ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1197/2021

Ședința publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 septembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub număr de dosar x/2015, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. și E..:

În considerentele cererii introductive au fost invocate ca temeiuri de drept prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G.. 21/1992, art. 75,76 din Codul Consumului, Norma BNR nr. 17/2003, jurisprudența CJUE C-26/13 în cauza Arpad Kasler, Directiva 2014/17/UE, Legea nr. 363/2007.

La termenul de judecată din 10 decembrie 2015, pârâta D. S.A. a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Prin sentința civilă nr. 11666/2015 din 10 decembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâta D. S.A. și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C. în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la 17 decembrie 2015, sub același număr de dosar.

Prin încheierea din 9 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Specializat Cluj a reținut că, în ceea ce privește petitul 3 al acțiunii, în cuprinsul acestuia se face referire în mod expres la teoria impreviziunii. Totodată, raportat la precizările formulate la termenul din 9 martie 2016 cu privire la întemeierea în drept a acestui capăt de cerere exclusiv pe teoria impreviziunii, respectiv, pe dreptul comun, instanța a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 care se referă expres la acțiuni privind protecția consumatorului, astfel încât, a stabilit o taxă judiciară de timbru pentru petitul 3 al acțiunii, în cuantum de 9.781,97 RON, raportat la valoarea obiectului acestuia, astfel cum a fost indicată de reclamanți și a pus în sarcina acestora obligația achitării acestei taxe de timbru, sub sancțiunea anulării cererii în ceea ce privește petitul respectiv.

Prin încheierea din 13 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Specializat Cluj a anulat, ca netimbrat, al treilea petit al acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1006/2016 din 20 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalului Specializat Cluj a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. și E..

A constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractul de facilitate credit și acordare garanție nr. x/15.02.2008: la art. 4.4, exclusiv în ceea ce privește mențiunea "va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel"; la art. 5.1 lit. b) referitor la comisionul de acordare credit; la art. 5.1 lit. c) referitor la comisionul de administrare.

A obligat pârâtele la restituirea în favoarea reclamanților a sumelor achitate de către aceștia cu titlu de comision de acordare, respectiv cu titlu de comision de administrare credit, precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor supuse restituirii, de la data încasării acestora până la data plății efective.

A respins restul pretențiilor reclamanților, ca nefondate și a obligat pârâtele la plata în favoarea reclamantului C. a sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A., B. și C., solicitând admiterea apelului și modificarea în parte a hotărârii în sensul admiterii în integralitate a acțiunii, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva aceleiași sentințe au formulat apel și pârâtele D. S.A. și E., prin mandatar D. S.A., solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și sub aspectul solicitării de anulare a clauzelor contractuale 5.1 lit. b) și 5.1 lit. c) din Contractul de credit; cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 731/2017 din 17 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de cameră de consiliu din 30 martie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de pârâtele D. S.A. și E.., prin mandatar D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1006/2016 din 20 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalului Specializat Cluj.

Prin aceeași decizie, a fost admis apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că: s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la: art. 4.4, art. 9.1 și art. 9.1.3 din contractul de credit nr. x/15.02.2008; au fost obligate pârâtele să procedeze la recalcularea dobânzii aferente creditului contractat de reclamanți în funcție de procentul de 2,7 % pe an, pe toată durata derulării contractului; au fost obligate pârâtele să restituie reclamanților sumele achitate în plus constând în diferența dintre dobânda de 2,7% pe an, valabilă pe toată durata derulării contractului și cea efectiv percepută în baza prevederilor art. 4.4 din contract; au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților dobânda legală calculată asupra sumelor reprezentând diferențe de dobândă achitate în plus, calculată de la data încasării și până la data restituirii efective a debitului principal reprezentând dobândă achitată în plus; a fost stabilizat cursul de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit mai sus menționat, pe toată durata acestuia, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 2,2643 RON/1 CHF; au fost obligate pârâtele să restituie reclamanților suma de 617.697,35 RON, ce reprezintă diferența de curs ca urmare a stabilizării cursului de schimb la cel de la data acordării creditului; au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților dobânda legală calculată asupra sumei reprezentând diferențe de curs valutar achitate în plus, în sumă de 17.028,21 RON, calculată de la data încasării sumelor de către pârâte și până la data de 2.09.2015 (data introducerii acțiunii), dobânda legală fiind datorată de către pârâte și în continuare, până la plata integrală a debitului principal reprezentând diferențe de curs valutar achitate în plus. S-au păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 731/2017 din 17 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, la 10 aprilie 2018, pârâtele D. S.A. și E.. au declarat, în termen legal, recurs, solicitând, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii în tot a cererii de apel formulate de pârâte; respingerea apelului formulat de reclamanții A., B. și C., cu obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În motivare, recurentele-pârâte au expus situația de fapt relevantă și evoluția procesuală a cauzei, formulând, totodată, și aprecieri asupra caracterului admisibil al recursului.

