ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 994/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secția Civilă la data de 03 martie 2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să se dispună:

1) constatarea caracterului abuziv, contrar dispozițiilor Legii nr. 193/2000, și, pe cale de consecință, nulitatea absolută și înlăturarea clauzelor contractuale abuzive inserate în contractul de credit x din data de 31.01.2008, la articolele 3.1. lit. b) - dobânda curentă revizuibilă începând cu al doilea an de creditare, 3.3 și 11.4 - în privința sintagmei "cu excepția celor privind valoarea ratelor de credit și rata dobânzii curente, care se vor opera de către Bancă, în condițiile prezentului Contract" și restituirea către reclamanți a sumelor de bani plătite în plus, cu titlu de dobândă curentă revizuibilă, în intervalul cuprins între data încheierii convenției de credit - 31.01.2008 și până la data încheierii actului adițional din data de 07.07.2010, cu dobânda legală aferentă, de la data achitării acestora și până la data achitării lor efective către reclamanți;

2) constatarea caracterului abuziv, respectiv a nulității absolute, a clauzei contractuale de la articolul 3.5 din contract, privind obligația de a achita suma de 2.464 CHF cu titlu de comision de procesare credit, încasat după data încheierii contractului - 06.02.2008, în temeiul art. 1.1 din contract, și obligarea pârâtei la restituirea sumei anterior menționate în echivalent RON la data plății efective, cu dobânda legală aferentă, de la data achitării acestei sume de către reclamanți -06.02.2008 și până la data achitării efective a acestei sume;

3) constatarea caracterului abuziv, și ca atare a nulității absolute, a clauzei contractuale prevăzute la art. 3.7 din convenția de credit, referitoare la comisionul de administrare în procent de 0,23 % aplicat la soldul creditului și obligarea pârâtei la plata către reclamanți, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, plus dobânda legală aferentă acestei sume în RON până la data achitării efective, a sumelor de bani reprezentând comision de administrare lunară a creditului, respectiv sumele reprezentând comisionul de administrare lunară credit din perioada 31.01.2008-07.07.2010, menționate în cuprinsul graficului de rambursare emis la data de 06.02.2008;

4) constatarea caracterului abuziv, și, ca atare, a nulității absolute a clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1. din convenția de credit "Orice plată efectuată de împrumutat/codebitor în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul" și la art. 4.6 din convenția de credit referitoare la cuprinsul întregii clauze contractuale și mai ales la împrejurarea că "eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de către împrumutat" și să se dispună conversia creditului în RON și înghețarea cursului la nivelul valorii CHF la data acordării creditului, precum și obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a plăților nedatorate efectuate în baza acestor clauze contractuale abuzive;

5) modificarea convenției de credit nr. x din 31 ianuarie 2008 în ceea ce privește eliminarea clauzelor abuzive de la punctele 3.1 lit. b), 3.3, 3.5, 3.7 și 11.4 - în privința sintagmei "cu excepția celor privind valoarea ratelor de credit și rata dobânzii curente, care se vor opera de către Bancă, în condițiile prezentului Contract", și derularea contractului în continuare fără aceste clauze abuzive, și modificarea scadențarului, care să fie comunicat sub semnătura reclamanților;

6) obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii retroactive, de la data încheierii convenției de credit, în funcție de valoarea indicelui de referință aferent monedei în care a fost contractat împrumutul, respectiv LIBOR;

7) obligarea pârâtei la actualizarea dobânzii percepute conform evoluției indicelui de referință LIBOR, raportat la împrejurarea că împrumutul a fost acordat în franci elvețieni;

8) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Prin sentința civilă nr. 7402 din 01 septembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, secția Civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 712 din 11 aprilie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

