ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 495/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 august 2015 pe rolul Judecătoriei Bacău, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., pentru ca, prin hotărâre judecătorească, să se constate:

- nulitatea absolută a clauzei "data ajustării dobânzii" (art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/28.12.2006) și obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei "data ajustării dobânzii curente" (art. 2 lit. d) din actul adițional nr. x/05.02.2010 la convenția de credit nr. x/28.12.2006 și obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei "comision de risc" (art. 5.1 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/28.12.2006 și art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/28.12.2006) și obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei "comision de rezervă" (art. 5.1 lit. f) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/28.12.2006 și art. 3.11 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/28.12.2006) și obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei ce stabilește obligația împrumutatului de a încheia contractul de asigurare cu o societate de asigurări parteneră sau agreată de bancă (art. 7 lit. b) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/28.12.2006 și la art. 7.1 lit. d) și e) din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/28.12.2006) și obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei "scadența anticipată" (art. 8.1 lit. a) liniuțele 2 și 3, lit. b), lit. c) și lit. d) și art. 8.3 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/28.12.2006), cu obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei "costuri suplimentare" (art. 10.1 și art. 10.2 din condițiile speciale din actul adițional nr. x/05.02.2010 la convenția de credit nr. x/28.12.2006) și obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate, cu titlu de comision de risc, dobânda majorată și comision de rezervă, de la data încheierii convenției de credit și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au încheiat cu pârâta convenția de credit nr. x/28.12.2016, prin Sucursala Bacău, pentru suma de 26.350 euro, pe o durată de 360 luni.

Prin sentința civilă nr. 227/2017 din 20 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.; s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la art. 5.1 lit. a) și art. 5.1 lit. f) din Condițiile Speciale, respectiv art. 3.5 și art. 3.11 din Condițiile Generale la convenția de credit nr. x din 28.12.2006, încheiată între reclamantă și S.C. C. S.A., referitoare la comisionul de risc (comisionul de administrare) și comisionul de rezervă; pârâta D. S.A. a fost obligată să restituie reclamanților suma de 2.324,63 euro, reprezentând comision de risc (comision de administrare) și suma de 1.177,48 euro, reprezentând comision de rezervă; s-au respins celelalte cereri, ca nefondate; s-au compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva hotărârii tribunalului a declarat apel pârâta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 937/2017 din 29 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca nefondat apelul promovat de pârâta D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 227 din 20 martie 2017 a Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu reclamanții A. și B..

Analizând apelul declarat în cauză, Curtea de Apel Bacău a reținut următoarele:

Excepțiile referitoare la lipsa de obiect și la inadmisibilitate au fost formulate de către apelanta-pârâtă, pentru prima dată, în calea de atac a apelului, cu nerespectarea prevederilor art. 247 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut, de asemenea, faptul că toate excepțiile invocate de către apelantă, respectiv lipsa de calitate procesuală activă și pasivă, lipsa de obiect, inadmisibilitatea și lipsa de interes, sunt argumentate pe aceeași chestiune, a încetării raportului juridic dintre părți prin executarea integrală a obligațiilor contractuale, respectiv prin rambursarea efectuată de reclamanți.

Sub acest aspect, Curtea de Apel Bacău a reținut că, față de prevederile art. 14 din Legea nr. 193/2000, tribunalul a soluționat corect excepțiile invocate de apelanta-pârâtă în fața primei instanțe, executarea de către reclamanți a obligațiilor contractuale neavând, în raport de prevederile legale menționate, relevanță asupra dreptului la acțiune privind clauzele contractuale apreciate ca abuzive și solicitarea restituirii plăților efectuate în baza acestor clauze.

Curtea a reținut că acest drept este supus regulilor de drept comun în materie, respectiv prevederilor art. 2500, art. 2501 alin. (1) și art. 2517 din C. civ., iar în cauză, în fața primei instanțe nu a fost pusă în discuție excepția vizând dispozițiile art. 2517 C. civ.

În ceea ce privește motivele de apel privind fondul litigiului, instanța de prim control judiciar a reținut, fără a mai relua argumentația corect avută în vedere de către tribunal, faptul că, în raport de probatoriul administrat în cauză, clauzele referitoare la comisionul de risc și cel de rezervă sunt abuzive, față de dispozițiile art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, s-a avut în vedere faptul că, în cauză nu s-a făcut dovada, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, negocierii acestor clauze, iar dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile părților este cert și evident, având în vedere chiar sumele achitate de către reclamanți cu acest titlu, în condițiile în care nu rezultă, din redactarea clauzelor, în ce constau efectiv prestațiile băncii, care să justifice plata celor două comisioane.