Sub aspectul nelegalității deciziei recurate, recurentele-pârâte au susținut incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, autoarele prezentului demers judiciar au susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel și-a întemeiat decizia în ceea ce privește stabilizarea cursului de schimb valutar, la valoarea acestuia de la data încheierii contractului, pe teoria impreviziunii, cu încălcarea prevederilor art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora "Dispozițiile art. 1.271 din C. civ. privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a C. civ.."

În acest sens, au redat anumite considerente de la paginile 55-56 din decizia recurată, apreciate ca fiind relevante.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, recurentele au susținut că, în mod greșit instanța de apel a trecut peste faptul că apelanții-reclamanți nu au timbrat capătul de cerere întemeiat pe teoria impreviziunii, deși aveau această obligație legală, potrivit O.U.G nr. 80/2013, privind taxele judiciare de timbru, pronunțând decizia recurată cu încălcarea prevederilor art. 470 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 197 din același cod.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurentele-pârâte au susținut și faptul că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori. Enumerând cele trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract de credit încheiat cu consumatorii, autoarele recursului au arătat că niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită în cauză în ceea ce privește clauzele cuprinse în contractul de credit privind comisionul de acordare și comisionul de administrare.

Astfel, sub aspectul caracterului clar și inteligibil al clauzelor contestate, au arătat că instanța de apel a apreciat în mod eronat faptul că terminologia folosită pentru redactarea clauzelor contestate este neclară, neinteligibilă ori incompletă.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurentele susțin că respectivele clauze contestate îndeplinesc aceste cerințe deoarece sunt formulate clar și inteligibil din punct de vedere gramatical; pentru înțelegerea acestora, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat nu are nevoie de cunoștințe juridice sau economice de specialitate pentru a putea înțelege consecințele economice ale acestor clauze asupra obligațiilor sale de plată în cadrul contractului de împrumut.

Așadar, consideră că și-au îndeplinit în totalitate obligația impusă de lege cu privire la caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, sens în care solicită a se constata că, în virtutea legislației aplicabile (naționale și comunitare), clauzele referitoare la comisioane, atâta timp cât sunt neechivoce, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv întrucât acestea definesc obiectul principal al contractului de credit - prețul contractului. Prin urmare, în opinia recurentelor, se impune admiterea prezentului recurs.

Cu referire la interpretarea condiției impusă de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privitor la negociere, recurentele-pârâte susțin că instanța de apel a reținut în mod eronat caracterul nenegociat al Contractului de credit.

Contrar acestei concluzii, recurentele afirmă că, în speță, din partea reclamanților nu a existat nicio contraofertă sau vreo obiecție cu privire la vreuna din prevederile contractuale, aceștia fiind de acord cu varianta propusă de Bancă, care nu are obligația de a iniția negocierea în locul consumatorului. Au mai arătat că obligația băncii privește informarea consumatorului asupra caracteristicilor generale ale produsului de creditare, iar, în cauză, intimații-reclamanți nu au făcut dovada negocierii sau a încercării de negociere a contractului de împrumut.

Cu referire la caracterul pre-formulat al clauzelor, recurentele menționează că respectivul contract de credit a fost încheiată în considerarea acordului de voințe al părților cu privire la condițiile produsului bancar contractat, iar faptul că, în general, contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu poate conduce în mod automat la concluzia că, indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, atâta timp cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract.

Mai arată că, la fel de eronată este și afirmația potrivit căreia, în astfel de situații, consumatorul nu poate influența clauzele respective. În acest sens, precizează că utilizarea unui model de contract pre-formulat este o măsură obligatorie pentru instituțiile de credit, impusă de Banca Națională a României, modelele de contracte făcând parte din procedurile de creditare, utilizarea contractelor de adeziune în sine, nefiind o măsură ilicită. Prin urmare, existența unui contract pre-formulat nu atrage de plano constatarea caracterului abuziv al clauzelor acestuia.