S-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea următoarelor clauze din contractul de credit nr. x, încheiat de reclamanți cu pârâta C. S.A.: art. 3.3 pentru teza care stabilește că banca poate modifica valoarea dobânzii revizuibile în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în "Condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare", art. 11.4 pentru teza care reglementează situația de excepție în care valoarea ratelor de credit și rata dobânzii curente se vor opera de către bancă în condițiile contractului, art. 3.5 care vizează comisionul de procesare și 3.7 care vizează comisionul de administrare.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanților suma de 2.454 CHF, cu titlu de comision de procesare, suma încasată în perioada 31.01.2008-7.07.2010, cu titlu de comision de administrare și suma încasată în perioada 31.01.2008-7.07.2010, cu titlu de dobândă revizuibilă, la care se datorează și dobânda legală, calculată de la data reținerii fiecărei sume și până la data restituirii integrale.

S-au respins cererile având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.1 lit. b) din contract, modificarea convenției de credit, precum și recalcularea retroactivă a dobânzii și actualizarea acesteia.

S-a constatat că reclamanții au renunțat la judecarea cererilor având ca obiect stabilirea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 și art. 4.6 din contractul de credit, conversia creditului în RON, înghețarea cursului la nivelul valorii CHF de la data acordării creditului și restituirea sumelor aferente.

A fost obligată pârâta să plătească în favoarea reclamanților suma de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 571 din 10 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 712 din 11 aprilie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Specializat Cluj.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a considerat în mod greșit că în prezenta cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de Legea nr. 193/2000.

În opinia recurentei-pârâte, clauzele referitoare la dobânda variabilă, la comisionul de procesare și de administrare fac parte din prețul contractului și sunt prevăzute în mod clar și ușor inteligibil.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, în ceea ce privește comisionul de acordare și de administrare, Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul deciziei nr. 485/2017 a statuat asupra caracterului clar și inteligibil al acestor clauze.

Susține recurenta-pârâtă și că instanța de apel, interpretând greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, a considerat că o clauză contractuală este definită în mod clar doar dacă în contract ar fi inserate toate contraprestațiile băncii.

Mergând pe raționamentul Curții de Apel Cluj, recurenta-pârâtă arată că ar fi trebuit să treacă în contract, referitor la comisionul de administrare și la comisionul de procesare, toate operațiunile pe care banca le efectuează în vederea monitorizării sau acordării creditului, chiar dacă nu există un text de lege care să oblige băncile să detalieze în contracte serviciile presate, în vederea perceperii comisioanelor neinterzise de vreo normă legală.

În plus, contraprestația pentru perceperea acestor comisioane (comisionul de administrare credit și de procesare) a fost explicată reclamanților și a fost acceptată de aceștia prin semnarea contractului și prin semnarea cererii de credit anterior contractării.

Or, astfel cum s-a reținut și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este acela că, doar dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite condiții prevăzute de lege, prezumția relativă a valabilității clauzei este răsturnată și clauza este catalogată, în temeiul acestei legi speciale, ca fiind abuzivă.

Potrivit recurentei-pârâte, astfel cum prevede art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, comisioanele sunt componente esențiale a prețului creditului, iar clauza fiind redactată în mod clar și ușor inteligibil, instanța de apel nu putea să treacă la analiza îndeplinirii celorlalte condiții.

Rațiunea legii este următoarea: tot ceea ce exprimă costul, prețul creditului, este atât de important la formarea consimțământului de a intra într-un astfel de raport juridic, încât se prezumă absolut că împrumutatul, chiar consumator fiind, va fi foarte atent la ce anume semnează și la ce își asumă să plătească.

Recurenta-pârâtă susține că, analizând conținutul clauzelor contractuale privitoare la comisionul de administrare și de procesare din contractul de credit, se poate observa că acestea sunt exprimate clar și fără echivoc, fără a necesita pentru înțelegerea lor cunoștințe de specialitate, suficient încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea acestora au fost clari, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.

