Decizia nr. 1135/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2286/2021 a Tribunalului Prahova

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova – secția I civilă, sub nr. x/2021, la data de 11 ianuarie 2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 250.000 euro, ce reprezintă despăgubiri obținute ca urmare a decesului tatălui său, cu cheltuieli de judecată. În drept, recurentul nu a indicat temeiul juridic al cererii de chemare în jduecată. Prin încheierea din 14 mai 2021, pronunțată de Tribunalul Prahova – secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, s-au consemnat concluziile reprezentantului convențional al reclamantului, în sensul că acțiunea este întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Sentința pronunțată de Tribunalul Prahova Prin sentința civilă nr. 2286 din 28 septembrie 2021, Tribunalul Prahova – secția I civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., ca inadmisibilă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești Prin decizia nr. 1901 din 16 iunie 2022, Curtea de Apel Ploiești – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2286 din 28 septembrie 2021, Tribunalul Prahova – secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă. În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea situației de fapt, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței inițial învestite. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanței de apel, arătând că acesta nu a încheiat niciun contract de mandat cu pârâta, ci mandatul a fost dat de către mama sa, procura nefiind depusă la dosar de către pârâtă pentru a se putea observa cuprinsul acesteia. Astfel, recurentul a susținut că nu își putea întemeia acțiunea pe existența unui contract, ci doar pe îmbogățirea fără justă cauză, întrucât nu i-a dat niciun mandat pârâtei pentru a încasa despăgubirile. Făcând referie la dispozițiile art. 1345 și art. 1348 C. civ., recurentul a susținut că nefiind cel care a împuternicit-o pe pârâtă, fiind minor la data la care mama sa i-a dat mandatul acesteia, cererea de chemare în judecată putea fi întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Apărările formulate în cauză În data de 2 noiembrie 2022, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În susținerea excepției nulității recursului, intimata a arătat că deși recurentul a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta nu a prezentat o motivare a cazului de casare invocat, ci a dezvoltat doar situația de fapt, fără referire la normele de drept material pretins încălcate de către instanța de apel. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, în mod corect, instanța de apel a reținut că pârâta a avut un contract de mandat pentru a încasa despăgubirile, constând în procuri notariale, pe care nu le mai deține, dar care au fost depuse în original la dosarul din Italia. Având în vedere existența unui contract de mandat, în mod corect instanța de apel a apreciat asupra inadmisibilității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză. Concluzionând, intimata a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material și cuprinde motivele pe care se întemeiază, ipoteză în care se impune respingerea recursului, ca nefondat. În data de 12 iunie 2023, intimata-pârâta a depus note scrise, prin care a solicitat admiterea excepției nulității recursului, iar pe fond, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu prelimiar, luând în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, se reține faptul că, potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului intervine atunci când motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același cod. Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., chiar dacă partea nu a indicat niciunul dintre acestea. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Or, în speța pendinte, Înalta Curte constată că este adevărat că, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a expus ample referiri la situația de fapt a litigiului, care nu poate fi reapreciată în recurs, dar, cu toate acestea, a formulat și critici care pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor care reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză, făcând referire la dispozițiile de drept material reglementate de art. 1345 și art. 1348 din C. civ. Prin urmare, recurentul s-a raportat la un caz de nelegalitate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care l-a dezvoltat, respectând astfel exigențele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., sens în care Înalta Curte urmează a respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B.. Procedând în continuare la analiza fondului recursului dedus judecății, se observă că, în dezvoltarea motivului de casare invocat, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit condiția prevăzută la art. 1348 din C. civ. referitoare la caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză. Înalta Curte constată că această critică este nefondată, decizia recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1348 