Riscul asumat de apelanta-pârâtă în justificarea comisionului perceput cu acest titlu este implicit în activitatea băncii și este acoperit tocmai prin modul de stabilire a dobânzilor și prin garanțiile ce asigură contractul de credit oferit de instituția de credit.

Referitor la motivul de apel vizând cuantumul comisionului de rezervă, Curtea de Apel Bacău a constatat că acesta a fost corect stabilit de către prima instanță, având în vedere, în acest sens, înscrisurile aflate la dosarul tribunalului, care se regăsesc, ca și calcul, în suma determinată de expert în raportul de expertiză .

Împotriva deciziei nr. 937/2017 din 29 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă D. S.A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 29 ianuarie 2018.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii promovate de reclamanții A. și B..

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Au fost încălcate și aplicate greșit normele de drept material, deoarece instanța de apel nu a avut în vedere prevederile legislației speciale în materia protecției consumatorilor.

Astfel, s-a arătat că Legea nr. 193/2000 cuprinde dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun privind determinarea caracterului abuziv al unei clauze și efectul constatării caracterului abuziv, cu consecințe în planul sferei protecției de care se bucură un consumator.

Prevederile acestei legi nu conferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor.

Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului.

Au fost evocate dispozițiile art. 1167 alin. (2) din C. civ. de la 1864, potrivit cărora, "confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma și în epoca determinată de lege, ține loc de renunțare în privința mijloacelor și excepțiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a se vătăma însă drepturile persoanelor a treia", cu referire la faptul că reclamanții din cauza de față au renunțat, prin rambursarea anticipată a creditului, la orice pretenții puteau avea în legătură cu acesta.

Autoarea căii de atac apreciază că pretențiile formulate prin acțiunea introductivă nu îi sunt opozabile, în condițiile în care nu mai există o relație contractuală între bancă și împrumutați.

Practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție confirmă, pe de o parte, faptul că o acțiune individuală având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unei clauze face parte din sfera protecției consumatorului, iar, pe de altă parte, caracterul sui generis al sancțiunii cu efecte pentru viitor.

Deși, art. 14 din Legea nr. 193/2000 trimite la dreptul consumatorului "de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile C. civ. și ale C. proc. civ..", ceea ce se reclamă prin intermediul mijloacelor procesuale de drept comun este însă, după cum menționează expres textul articolului în discuție, prejudicierea "prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi" (în speță, Legea nr. 193/2000).

Așadar, pornind de la aceste premise, se impune a se distinge între mijloacele procesuale de acțiune de drept comun la îndemâna consumatorului și raportul de drept substanțial ocrotit prin normele de protecție specială prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Practic, trimiterea la dreptul comun privește doar calea procedurală pentru valorificarea drepturilor speciale, recunoscute consumatorilor prin Legea nr. 193/2000.

În accepțiunea recurentei-pârâte, chiar și în situația în care s-a constatat caracterului abuziv al unei clauze, aceasta nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate.

Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractului.

A accepta o interpretare contrară ar conduce la ideea potrivit căreia contractul de închiriere va fi transformat și el în contract cu executare dintr-o dată, întrucât punerea la dispoziție a bunului ce face obiect al închirierii se face dintr-o dată, și nu prin prestații succesive, ceea ce nu poate fi primit.

Potrivit teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive, fapt care se explică prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.

Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit cum este cel supus analizei în prezenta cauză. Cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat cu privire la un bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzei referitoare la comisionul de risc.

În situația în care numai creditorul este obligat la restituirea sumelor deja achitate, se creează o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a împrumutatului. Patrimoniul acestuia se îmbogățește cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, în timp ce patrimoniul creditorului nu se reîntregește cu echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit.

De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, în art. 13, este "modificarea clauzelor contractuale sau desființarea acelui contract, cu daune-interese".

Deoarece intimații-reclamanți nu au solicitat desființarea contractului (probabil din cauza efectului imediat al necesității rambursării în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în situația în care clauzele se consideră nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da este modificarea pentru viitor a acestora.