Astfel, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, act normativ care a transpus în dreptul național Directiva nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Recurenta-pârâtă susține că, fiind elemente ce țin de prețul contractului, clauzele contractuale privitoare la comisioane sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, după cum dispune art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE. Singura condiție impusă de lege în acest sens este aceea că respectivele clauze să fie redactate într-un limbaj ușor inteligibil, aspecte îndeplinite în speță.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel în mod greșit a considerat ca fiind îndeplinită condiția lipsei negocierii.

În ceea ce privește negocierea, la momentul contractării creditului, s-au pus la dispoziția clientului mai multe tipuri de costuri, iar pentru tipul de contract ales, clientul a fost informat cu privire la costuri, efectuându-se o simulare a ratei totale lunare de plată - în vederea stabilirii gradului maxim de îndatorare.

Or, instanța de apel, deși a reținut negocierea ulterioară a contractului de credit prin actele adiționale semnate în 2010 și 2011, prin care au fost reduse costurile agreate prin contract, a reținut faptul că banca nu a făcut dovada că reclamanții-consumatori puteau formula obiecțiuni la semnarea contractului care să fi putut influența modul de redactare al clauzelor. Or, cât timp consumatorii au putut negocia costuri deja acceptate prin semnarea contractului, în mod evident puteau negocia anterior semnării contractului de credit.

De altfel, la dosar nu există depusă vreo cerere din partea împrumutaților de negociere a clauzelor contractuale anterior semnării contractelor la care banca să un fi formulat o contraofertă.

Recurenta-pârâtă susține că reclamanții au avut posibilitatea reală de a negocia clauzele contractuale referitoare la costurile creditului, clauze prezentate acestora încă din faza precontractuală, respectiv odată cu completarea și semnarea cererii de acordare a creditului.

Între data formulării cererii de acordare a creditului (23.01.2008) și data semnării contractului de credit (31.01.2008), reclamanții aveau un termen rezonabil să analizeze costurile prezentate de bancă, de a solicita informații în legătură cu acestea în ipoteza în care nu au înțeles, de a prezenta băncii o contraofertă, de a analiza ofertele altor bănci de pe piață, etc.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a acordat termenului de "negociere" o accepțiune nejustificat de extinsă, neprevăzută de lege și a circumscris probațiunea acestui fapt unor rigori cvasi-imposibil de realizat.

Prețul creditului, astfel cum susține recurenta-pârâtă, nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Acest lucru nu este posibil, în condițiile în care banca are mii de clienți. Este motivul pentru care banca oferă clienților produse/sortimente bancare diferite, astfel încât aceștia să poată alege produsul pe care îl doresc.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 193/2000 "În cazul contractelor standard preformulate, comerciantul are obligația să remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune", fapt pentru care banca a prezentat clienților contractul de credit integral înainte de a fi semnat, astfel ca aceștia, luând la cunoștință despre conținutul său, au avut posibilitatea să solicite negocierea clauzelor contractuale, dar nu au formulat o astfel de cerere.

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că nu poate echivala cu absența negocierii împrejurarea că rezultatul negocierii nu a fost pe deplin satisfăcător pentru consumator, în sensul că nu a putut valorifica toate propunerile sale sau nu a obținut costurile minime.

În ceea ce privește condiția de bună-credință și condiția dezechilibrului contractual, Legea nr. 193/2000 vorbește despre un dezechilibru semnificativ, iar nu despre o simplă nemulțumire a consumatorului în ceea ce privește prețul creditului.

Instanța de apel, în opinia recurentei-pârâte a încălcat dispozițiile art. 969 vechiul C. civ., intervenind în convenția părților litigante, modificând prețul creditului stabilit prin contractul de credit și prin actul adițional la acesta, compus din dobândă, comision de procesare, comision de rambursare anticipată și comision de administrare, prin eliminarea tuturor comisioanelor, doar ca rezultat al manifestării exclusive de voință a uneia din părți - a reclamanților.