Așadar, recurentele susțin că, înainte de semnarea contractului de credit, au furnizat consumatorilor o ofertă de credit prin care le-au fost prezentate toate costurile acestuia, inclusiv cele contestate prin cererea de chemare în judecată. Prin urmare, consideră că, în măsura în care intimații-reclamanți constatau că prețul acestui contract (reflectat în moneda în care este acordat, tipul de dobândă, comisioanele percepute de Bancă) nu este convenabil, erau liberi să solicite modificarea și să discute cu banca această posibilitate sau să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale altor bănci.

Așa fiind, în opinia recurentelor, clauzele contestate nu pot fi considerate ca fiind clauze impuse de către Bancă, întrucât, anterior încheierii Contractelor de Credit, intimații au primit o ofertă, tocmai în vederea analizării și formulării unor eventuale obiecțiuni și/sau propuneri de modificare a unora dintre clauze. Cu toate acestea, intimații-reclamanți nu au solicitat niciodată în faza precontractuală nici lămuriri și, cu atât mai puțin, negocierea clauzelor pe care le contestă în prezenta cauză.

Prin urmare, solicită instanței să constate faptul că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut caracterul nenegociat al contractului de credit.

În continuare, evocând dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, recurentele arată că, atâta vreme cât clauzele sunt exprimate în mod clar și intelegibil, condiție îndeplinită în cauză, prețul contractului, reflectat în tipul de dobândă și comisioane, nu poate face obiectul analizei din perspectiva naturii abuzive.

În ceea ce privește dezechilibrul contractual, recurentele susțin că legiuitorul a prevăzut sancționarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, și nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților (de exemplu: profitul obținut de un comerciant/profesionist este un lucru firesc, dat fiind că scopul oricărui comerciant/profesionist este profitul).

Mai arată că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante, situație neîndeplinită în cauză.

Totodată, recurentele subliniază că intimații consumatori au fost cei care au avut inițiativa încheierii contractului de credit, aspect demonstrat prin Cererea de credit formulată și depusă la dosarul cauzei. Prin urmare, consideră că nu se poate susține faptul că Banca a determinat în vreun fel intimații să încheie prezentul contract de credit, acesta fiind încheiat în urma manifestării de voință decisive a intimaților în acest sens.

În plus, susțin că intimații nu au făcut dovada unor practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007 pentru a răsturna prezumția de bună-credință instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864.

În continuare, autoarele prezentului demers judiciar arată de ce consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul abuziv al comisionului de acordare a creditului.

Astfel, sub aspectul modalității de redactare a clauzei referitoare la comisionul de acordare, recurentele arată că aceasta este neechivocă, fiind menționată expres suma datorată cu acest titlu, respectiv 5.130 CHF, fiind totodată exprimată și ca procent din valoarea totală a creditului, adică 2%, astfel încât întinderea obligației este cunoscută clar din momentul primirii ofertei de creditare și din momentul încheierii contractului chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate. Se mai arată că utilitatea comisionului derivă din simpla analiză textuală a clauzei, semnificația termenului "acordare" fiind lipsită de orice echivoc, justificând perceperea acestuia.

Așadar, recurentele învederează că respectivul comision reprezintă una din spezele contractuale aferente creditului și este acordat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit. În plus, clauza referitoare la comisionul de acordare este clară (exprimată atât numeric numeric, cât și procentual) și, în consecință, intimații-reclamanți au cunoscut obligația lor de a achita acest comision la data semnării contractului de credit.

Mai arată că acest comision corespunde activităților pe care banca le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem și punerea la dispoziția clientului a sumelor acordate prin facilitățile de credit aprobate.

Având în vedere că nu există niciun argument din care să rezulte caracterul abuziv al clauzei în discuție, în opinia recurentelor, solicitarea restituirii acestuia este neîntemeiată.

În continuare, autoarele prezentului demers judiciar arată de ce consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul abuziv al comisionului de administrare a creditului.

În susținerea criticii, recurentele arată că, după momentul semnării contractului de credit, Banca trebuie să monitorizeze creditul și să urmărească riscurile ce vin din piață, deci din afară relației contractuale cu împrumutatul, care îi pot afecta acestuia capacitatea de rambursare.

