ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1807/2021

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra recursului de față, reține și constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la 15 octombrie 2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța:

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale care se regăsesc în convenția de credit nr. x din 1 iulie 2008 și anexele la aceasta, precum și în actul adițional nr. x din 25 mai 2012, cu anexele la acesta, clauze referitoare la dobândă, la comisionul de risc, precum și alte clauze abuzive, inclusiv cele cu privire la alegerea societății de asigurări, debitarea automată a conturilor reclamantului, D.A.E., declararea anticipată a creditului în cazul încălcării oricărei alte obligații din convenția de credit în afara celei de rambursare a creditului, declararea scadenței anticipate a creditului în cazul apariției unor evenimente care, în opinia băncii, ar putea afecta capacitatea de rambursare a reclamantului sau garantarea creditului, cesionarea tuturor drepturilor de creanță care revin băncii fără comunicarea contractului de cesiune și a sumei cesionate, precum și a modalității de stabilire a acesteia;

- să o oblige pe pârâtă la rambursarea către reclamant a sumelor plătite și nedatorate în temeiul clauzelor nule, inclusiv a sumelor încasate cu titlu de comision de risc, precum și la înlăturarea clauzelor abuzive care se regăsesc în convenția de credit și în anexele la aceasta și care privesc modalitatea de calcul și variație a dobânzii;

- să o oblige pe pârâtă la anularea contractelor de cesiune încheiate pentru creditul contractat de reclamant, cu reluarea raporturilor juridice directe, între reclamant și pârâtă;

- să o oblige pe pârâtă la calcularea, în continuarea derulării creditului, a valorii de plată a C.H.F. la valoarea de la data încheierii contractului de credit - 1 iulie 2008, respectiv 1 CHF=2,9717 RON, precum și să autorizeze achitarea creditului în continuare la valoarea astfel calculată până la data plății în integralitate a creditului contractat, cu excluderea comisioanelor abuziv calculate;

- să o oblige pe pârâtă la semnarea de acte adiționale la contractul de credit, de reglementare a clauzelor abuzive, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, ale Legii nr. 296/2004, dispozițiile art. 2 pct. 6 din O.G. nr. 96/2004, ale art. 2 pct. 6 din O.G nr. 1/1992, prevederile O.U.G. nr. 50/2010, jurisprudența C.E.D.O.

Prin sentința civilă nr. 7237 din 2 iulie 2015, Judecătoria Brașov a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului Brașov.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, instanță care, prin sentința civilă nr. 56/C din 10 februarie 2016 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis dosarul pentru pronunțarea regulatorului de competență Curții de Apel Brașov.

Prin sentința civilă nr. 24/Fcc din 23 martie 2016, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Pe rolul căreia cauza a fost reînregistrată sub același număr unic alocat inițial de tribunal.

La 2 decembrie 2015, în fața Tribunalului Brașov reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că pârâtele din cauza dedusă judecății sunt B., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L.

La 10 februarie 2016, tot în fața Tribunalului Brașov, reclamantul a precizat că contestă clauzele de la art. 3 lit. a) din Condițiile speciale, art. 3 lit. c), Secțiunea 1, 3.1, 3.10 din Condițiile generale, art. 6, art. 4.3 lit. d), e), art. 4 lit. b) din Condițiile speciale, art. 3.5, art. 3.7, art. 5.1. din Actul adițional, art. 10.1., art. 5.1. lit. b), c), d), pct. 5 lit. a), c), art. 13, art. 7.1 lit. d), art. 3 lit. d), e), art. 3.11, art. 8.1, art. 8.2, art. 8.3, clauzele privind cesiunea creanțelor.

Totodată, a arătat că estimează suma totală a cărei rambursare o solicită ca fiind de 15.000 CHF și că solicită obligarea pârâtei la înlăturarea clauzelor abuzive, respectiv obligarea pârâtelor la anularea contractului de cesiune nr. x din 25 iulie 2014.

Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei la calcularea, în continuarea derulării creditului, a valorii de plată a CHF avută la data încheierii contractului - 1 iulie 2008, respectiv 1 CHF=2,9717 RON și la achitarea creditului în continuare la valoarea astfel calculată până la data plății integrale a creditului contractat, cu excluderea comisioanelor abuziv calculate.

În final, a solicitat obligarea pârâtelor la semnarea unor acte adiționale la contract, de reglementare a clauzelor abuzive, în baza cărora să fie stabilită valoarea reală rămasă de plată la 1 CHF=2,9717 RON, în moneda națională, cu diminuarea corespunzătoare a valorii cu comisionul de risc/administrare încasat abuziv, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 464/C din 3 iulie 2018, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de B., societate absorbită de pârâta E. S.A. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.R.L. și a respins excepția prescripției, invocată de B.

A admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamantul A. și, în consecință:

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în convenția de credit nr. x din 1 iulie 2008 la pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției, la pct. 3.5 - Secțiunea 3 din Condițiile generale ale convenției, privind comisionul de risc, la art. 3 pct. 5, spct. 5.1 lit. b) din Actul adițional nr. x din 25 mai 2012 privind comisionul de risc.

A obligat-o pe pârâta E. S.A. (bancă absorbantă a B.) să restituie reclamantului suma de 15.271,61 CHF, reprezentând valoarea comisionului de risc încasat în temeiul clauzelor mai sus identificate. A respins restul pretențiilor reclamantului. L-a obligat pe reclamant să plătească suma de 7.455 RON, reprezentând diferență onorariu expertiză, în contul Biroului Local de Expertiză din cadrul Tribunalului Brașov, pentru expertiza efectuată în cauză de expert F., concretizată în Raportul de expertiză nr. x din 27 septembrie 2017. A obligat-o pe pârâta E. S.A. să plătească reclamantului suma de 8.455 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta E. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1550/AP din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins apelul și a obligat-o pe apelantă să achite intimatului-reclamant suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta E. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și reținerea cauzei spre rejudecare.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia instanței de apel este dată cu încălcarea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de fond nu a analizat temeinic prevederile clauzei art. 5.1 referitoare la comisionul de risc, nefiind suficientă atribuirea naturii abuzive fără vreo argumentare temeinică în acest sens. Aceasta cu atât mai mult cu cât Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligația existenței unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil al cauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării motivelor care au stat la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori a dobânzilor.

Recurenta-pârâtă a mai relevat faptul că scopul comisionului de risc rezultă chiar din denumirea sa, constând în acoperirea riscului de nerambursare a creditului, astfel încât în convenția de credit pentru împrumutat era esențial să cunoască cuantumul și dacă acesta îi este convenabil.

Recurenta-pârâtă a făcut trimitere la dispozițiile art. 2 lit. g) din Norma B.N.R. nr. 17 din 18 decembrie 2003, care definesc riscul de credit ca fiind "riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartida (client) a obligațiilor contractuale" și a arătat că prevederile contractuale se completează și se interpretează în lumina dispozițiilor legale în vigoare.

A mai susținut că nu s-a creat un dezechilibru, având în vedere riscul ridicat pe care banca ar fi nevoit să îl suporte în cazul în care nu ar fi rambursat creditul de consumatorul cu care este încheiat contractul. Aceasta întrucât rațiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților, ci mai degrabă o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a împrumutatului.

În continuare, a relevat faptul că principalele costuri suportate de către bancă în derularea activității sunt costuri de acoperire a riscului de credit, costuri de finanțare, costuri operaționale, la care se adaugă o marjă de profit. Așadar, arată recurenta-pârâtă, comisionul de risc acoperă probabilitatea de nerambursare, expunerea datorată nerambursării și pierderea în caz de nerambursare, pierdere cu atât mai importantă cu cât valorificarea garanției în procesul de executare silită nu este de natură a acoperi integral creanța.

În aceste circumstanțe, a apreciat că riscul de nerambursare este un cost real pentru bancă, situație în care valoarea comisionului de risc nu mai poate fi considerată ca fiind abuzivă, ci dimpotrivă, extrem de conservatoare, fapt pentru care recurenta-pârâtă consideră că acest comision nu poate fi considerat abuziv.

Cu privire la cuantumul total al sumelor datorate cu titlul de comision de risc, autoarea căii de atac precizează faptul că în mod greșit a fost obligată la plata sumei de 15.271,61 CHF, având în vedere că în realitate suma datorată cu acest titlu este de 14.055,44 CHF, potrivit considerentelor reținute de prima instanță sub acest aspect.

La 13 martie 2020 intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, susținând că decizia atacată este definitivă, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac și menținerea deciziei atacate ca fiind legală.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Acesta a fost întocmit și comunicat părților, cu mențiunea că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Nicio parte nu și-a exprimat punctul de vedere.

La termenul din 19 mai 2021 completul de filtru a respins excepția inadmisibilității recursului cu motivarea reținută în încheierea de ședință și, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

Se cuvine menționat cu prioritate că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Tot cu titlu preliminar, instanța supremă reține că recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac a recursului și reținerea cauzei spre rejudecare, nesocotind împrejurarea că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte, noul C. proc. civ., în forma aplicabilă față de momentul învestirii primei instanțe cu cererea de chemare în judecată astfel cum dispun prevederile art. 25 C. proc. civ., nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din dispozițiile art. 497 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

Prin recursul declarat, autoarea căii de atac critică soluția dată de instanța de apel asupra clauzei privind comisionul de risc de la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit, arătând că aceasta a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Un prim set de critici dezvoltate în susținerea motivului de recurs invocat vizează analiza efectuată de instanța de apel asupra acestei clauze.