Față de principiile autonomiei de voință și forței obligatorii a contractului, cererea reclamanților prin care aceștia urmăresc modificarea prețului contractului de credit este, în opinia recurentei-pârâte, inadmisibilă, reclamanții neputând solicita și obține concursul forței coercitive a instanței pentru revizuirea prețului contractului.

Recurenta-pârâtă apreciază că în speță, legat de problematica prețului/prestațiilor părților dintr-un contract de credit încheiat cu consumatorii, sunt relevante art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) al Directivei nr. 93/13/CEE, art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008.

Recurenta-pârâtă arată și că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, comisionul de administrare fiind legal perceput.

Din toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, din proba cu interogatoriul reclamantului nu rezultă cele reținute în mod greșit de instanța de apel, respectiv că acest comision de administrare reprezintă o dobândă mascată.

Recurenta-pârâtă arată și că legalitatea acestui cost a fost confirmată de dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 și că intimații-reclamanții au cunoscut existența acestui comision încă din faza precontractuală.

Mai mult, recurenta-pârâtă apreciază că instanța trebuie să țină cont de faptul că activitatea de administrare a unui credit este o activitate complexă ce include o serie de operațiuni ce se derulează pe întreaga durată a creditului.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel în mod nelegal a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de procesare, prin interpretarea greșită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Comisionul de procesare, potrivit recurentei-pârâte, nu poate fi considerat abuziv, din înscrisurile depuse la dosar reieșind contraprestația pentru care a fost perceput o singură dată, la momentul acordării creditului.

Acest comision trebuie achitat de client anterior acordării creditului, iar faptul că reclamantul nu a avut disponibilitate bănească de a-l achita a determinat creditarea de către bancă și cu această sumă, care a fost reținută ulterior.

Instanța de apel, în opinia recurentei-pârâte, a ignorat faptul că, în prezent, dispozițiile art. 36 coroborat cu art. 19 din O.U.G. nr. 50/2010, prevăd în mod expres posibilitatea băncilor de a percepe acest comision.

Comisioanele pentru care băncile nu aveau contraprestație, cum a fost comisionul de risc perceput de alte bănci, a fost interzis de către legiuitor prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel în mod greșit a constatat caracterul abuziv al clauzei de la pct. 3.3 și 11.4 privind criteriul dobânzii variabile.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a analizat trunchiat dispozițiile contractuale prevăzute la art. 3.3 teza II și 11.4 din contract.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, astfel cum rezultă din tabelul de variație al dobânzii prezentat în cadrul întâmpinării depuse la fond și prin apelul formulat, evoluția dobânzii variabile a intimaților a ținut cont de formula prevăzută de art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, respectiv Libor plus marja fixă. Astfel, până la semnarea actului adițional din 2010, dobânda reclamanților, care era în cuantum de 5,9% după primul an de creditare, nu a variat, cum de altfel a reținut și instanța de apel.

Cu toate acestea, instanța de apel a analizat îndeplinirea condiției existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nu în concret, raportat la variația concretă a dobânzii în prezentul dosar, ci în mod abstract.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că transparentizarea modalității de calcul a dobânzii variabile de către bancă odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 este un alt aspect de către instanța de apel nu a ținut cont în pronunțarea hotărârii apelate.

Analizând clauzele contractuale referitoare la dobânda variabilă supuse controlului instanței, recurenta-pârâtă consideră că aceasta nu este de natură a produce un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că instanța trebuie să țină cont și de faptul că reclamanții au încheiat un contract de credit pe 30 de ani și orice consumator rațional ar trebui să se aștepte la posibilitatea creșterii în timp a ratei dobânzii.

Totodată, determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii nu este contrară cerințelor bunei-credințe.

Revizuirea dobânzii nu a avut loc în mod întâmplător, ci pe baza unor elemente independente de voința băncii, care sunt amplu prezentate în "Anexa 1 la procedura referitoare la rata dobânzii practicate de Bancă", aspecte ce au fost confirmate și de consultantul de renume internațional D..