Se mai arată că prevederea contestată este redactată într-un procent matematic, respectiv "0,15% din soldul total al creditului", începând cu scadența a 7-a, valoare ce putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului. Prin urmare, consumatorul avea reprezentarea consecințelor patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract. Totodată, caracterul transparent al acestui comision rezultă din menționarea expresă a cuantumului lunar, în graficul de rambursare.

Se mai arată că, din însăși denumirea comisionului, rezultă scopul pentru care a fost perceput, clauza fiind redactată într-un limbaj ușor accesibil chiar și unui neprofesionist.

Totodată, recurentele afirmă că perceperea comisionului de administrare este justificată, în mod rezonabil, prin efectuarea operațiunilor de supraveghere lunară a situației împrumutatului, sens în care recurentele evocă, cu titlu exemplificativ, tipurile de activități principale prestate de bancă în contul/justificarea comisionului de administrare.

Prin urmare, fiind o contraprestație pentru punerea la dispoziție a creditului, comisionul nu poate fi calificat, în raport de rațiunea sa economică, ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.

Nu în ultimul rând, recurentele arată că acest tip de comision este prevăzut în mod expres de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori - act normativ care vine în sprijinul consumatorilor - ceea ce, în opinia recurentelor, arată fără niciun fel de echivoc faptul că leguitorul nu a apreciat comisionul de administrare ca fiind unul abuziv ori ilicit.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate invocat, recurentele-pârâte susțin că instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă, întrucât posibilitatea revizuirii dobânzii își are fundamentul în convenția părților și se circumscrie unor limite obiective - indicele LIBOR.

Detaliind, recurentele arată că, prin Convenția de creditare, părțile au stipulat, prin agrearea clauzei 4.4, dreptul creditorului "să revizuiască nivelul dobânzii după primul an de la prima utilizare a Creditului, în funcție de indicele de referința LIBOR 6M + 4% p.a. (...)"

Recurentele susțin că, în cauză, Banca a aplicat algoritmul de variație a ratei dobânzii conform Contractului de credit încheiat în baza consimțământului adecvat informat și liber exprimat al intimaților-reclamanți.

Se mai arată că respectiva clauză nu oferă Băncii un drept potestativ, astfel cum au susținut reclamanții, ci modificarea dobânzii are loc ca urmare a acordului de voințe manifestat de părți la încheierea contractului, prin care acestea au stabilit că, pentru primul an, dobânda va fi fixă, iar începând cu cel de-al doilea an, aceasta va fi variabilă, urmând ca modificarea dobânzii să se facă în raport de un indice obiectiv, respectiv LIBOR 6M + 4 % p.a., aspect care, în accepțiunea recurentelor, demonstrează încă o dată faptul că nivelul dobânzii nu este discreționar și nici potestativ, ci unul agreat de părți prin convenția lor.

Astfel, în opinia autoarelor prezentului demers judiciar, clauza este abuzivă în întregul ei sau nu, întrucât nu poate fi reținut un caracter abuziv doar pentru situația în care indicele LIBOR 6M ar crește și un caracter non abuziv pentru situația în care indicele LIBOR 6M ar scădea.

Așadar, în opinia recurentelor, nu este vorba de un drept discreționar al Băncii de a modifica nivelul dobânzii, aceasta manifestând același comportament economic și în situația creșterii cotației indicelui LIBOR 6M, cât și în situația scăderii nivelului indicelui de referință.

În plus, arată că Banca nu poate previziona fluctuațiile pieței financiare. Prin urmare, modificarea prețului în funcție de modificare unei rate de pe piața financiară, pe care furnizorul nu o poate controla, nu este o clauză abuzivă.

Recurentele au conchis prin a arăta că, în speță, toate modificările de dobândă au fost făcute în conformitate cu contractul de credit, în funcție de indicele independent LIBOR 6M, și nicidecum în mod discreționar, așa cum susțin reclamanții.

În continuare, subsumat aceluiași motiv de nelegalitate invocat, recurentele susțin că hotărârea atacată este nelegală sub aspectul admiterii cererii privind constatarea nulității absolute a clauzei de risc valutar și stabilizarea cursului de schimb valutar, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Detaliind, recurentele susțin că respectivele clauze contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație înscrisă în art. 1584 C. civ. 1864, potrivit căreia, principala obligație a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate. Totodată, potrivit art. 1578 C. civ. 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract. În materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract.