În considerarea acestor argumente, recurenta-pârâtă a susținut faptul că instanța învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată a fost competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecința posibilității creditorului de a solicita ulterior rezilierea contractului și, implicit, restituirea sumei acordate cu titlu de împrumut.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimații-reclamanți A. și B. nu au formulat întâmpinare în cauză.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului și un supliment la raport, care, după analiza în completul de filtru, au fost comunicate părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., stabilindu-se termen pentru soluționarea pe fond a acestuia la data de 6 iunie 2019, cu citarea părților.

La termenul din 6 iunie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor C-698/18 și C-699/18, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 22 iulie 2020 s-a repus cauza pe rol și s-a acordat termen la data de 5 noiembrie 2020, cu citarea părților, ca urmare a pronunțării hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele anterior menționate.

La termenul din 5 noiembrie 2020 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar la data de 11 ianuarie 2021 recurenta-pârâtă D. S.A. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, sens în care s-a fixat termen la 25 februarie 2021, cu citarea părților, dată la care s-a dispus repunerea pe rol a recursului și s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de recurenta-pârâtă D. S.A. și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac a recursului și reținerea cauzei spre rejudecare, nesocotind că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Motivul de recurs invocat de către recurenta-pârâtă D. S.A., respectiv cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Înalta Curte reține că aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de instanțele devolutive. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului și apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

În speță, criticile formulate de recurentă nu au aptitudinea de a contura nelegalitatea deciziei atacate.

Astfel, se reține că prin Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauzele conexate C-698/18 și C-699/18, S.C. E. S.A. împotriva JB și F. S.A. împotriva KC, obligatorie pentru instanțele naționale, s-a statuat că "definiția noțiunii de consumator care figurează la articolul 2 litera(b) din Directiva 93/13 nu conține niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia și încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecția pe care i-o conferă această directivă" (pct. 71).

Având în vedere că sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în hotărârea amintită s-a statuat și că "executarea contractului în discuție nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situație de inferioritate. În aceste condiții, limitarea protecției conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuție, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecție, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecție instituit de această directivă" (pct. 73).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a ajuns la concluzia că noțiunea de "consumator" care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că faptul că un contract este executat integral nu exclude ca o parte la acest contract să poată fi calificată drept "consumator", în sensul acestei dispoziții.

Înalta Curte mai reține că s-a constatat, în mod corect, caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la art. 5.1 lit. a) și art. 5.1 lit. f) din Condițiile Speciale, respectiv art. 3.5 și art. 3.11 din Condițiile Generale la convenția de credit nr. x din 28.12.2006, încheiată între reclamantă și S.C. C. S.A., referitoare la comisionul de risc (comisionul de administrare) și comisionul de rezervă. Prin urmare, este de necontestat faptul că reclamanții erau îndreptățiți la recuperarea sumelor achitate în baza acestor clauze contractuale, chiar și în condițiile în care contractul nu mai este în derulare.

Constatarea caracterului abuziv al unei clauze din contract are ca efect practic constatarea nulității respectivei clauze și duce la eliminarea acesteia din contract.

Așadar, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate ca atare de către instanță nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancțiunea este lipsirea actului juridic de efectele produse pentru ocrotirea unui interes legal general și a interesului particular al consumatorului, sancțiune echivalentă nulității absolute a acestor clauze.

Efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel că a dispărut temeiul contractual în baza căruia instituția de credit a încasat cele două comisioane.

În acest context, instanța a pronunțat o soluție legală, obligând pârâta să restituie sumele încasate de la reclamanți, cu titlu de comision de risc (comision de administrare) și de comision de rezervă. Pe de altă parte, această măsură se justifică și din prisma atingerii scopului legislației consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte precum și de a înlătura toate consecințele patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută. De altfel, contractul de credit, fiind o specie a contractului de împrumut de consumație, este translativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate asupra sumei acordate de bancă, cu titlu de credit, se transmite la împrumutat la momentul virării sale. Or, în atare condiții, nu este vorba de un contract cu executare succesivă, ci uno ictu.

Având în vedere că sumele achitate de reclamanți, în temeiul clauzelor constatate nule de către instanța de fond, au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, s-a dispus, în mod corect, restituirea acestora, ca urmare a efectelor retroactive ale nulității.

În considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 937/2017 din 29 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2021.