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă susține că, în ceea ce privește fluctuația dobânzii, banca se încadrează în excepția stabilită la pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât prin contractul încheiat s-a prevăzut încă de la început că se percepe o dobândă variabilă.

Clauzele de dobândă revizuibilă în funcție de evoluția pieței financiare au fost înlocuite cu formula de calcul impusă prin O.U.G. nr. 50/2010.

Dobânda variabilă din contractul de credit al intimaților respectă, în consecință, și exigentele legislației în vigoare, are în componentă o marjă fixă și indicele Libor CHF aferent valutei facilității de credit.

Recurenta-pârâtă invocă și inadmisibilitatea restituirii sumelor de bani, această sancțiune nefiind specifică Legii nr. 193/2000.

În ceea ce privește soluția instanței de apel privind restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare și administrare, recurenta-pârâtă solicită a se constata că, potrivit Legii nr. 193/2000, sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.

În cauză este aplicabil art. 6 din Legea nr. 193/2000 modificată.

În opinia recurentei-pârâte, C. civ. este lipsit de aplicabilitate în situația de față, cât timp efectele anulării unei clauze din contractul de credit sunt expres reglementate de o lege specială, respectiv de Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre o restituire a sumelor de bani deja încasate de bancă în temeiul contractului de credit. În măsura în care instanța ar constata drept abuzivă clauza indicată, aceasta nu ar mai produce efecte pentru viitor, prestațiile deja executate de părți neputând fi restituite.

Mai mult, această sancțiune sui generis este consacrată în art. 6 alin. (1), coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 6 iunie 2018, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Intimații-reclamanți au depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 3 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus preschimbarea termenului de judecată pentru termenul din 17 octombrie 2018, în complet de filtru.

Prin încheierea din 17 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în complet de filtru, a dispus suspendarea judecării recursului declarat în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la data de 15 mai 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea de ședință din 15 mai 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecata a fost reluată la 14 aprilie 2021.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate susținerile recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel a efectuat o examinare greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, analiza instanței rezumându-se la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului de procesare și a celui de administrare, nu sunt definite în cuprinsul contractului și că nu rezultă prestația concretă prestată de bancă pentru perceperea acestor comisioane.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzelor din art. 3.5 și art. 3.7 din contractul de credit.

Înalta Curte reține că argumentele recurentei-pârâte ce vizează caracterul negociat al clauzelor contractuale și probele administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în recurs, acestea vizând aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Totodată, Înalta Curte urmează a înlătura critica recurentei-pârâte referitoare la dobânda revizuibilă - art. 3.3 și art. 11.4 din contract.

Astfel, criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului și că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 31.01.2008):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care statuează posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivație întemeiată, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Trebuie observat că, din interpretarea punctului 1 lit. j) din Anexa la Directiva 93/13, care este asemănătoare cu forma punctului l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului), rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului/furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenției trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 3.3 și art. 11.4 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Nici argumentul recurentei-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă prețul contractului, nu poate fi reținut.

Deși obligația de plată a dobânzii face parte din obiectul principal, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu orice clauză referitoare la dobândă este exclusă de la analiza sub aspectul caracterului abuziv.

Instanța europeană în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13, la care Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut referire mai sus, a arătat, printre altele, că dispozițiile contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).

Astfel, instanța europeană a considerat că, în privința clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziție, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidența articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

Curtea a reținut, totodată, că ținând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, și anume de a servi ca o "listă gri" a clauzelor care pot fi considerate abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor aceste statuări ale instanței europene, în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii este admisibilă.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte reține că statuările curții de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei de la art. 3.3 și art. 11.4 din contractul de credit sunt corecte.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor din art. 3.5 și art. 3.7 din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare credit.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A împotriva deciziei civile nr. 571 din 10 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A împotriva deciziei civile nr. 571 din 10 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 571 din 10 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 aprilie 2021.