Cât privește riscul valutar, se arată că acesta este definit în art. 3 alin. (1) lit. l) din Norma BNR nr. 17/2003 ca fiind acea componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, gestionat de BNR pe baza unei politici de curs valutar flotant.

Dat fiind principiul nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 din C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, la această sumă, urmând a fi adăugate, potrivit convenției părților, sumele care reprezintă costuri asociate cu acordarea creditului - dobânda și comisioanele prevăzute în contract. Se mai arată că același principiu se aplică în cazul concret al contractelor de credit, atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale și câtă vreme împrumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate.

De asemenea, se arată că ambele părți își asumă riscul ca, pe parcursul executării contractului, suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin la momentul restituirii decât la momentul acordării, regula fiind o aplicație a principiului res perit debitori în contractele netranslative de proprietate.

S-a mai învederat faptul că Banca nu putea cunoaște evoluția ulterioară a situației economice și politice a României și a Europei și nici impactul crizei economice, pentru a putea prevedea existența unor fluctuații ale cursului de schimb valutar care să afecteze capacitatea de rambursare a împrumutaților, astfel că nu avea cum să aplice o mai bună gestiune a riscului valutar pentru fiecare împrumutat în parte.

Astfel, prin solicitarea rambursării creditelor acordate în monedă străină, în aceeași monedă, banca își acoperă riscul valutar în contractele de împrumut interbancare semnate cu alte bănci pentru a obține fonduri în vederea creditării.

Contrar celor susținute de intimați, recurentele afirmă că Banca nu avea și nu le putea acorda acestora mai multe informații decât cele cunoscute deja de piață și, implicit, de împrumutați, astfel încât aceasta nu putea previziona cursul CHF/LEU decât în raport de factori previzibili. Prin urmare, consideră că, în lipsa unui dezechilibru contractual real indicat și probat de către intimații-reclamanți, toate clauzele privind restituirea creditului în CHF au fost stipulate în deplină concordanță cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Au mai arătat că, în cauze similare, instanțele de judecată au stabilit că există un echilibru total între părțile contractului (împrumutat și împrumutător), Banca însăși fiind expusă riscului valutar în eventualitatea în care valuta din contract se apreciază în perioada dintre încheierea contractului și scadența acestuia. Astfel, pe o piață liberă, valuta poate fie să se deprecieze, fie să se aprecieze, astfel încât riscul valutar este suportat deopotrivă de ambele părți contractante.

Cât privește obligația de informare privind riscul valutar, recurentele au susținut că aceasta nu era reglementată în mod expres de legislația aplicabilă, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, astfel încât, în accepțiunea acestora, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 18 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Detaliind, autoarele prezentului demers judiciar au susținut că, în contradicție cu susținerile împrumutaților și, totodată, cu cele reținute de instanța de apel, la momentul acordării creditului, Banca nu avea nicio obligație legală de a informa consumatorul cu privire la consecințele posibile ale suportării sarcinilor pecuniare generate de variațiile cursului de schimb între moneda realizării veniturilor și moneda creditului.

În acest sens, au arătat că obligația de informare/avertizare/consiliere cu privire la riscul valutar și chiar cele privind evidențierea riscului valutar în analiza gradului de îndatorare au fost introduse recent în legislația bancară prin Regulamentul B.N.R. nr. 12/2012 privind unele condiții de creditare și prin Regulamentul B.N.R. nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice în considerarea efectelor imprevizibile ale crizei financiare produse în România începând cu ianuarie 2009.

Apreciază că, în cauză, aceste prevederi nu pot fi luate în considerare, în primul rând, pentru că nu erau în vigoare la momentul încheierii contractului și, prin urmare, nu reprezentau obligații ale Băncii la acea dată, iar în al doilea rând, pentru că la acea dată nu existau rațiuni sociale care să le justifice (față de momentul 2007 - 2008, nu au mai existat variații atât de mari într-o perioadă atât de scurtă ale cursurilor valutare, care să facă necesară o astfel de informare/avertizare a consumatorilor).