din C. civ., potrivit cu care "cererea de restituire nu poate fi admisă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat" (caracter subsidiar al actio de in rem verso). Instanța de apel, verificând condițiile juridice ale intentării acțiunii în îmbogățirea fără just temei, a reținut ca fiind corectă soluția primei instanțe cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, pe motiv că din actele dosarului a rezultat că pârâta a acționat în calitate de mandatar atunci când a primit despăgubirile de la societatea de asigurare din Italia, ca urmare a cererilor de despăgubire privind accidentul rutier din anul 2007, în care a decedat tatăl reclamantului. A mai reținut instanța de apel că în înscrisul de la dosar se face mențiunea că despăgubirile în valoare de 285.000 euro au fost depuse către pârâtă, în calitate de mandatar al drepturilor defunctului, iar atât reclamantul, cât și pârâta, au susținut că a existat un contract de mandat în baza căruia pârâta a încasat despăgubirile, contract pe care reclamantul a susținut că nu îl mai deține. În acest context factual, în mod corect instanța de apel a apreciat că lipsa contractului de mandat de la dosar nu poate duce la concluzia admisibilității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză. Concluzia instanței de apel este una legală, întrucât îmbogățirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naște obligația pentru cel care își vede mărit patrimoniul de a restitui, în limita măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul. Astfel, așa cum au reținut și instanțele de fond, din reglementarea cuprinsă la art. 1345-1348 din C. civ. rezultă că cerințele cerute pentru intentarea cu succes a acțiunii în restituire sunt mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani; micșorarea unui patrimoniu, ca o consecință a măririi altuia; existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, în sensul ca ambele modalități să fie efectul unei cauze unice; caracterul subsidiar, în sensul că cererea în restituire este permisă numai în absența unui alt mijloc de recuperare, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite. În legătură cu această ultimă condiție, este de observat că dispozițiile art. 1348 din C. civ. condiționează admisibilitatea cererii în restituire de inexistența in abstracto a oricărei alte căi legale de valorificare a creanței afirmate, ceea ce înseamnă ca reclamantul să nu fi avut nicio posibilitate legală de a-și recupera creanța afirmată. Împrejurarea că a existat o cale legală la îndemâna sa, dar din neglijență, acesta nu a exercitat-o, nu face ca acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 1345 și urm. din C. civ. să devină admisibilă. A primi interpretarea contrară, propusă de către recurent, ar echivala cu valorificarea propriei culpe a reclamantului în detrimentul intereselor unui terț, ceea ce nu este permis, știut fiind că nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a obține protecția judiciară a unui drept (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Înalta Curte notează că instanțele de fond au determinat în mod concret care este tipul de acțiune civilă pe care, prioritar în raport cu actio de in rem verso, reclamantul avea posibilitatea să o promoveze, valorificând-o ca acțiune principală, deci prevalentă în raport cu acțiunea întemeiată pe art. 1345 – 1348 C. civ. Așadar, recurentul-reclamant avea la îndemână o cale procesuală pentru recuperarea creanței afirmate, constând în formularea unei cereri întemeiate pe contractul de mandat. Dat fiind faptul că potrivit art. 2013 alin. (2) C. civ., contractul de mandat este, de regulă, un contract consensual care ia naștere prin simplul acord de voință al părților fără a fi supus vreunei forme speciale, putând fi dat în formă scrisă sau chiar verbală, ori în mod tacit, reclamantul-reclamant era cel care, potrivit art. 249 C. proc. civ., avea obligația de a dovedi în fața instanțelor de fond că sumele alocate pârâtei de către societatea de asigurare nu aveau la bază un contract de mandat, dar și că nu avea o altă opțiune pentru realizarea dreptului său. În consecință, având în vedere că, în speță, îmbogățirea celeilalte părți s-a realizat pe tărâmul răspunderii civile contractuale, se reține că argumentele instanței de apel, astfel cum au fost exprimate, nu încalcă dispozițiile de drept material invocate de recurentul-reclamant, ci analizează dispozițiile legale incidente în speță într-o manieră care justifică hotărârea pronunțată în soluționarea apelului declarat în cauză, cu consecința menținerii soluției pronunțate de prima instanță, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a acțiunii în îmbogățirea fără justă cauză, dat fiind caracterul subsidiar al unei astfel de acțiuni. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, apreciind ca motivele de recurs invocate sunt nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 2000 RON, potrivit chitanței nr. 137/12.06.2023, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.