discuție, respectiv criticile recurentelor care privesc comisioanele de acordare și administrare.

Așadar, recursul pârâtelor va fi analizat doar din perspectiva criticilor ce vizează clauza prevăzută la art. 4.4 din contractul de credit care se referă la posibilitatea recurentelor-pârâte de modificare a ratei dobânzii.

Recurentele-pârâte au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând că instanța de apel a apreciat în mod eronat că terminologia folosită pentru redactarea clauzei 4.4 din contractul de credit este neclară, neinteligibilă ori incompletă, iar consumatorii nu și-au manifestat voința de a solicita lămuriri înainte de semnarea contractului, astfel că nu li se poate imputa vreo culpă.

Critica este nefondată având în vedere că, astfel cum a reținut și instanța de apel, din conținutul clauzei prevăzute la art. 4.4 din contractul de credit lipsește mecanismul de variație al dobânzii, modificarea nivelului dobânzii depinzând doar de voința unei singure părți, respectiv a băncii. Or, atât timp cât din conținutul clauzei nu rezultă în mod clar motivele concrete pentru care nivelul dobânzii se poate modifica rezultă că obligația de transparență prevăzută de art. 1 din Legea nr. 193/2000 în sarcina profesionistului, și anume aceea de a introduce în contract clauze contractuale clare, fără echivoc, a fost încălcată.

Recurentele susțin că instanța de apel a interpretat greșit condiția impusă de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privitor la negociere, întrucât a reținut eronat caracterul nenegociat al contractului de credit, deși reclamanții trebuiau să facă dovada negocierii.

Și această critică va fi înlăturată având în vedere că, în ceea ce privește contractele încheiate de profesioniști cu consumatorii, potrivit art. 4 pct. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probei aparține profesionistului.

Totodată, Înalta Curte reține că analiza aspectelor de fapt relevate de recurentele-pârâte referitor la negocierea clauzei reținută ca fiind abuzivă de către instanța de apel excedează căii de atac a recursului deoarece nu vizează legalitatea hotărârii atacate ci examinarea situației de fapt, respectiv a probelor, aspect care nu intră în competența instanței de recurs.

Pentru aceeași rațiune vor fi înlăturate și criticile prin care recurentele-pârâte arată că existența unui contract preformulat nu atrage de plano constatarea caracterului abuziv, deoarece, înainte de semnarea contractului, au fost furnizate reclamanților o ofertă de credit conținând toate costurile acestuia, criticile vizând în fapt netemeinicia hotărârii.

Susținerile recurentelor că intimații au avut posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de credite existente pe piața financiară și că au avut posibilitatea să negocieze contractul, sunt aspecte care țin de administrarea probelor în fața instanțelor de fond.

Sunt nefondate și criticile potrivit cărora clauza privind dobânda variabilă prevăzută la art. 4.4 din contractul de credit, nu poate face obiectul analizei din perspectiva naturii abuzive, întrucât ar fi exprimată într-un limbaj clar si inteligibil.

Astfel, conform pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 este permisă analizarea caracterului abuziv al clauzei prin care este prevăzută posibilitatea furnizorului de servicii financiare de a-și rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, în situația în care nu este prevăzută în contract o motivație întemeiată, ipoteză care se regăsește în cauză.

Înalta Curte va înlătura și criticile privind neîndeplinirea condiției dezechilibrului semnificativ, ca premisă a caracterului abuziv al unei clauze, și a relei-credințe a profesionistului, deoarece implică verificarea unor aspecte de fapt printre care și negocierea contractului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte împotriva deciziei civile nr. 604/2022 din 08 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. și E.. prin mandatar D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 604/2022 din 08 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C., B. și A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2023.