În raport de prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992, recurentele susțin că și-au respectat în totalitate obligațiile, oferindu-le consumatorilor informații complete, corecte și precise privind caracteristicile esențiale ale produselor și serviciilor oferite (moneda creditului, durata împrumutului și costurile acestuia reflectate în tipul de dobândă și comisioane) încă din faza precontractuală, prin Oferta de Credit valabilă 30 de zile.

În ceea ce privește invocarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, recurentele arată că, în mod profund eronat, instanța de apel se întemeiază pe un act normativ care nu era în vigoare la momentul încheierii contractului, împrejurare ce contravine principiului neretroactivității legii civile.

Mai arată că, în acțiunea lor, reclamanții au susținut o pretinsă nesocotire a obligației de informare în sarcina instituției de credit, afirmând că Banca nu i-ar fi informat asupra posibilelor variații în timp ale CHF. Cu privire la acest aspect, recurentele au arătat că, potrivit jurisprudenței C.J.U.E., obligația de informare are niște limite reprezentate de condițiile unei bune funcționări a pieței, evocând, în acest sens, cauza C-264/02, în care s-a statuat că, din punct de vedere al cantității și al conținutului, informațiile furnizate nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru reglarea optimă a mecanismelor pieței.

În altă ordine de idei, recurentele învederează că însăși Curtea Constituționala a României, prin decizia nr. 62/2017, recunoaște aplicabilitatea principiului nominalismului monetar în acțiunile întemeiate pe Legea 193/2000.

Cu referire la implicațiile hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 asupra prezentei cauze, recurentele arată că Hotărârea Andriciuc nu elimină jurisprudența anterioară a C.J.U.E. în materia dezechilibrului semnificativ, ci doar precizează anumite elemente suplimentare pentru situația creditelor în valută străină. Hotărârea Andriciuc mai impune instanțelor naționale să verifice cu privire la creditele în franci elvețieni, dacă a fost creat un dezechilibru semnficativ, prin raportare la împrejurările de care Banca putea avea cunoștință la momentul încheierii Contractului și care puteau avea o influență asupra executării obligațiilor. În acest sens, arată că, față de informațiile existente la acel moment, recurentele nu aveau posibilitatea să anticipeze viitoarea apreciere a francului elvețian față de leu. În susținerea afirmației de mai sus, recurentele-pârâte invocă și un studiu de caz realizat de trei profesori din cadrul Academiei de Studii Economice cu privire la creditele acordate în franci elvețieni, în care aceștia au precizat că, în general, cursul de schimb este o variabilă necunoscută atât pentru debitori, cât și pentru creditori, care nu au cum să prevadă modificările cursului de schimb valutar, deoarece acesta nu depinde de o singură variabilă, ci de o multitudine de factori a căror evoluție nu poate fi anticipată de băncile private.

În considerarea motivelor prezentate anterior, recurentele solicită admiterea recursului formulat în cauză.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ulterior, la 10 mai 2018, recurentele-pârâte au formulat cerere de suspendare a executării deciziei recurate, iar, prin încheierea de cameră de consiliu din 14 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte a admis cererea și a dispus suspendarea executării silite a deciziei nr. 731/2017 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, până la soluționarea recursului.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți la 15 iunie 2018.

La 16 iulie 2018, intimații-reclamanți A., B. și C., prin avocat, au formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului în raport cu Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2018, formulând, totodată, și apărări pe fondul cauzei. Totodată, au solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 2500 RON, reprezentând onorariu avocațial, conform înscrisului doveditor depus odată cu întâmpinarea.

La 30 iulie 2018, întâmpinarea a fost comunicată recurentelor-pârâte, care nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport fiind reținută inadmisibilitatea căii de atac exercitate în cauză.

Ulterior, prin încheierea din 26 septembrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

La 17 octombrie 2018, recurentele-pârâte, prin avocat, au formulat punct de vedere la raport, prin care au solicitat pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului formulat și, pe cale de consecință, fixarea unui termen pentru judecarea acestuia.

Prin încheierea completului de filtru din 5 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului pe care l-a admis în principiu, stabilind termen de judecată la 21 mai 2019, în vederea soluționării acestuia în ședință publică, cu citarea părților.

La 13 mai 2019, intimații-reclamanți, prin avocat, au solicitat, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății cauzei până la soluționarea cauzei C-81/19 și a cauzei C-269/19.