În opinia recurentei-pârâte, constatarea caracterului abuziv al acestei clauze s-a realizat fără o argumentare temeinică și fără a se avea în vedere că Legea nr. 193/2000 prevede doar obligativitatea formulării clauzelor contractuale într-un mod neechivoc și într-un limbaj inteligibil, nu și pe cea a expunerii motivelor care justifică perceperea taxelor, a comisioanelor ori a dobânzilor.

Aceste critici sunt nefondate.

În apel, recurenta-pârâtă a susținut că prima instanță nu a analizat temeinic clauza privind comisionul de risc, în condițiile în care atribuirea caracterului abuziv acestei prevederi contractuale nu a fost argumentată temeinic pentru a o califica astfel, dat fiind că Legea nr. 193/2000 stipula doar condiția ca această clauză să fie exprimată neechivoc și într-un limbaj inteligibil al clauzelor contractuale, fără să impună necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori a dobânzilor.

De asemenea, a afirmat că scopul comisionului de risc rezulta chiar din denumirea sa, astfel că, în opinia sa, cunoașterea cuantumului comisionului de risc de către intimatul-reclamant și dacă acesta era convenabil pentru acesta era suficientă.

Instanța de apel a respins aceste critici, confirmând considerentele primei instanțe sub acest aspect.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a avut în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și pe cea a instanței supreme, reținând în esență că, potrivit acesteia, clauza ce se referă la obiectul contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației poate fi analizată în condițiile în care nu a fost redactată în mod clar și inteligibil. De asemenea, a stabilit că, pentru a fi exclusă de la evaluarea caracterului abuziv în temeiul textului de lege sus-indicat, definirea serviciilor prestate de bancă trebuie să ofere consumatorului informațiile necesare pentru ca acesta să poată evalua consecințele economice ale contractului, inclusiv prețul total al acestuia.

Răspunzând criticii referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prin prisma faptului că aceasta nu impune decât obligația formulării clare și ușor inteligibile, instanța devolutivă a reținut că textul de lege nu se referă la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, ci la condiția ca aceasta să clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea precisă a rațiunilor și fundamentelor conținutului și efectelor acestora asupra întregului contract.

Analizând detaliat considerentele reținute de prima instanță sub acest aspect, instanța de prim control judiciar a constatat că tribunalul a efectuat o analiză temeinică a clauzelor contractuale, soluția pronunțată fiind dată cu respectarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu se poate imputa instanței de apel evaluarea superficială a clauzei privind comisionul de risc, în măsura în care decizia atacată reflectă o analiză detaliată și concertată a acesteia clauze, a dispozițiilor legale criticate și a argumentelor părții.

De asemenea, instanței devolutive nu i se poate imputa interpretarea eronată a cerinței prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind exprimarea clauzei într-un limbaj ușor și inteligibil.

Aceasta întrucât, potrivit textului de lege enunțat, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază, pe de o parte, nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, iar pe de altă parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Această dispoziție legală transpune integral prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Asupra cerinței unei redactări clare și inteligibile, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că aceasta se aplică chiar și în cazul în care o clauză intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului" sau a noțiunii "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 68).

Prin urmare, clauzele vizate în această dispoziție sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanța competentă consideră, în urma analizei efectuate, că acestea au fost redactate de profesionist în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, EU:C:2010:309, punctul 32).

Referitor la cerința privind transparența clauzelor contractuale, astfel cum aceasta rezultă din articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că această cerință nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, ci că, dimpotrivă, întrucât sistemul de protecție pus în aplicare de directiva menționată se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de profesionist, această cerință privind redactarea clară și inteligibilă a clauzelor contractuale și, prin urmare, privind transparența, impusă de aceeași directivă, trebuie înțeleasă în mod extensiv (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctele 71 și 72).

Mai mult, așa cum s-a reținut în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-621/17 Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene "nu rezultă că creditorul este obligat să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau de mai multe clauze contractuale. Cu toate acestea, având în vedere protecția pe care Directiva 93/13 urmărește să o acorde consumatorului ca urmare a faptului că se află într-o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta din urmă le remunerează."