La 20 mai 2019, recurentele-pârâte, prin avocat, au solicitat, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății cauzei până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentele-pârâte D. S.A. și E.., prin mandatar D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 731/2017 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, până la soluționarea cauzelor C-81/19 și C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 7 septembrie 2020, recurentele-pârâte, prin avocat, au solicitat repunerea pe rol a cauzei, motivat de faptul că nu mai subzistă motivul care a determinat suspendarea judecății recursului, întrucât cele două cauze în considerarea cărora s-a dispus suspendarea au fost soluționate.

Prin rezoluția din 8 septembrie 2020, în cauză, s-a fixat termen la 24 noiembrie 2020, în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei și a cererii de recurs, cu citarea părților.

La 12 noiembrie 2020, intimații-reclamanți, prin avocat, au solicitat menținerea măsurii suspendării până la soluționarea cauzei C-269/19, aflată încă pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea completului de filtru din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte a respins cererea de repunere pe rol formulată de recurentele-pârâte și a dispus menținerea măsurii suspendării judecării recursului până la soluționarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ulterior, prin rezoluția din 9 februarie 2021, s-a stabilit termen de judecată la 18 mai 2021, în vederea discutării repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei și pentru continuarea judecății recursului.

La 18 mai 2021, intimații-reclamanți au formulat o cerere de suspendare a judecății până la soluționarea de către C.J.U.E. a cauzelor C-364/19 și C-87/21. Separat, intimații-reclamanți au depus, la aceeași dată, un alt înscris prin care și-au exprimat poziția procesuală față de soluția pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-269/19.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Printr-un prim set de critici, recurentele-pârâte au susținut că, în mod greșit, instanța de apel a trecut peste faptul că apelanții-reclamanți nu au timbrat cel de al treilea capăt de cerere întemeiat pe teoria impreviziunii, deși aveau această obligație legală și că, în aceste condiții, instanța de apel și-a întemeiat decizia în ceea ce privește stabilizarea cursului de schimb valutar la valoarea acestuia de la data încheierii contractului, pe teoria impreviziunii.

Analizând critica formulată, Înalta Curte reține că, prin cel de al treilea capăt de cerere, intimații-reclamanți au solicitat ca, în temeiul teoriei impreviziunii, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar din cuprinsul Contractului de facilitate de credit și de Garanție nr. x/15.02.2008, cu consecința obligării pârâtei la recalcularea ratelor achitate de la momentul încheierii contractului și până la încetarea acestuia, în funcție de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului și să restituie sumele achitate în plus, rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit.

Este adevărat că, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 13.04.2016, instanța/Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția nelegalei timbrări a petitului 3 al acțiunii, invocată din oficiu, cu consecința anulării ca nelegal timbrat a acestuia, însă, la același termen de judecată, reprezentantul convențional al reclamanților a învederat instanței că aceasta are obligația examinării din oficiu a clauzei abuzive, referindu-se în acest sens la clauzele care privesc cursul valutar, prin care consumatorul suportă toate riscurile diferenței de curs valutar, respectiv la clauzele prevăzute la art. 9.1 și 9.1.3 din contract. De asemenea, au învederat că Directiva nr. 93/13 a C.E.E. justifică obligația instanței de a analiza caracterul abuziv al clauzei.

Sub acest aspect, Tribunalul a reținut că, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a reafirmat faptul că instanța națională este obligată să aprecieze, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale (F.). Astfel, Tribunalul a subliniat că instanța națională este obligată, în temeiul jurisprudenței Curții, să aprecieze, din oficiu, caracterul abuziv al tuturor clauzelor contractuale care intră în domeniul de aplicare al directivei, chiar și în absența unei cereri exprese în acest sens, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop.

Altfel spus, Tribunalul a reținut că obligația impusă instanței naționale îi conferă acesteia următoarele competențe corelative: de a analiza ex officio un contract, de a analiza toate clauzele acelui contract, de a analiza inclusiv în absența unei cereri exprese în acest sens, de a analiza de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop.

Înalta Curte reține că, deși Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția nelegalei timbrări a petitului 3 al acțiunii, invocată din oficiu, cu consecința anulării ca nelegal timbrat, această împrejurare nu a împiedicat instanța să procedeze la analiza acelui capăt de cerere din perspectiva caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

Având în vedere că Tribunalul a analizat clauza de risc valutar din perspectiva potențialului caracter abuziv, operațiune pentru care reclamanții nu datorau taxă de timbru, critica referitoare la împrejurarea că în apel, instanța a trecut peste faptul că apelanții-reclamanți nu au timbrat capătul de cerere întemeiat pe teoria impreviziunii nu se susține.