În aceste condiții, interpretarea propusă de recurenta-pârâtă, în sensul că textul de lege, prin prisma căruia a susținut nelegalitatea deciziei atacate, ar exclude cerința explicării motivelor pentru care taxele, comisioanele ori dobânzile sunt percepute nu poate fi primită, în măsura în care, așa cum a reținut în mod judicios și instanța de apel, caracterul clar și inteligibil al redactării vizează nu doar exprimarea clară și ușor inteligibilă în plan gramatical, ci și posibilitatea ca motivele și efectele perceperii costului să poată fi în mod rezonabil înțelese sau deduse din contract, în ansamblul său sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Nici criticile în sensul că scopul comisionului se regăsește în chiar denumirea lui nu pot fi reținute, având în vedere, pe de o parte, că împotriva considerentelor instanței de apel legate de caracterul clar și inteligibil al clauzei recurenta nu a formulat nicio critică, acestea intrând în puterea de lucru judecat, iar, pe de altă parte, așa cum s-a reținut în cele ce preced, analiza naturii abuzive a prevederii contractuale privește ansamblul elementelor indicate mai sus.

Mai mult, față de lipsa de transparență și claritate a clauzei în litigiu, din simpla denumire a acestuia nu se poate deduce decât că acesta pune practic în sarcina consumatorului o obligație suplimentară de plată a unei sume de bani pentru acoperirea aceluiași risc avut în vedere și de garanția reală imobiliară constituită de intimatul-reclamant, în lipsa oricărei contraprestații corespunzătoare.

Potrivit legislației naționale, contractul de împrumut bancar constituie titlu executoriu, astfel că, în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator, banca are dreptul de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum și obținerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit.

Or, în speță, pentru returnarea împrumutului s-a constituit și o garanție reală imobiliară (ipotecă) asupra unui imobil.

În ceea ce privește criticile autoarei căii de atac privind cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, este de notat că dezechilibrul juridic, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, "poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C-621/17, punctul 51)."

În Hotărârea din 26 februarie 2015, pronunțată în cauza Matei împotriva B., C-143/13, punctul 71, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, soluționând o sesizare formulată într-o cauză în care se punea în discuție același comision de risc, a reținut că "elementele dosarului de care dispune Curtea par să indice că litigiul principal se axează pe problema motivelor care justifică clauzele vizate și în special pe problema dacă, întrucât impun consumatorului plata unui comision cu un cuantum semnificativ care urmărește să asigure rambursarea împrumutului, în condițiile în care se susține că acest risc este deja garantat printr-o ipotecă și că, în schimbul acestui comision, banca nu furnizează un serviciu real consumatorului în interesul exclusiv al acestuia, aceste clauze trebuie considerate ca fiind abuzive, în sensul articolului 3 din Directiva 93/13."

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în mod judicios s-a reținut că prin instituirea comisionului de risc se creează și un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care în sarcina intimatului-reclamant este instituită o obligație de plată suplimentară pentru acoperirea aceluiași risc asigurat prin instituirea ipotecii imobiliare.

O ultimă critică adusă în dezbatere de recurenta-pârâtă vizează obligația de restituire a comisionului, stabilită în sarcina acesteia de către instanța de prim control judiciar ca urmare a constatării nulității clauzei ce îl prevede.

Sub acest aspect, se reține că efectul nulității, privită ca sancțiune care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor legale edictate pentru încheierea sa valabilă, constă în desființarea totală sau parțială a acestuia și, ca atare, în restabilirea legalității.

Două dintre principiile efectelor nulității, evidențiate constant în doctrină, dar și confirmate de jurisprudență, sunt retroactivitatea și repunerea părților în situația anterioară.

Așadar, ca urmare a constatării nulității unei clauze se naște și obligația de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul acesteia, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului.

În speță, instanța de apel, constatând caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, a dat în mod legal eficiență dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/200, care prevăd că nu vor produce efecte asupra consumatorilor clauzele constatate ca având caracter abuziv și în consecință a dispus obligarea recurentei-pârâte la restituirea comisionului de risc.

Recurenta-pârâtă susține că suma pe care a fost obligată să o restituie cu acest titlu este una eronată, întrucât valoarea comisionului este în cuantum de 14.055,44 CHF, nu de 15.271,61 CHF.

Înalta Curte reține că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond. Subliniază și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei atacate enumerate de art. 488 C. proc. civ., nu și la cele de netemeinicie.

Or, susținerile părții privind modul de calcul al sumei contestate prin recurs reprezintă aspecte de netemeinicie ce privesc interpretarea probatoriului administrat, care scapă cenzurii instanței de recurs.

Mai mult, analiza actelor dosarului relevă că suma a cărei restituire a fost dispusă reiese din notele de ședință și din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Pe cale de consecință, și aceste susțineri urmează a fi înlăturate.

În aceste condiții, constatând că, în speță, nu se confirmă niciuna dintre criticile invocate de autoarea căii de atac de natură a atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1550/AP din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2021.