Cu toate acestea, Înalta Curte reține că, analizând clauza de risc valutar, instanța de apel a apreciat că principiul nominalismului, așa cum este reglementat de dispozițiile C. civ. de la 1865, nu poate avea în vedere valutele cotate, menționate în lista cursurilor de schimb ale pieței valutare, comunicată de Banca Națională a României, astfel încât, în opinia instanței de apel, în interpretarea art. 1578 C. civ. de la 1865, trebuie să se pornească de la premisa conform căreia noțiunea de "specie aflată în curs" este moneda națională, adică leul românesc.

Totodată, Înalta Curte reține că, la pagina 50 din decizia recurată, instanța de apel a conchis în sensul că respectiva clauză (de risc valutar) contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului, astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că o astfel de clauză poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

De asemenea, instanța de apel a mai arătat că, în contextul dat, clauza privind riscul valutar nu poate fi asimilată unei clauze de asumare a riscului schimbării împrejurărilor în sensul pe care teoria impreviziunii îl dă acestei condiții. A mai arătat că impreviziunea este o problemă de ordin economic și financiar, fiind legată de fluctuațiile prețurilor care generează un dezechilibru între prestații, în cazul acesta fiind vorba de o leziune a posteriori ce intervine după încheierea actului juridic. Totodată, instanța de prim control judiciar a mai reținut că una din premisele impreviziunii o constituie existența unui contract valabil încheiat, iar atunci când cauza dezechilibrului dintre prestațiile părților este de altă natură, problema impreviziunii nu se poate evoca.

În încheiere, instanța de apel a conchis în sensul că factorul cu valoare premisă al impreviziunii îl reprezintă un contract cu clauze valide, însă, imposibilitatea prevederii fluctuației majore a cursului derivă din caracterul deficitar al informării și natura abuzivă a clauzelor instituite în ceea ce-l privește pe consumator. Totodată, referindu-se la considerentele pe care se fundamentează decizia Curții Constituționale a României nr. 62/7.02.2017, instanța de apel a opinat în sensul că acestea pot fi raportate numai la ipotezele în care contractul de creditare respectă în întregime toate prescripțiile legale impuse de legislația specială, instanța considerând că dezlegările ce derivă din actul jurisdicțional în discuție nu se impun cu caracter obligatoriu instanței învestite cu litigiul pendinte care are autonomie și prerogative plenare în privința tranșării raportului juridic litigios.

În dezacord cu cele statuate de instanța de apel, Înalta Curte reține că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru intimații-reclamanți de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

Așadar, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noțiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerințele de echilibru sau de bună-credință.

În plus, în prezenta speță, nu se poate pune în discuție suportarea vreunei diferențe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare și cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenței CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligația de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeași monedă, situație față de care nu se pune problema efectuării unei operațiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Instanța de apel a mai invocat faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar în domeniul contractual, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Cu toate acestea, instanța de apel afirmă că, în realitate, clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind o clauză de indexare, prin care împrumutații sunt ținuți să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă, astfel încât, în opinia sa, clauza privind riscul valutar poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Este adevărat că o clauză de indexare ar fi fost prin sine însăși o formă de derogare de la principiul nominalismului, însă, Înalta Curte nu poate valida raționamentul instanței de apel, potrivit căruia clauza pe care a contestat-o este în realitate o clauză de indexare, întrucât, prin natura sa, o clauză de indexare este acea clauză contractuală ce prevede corelarea unei valori economice cu o altă valoare economică, în vederea menținerii în timp a valorii reale a obligațiilor contractuale, prin raportare la evoluția unor indici aleși consensual, or, așa cum reiese din contractul în cauză, un astfel de indice/etalon (cum ar fi putut fi, de pildă, cursul de schimb valutar de la data contractării creditului) nu există.

Totodată, susținând încălcarea obligației de informare cu privire la clauza de risc valutar, instanța de apel se raportează exclusiv la legislația privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, or, acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

De asemenea, din Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva G. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva G. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva G. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. H. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri i