ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2335/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 13 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., Sucursala Ploiești, obligarea acesteia la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată, pentru prejudicii create ca urmare a numeroaselor litigii de muncă pe care le-a avut cu aceasta. Prin Sentința nr. 5651 din 7 iunie 2016, Judecătoria Ploiești a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova. Prin Sentința nr. 1248 din 29 martie 2017,Tribunalul Prahova, secția I civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă; a admis excepția prescripției invocată de către pârâtă; a respins pretențiile privind perioada anterioară datei de 10 ianuarie 2013, ca fiind prescrise; a respins, în rest, ca neîntemeiată, acțiunea. Prin Decizia nr. 2722 din 28 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a admis apelul reclamantei împotriva sentinței și a trimis cauza spre rejudecare. Cauza a fost înregistrată la data de 16 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2016*.

Sentința pronunțată de Tribunalul Prahova Prin Sentința nr. 1538 din 3 mai 2018, Tribunalul Prahova a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești Prin Decizia nr. 280 din 11 februarie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței. S-a reținut că, împrejurarea că pârâta a declanșat împotriva reclamantei o cercetare disciplinară prealabilă, care nu s-a finalizat, întrucât contractul individual de muncă a încetat prin Decizia nr. 130 din 6 decembrie 2005, conform art. 56 lit. d) din Codul muncii, acesteia fiindu-i emisă Decizia asupra capacității de muncă nr. 904 din 9 noiembrie 2005, prin care a fost încadrată în gradul II de invaliditate, iar separat, pârâta s-a adresat cu plângere penală privind mai mulți salariați ai acesteia, promovând în instanță și o acțiune în răspundere patrimonială împotriva reclamantei, nu pot conduce la concluzia temeiniciei acțiunii reclamantei, câtă vreme nu se poate reține că prin demersurile sale, permise de dispozițiile legale oricărui angajator, pârâta ar fi acționat, practic, cu rea-credință, săvârșind o faptă ilicită. Cercetarea disciplinară prealabilă a fost declanșată ca urmare a unui control desfășurat de organele de control ale S.C. C. S.A.. De asemenea, atât plângerea penală, cât și acțiunea în răspundere patrimonială promovată de societate împotriva reclamantei, au avut la bază cele constatate în urma controlului efectuat de către organele de control ale societății pârâte. Durata litigiului având ca obiect acțiunea în răspundere patrimonială formulată în anul 2005 de societate împotriva reclamantei din prezenta cauză, nu poate constitui un argument suficient pentru a conchide că pârâta a săvârșit o faptă ilicită câtă vreme, după cum rezultă din probele administrate, drepturile procesuale ale pârâtei au fost exercitate de aceasta cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, fără a încălca drepturile reclamantei, neputându-se reține că pârâta și-a exercitat în mod abuziv dreptul subiectiv civil sau drepturile procedurale, săvârșind o faptă ilicită și prejudiciind-o pe reclamantă. Nu se poate reține că invaliditatea reclamantei, pensionarea pe caz de invaliditate și imposibilitatea absolvirii, de către aceasta, a unor studii superioare, pierderea calității de acționar ca urmare a pierderii calității de salariat, plecarea fiicei sale în Germania, decesul părinților, s-au datorat unor fapte ilicite ale pârâtei. De asemenea, nu a fost primită nici susținerea apelantei-reclamante potrivit căreia acesteia i-ar fi fost afectat prestigiul în orașul Băicoi din cauza demersurilor abuzive ale intimatei-pârâte, cătă vreme, în raport de cele mai sus reținute, nu a fost vorba de fapte ilicite ale intimatei-pârâte.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta D., formulând următoarele critici: - Instanța de apel nu a înțeles motivul principal al apelului, respectiv faptul că neglijența și incompetența pârâtei, care a suspendat contractul de muncă al reclamantei, apoi i-a blocat drepturile materiale și, în final, i-a desfăcut contractul de muncă, după pensionarea acesteia cu gradul II de invaliditate, reprezintă fapta păgubitoare a acesteia; - Demersurile în justiție ale pârâtei, generate de incompetența funcționarilor acesteia, au creat reclamantei grave prejudicii materiale și de imagine, determinând încadrarea acesteia în grad de invaliditate II, expunerea la oprobriul public în orașul Băicoi unde avea și domiciliul, aceasta apreciind că în baza acestor fapte se impune angajarea răspunderii civile delictuale în condițiile art. 1357 C. civ. - Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept materiale, art. 1357 și urm. C. civ. și nu a examinat corelația dintre cele două cerințe esențiale ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită și prejudiciu.

Procedura de filtru Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 18 septembrie 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Apărări formulate în cauză La data de 19 iunie 2019, în termen legal, intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității formulării recursului, iar în subsidiar, respingerea, ca nefondat, arătând că aspectele deduse judecății prin intermediul căii extraordinare de atac reprezintă critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, fiind solicitată, în realitate, în prezenta etapă procesuală, o reanalizare a probelor de către instanța de control judiciar. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, Înalta Curte constată că acesta este nul, pentru următoarele argumente: Referitor la excepția de tardivitate invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi reținută, întrucât decizia atacată a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 2 aprilie 2019 (potrivit dovezii de comunicare aflată la dosar apel), iar recursul a fost declarat la data de 25 aprilie 2019 (data poștei), în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., care s-a împlinit la data de 3 mai 2019, astfel încât, contrar susținerilor intimatei-pârâte, calea de atac a fost exercitată în termenul legal. Referitor la încadrarea recursului în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost indicate în memoriul de recurs, cu precizarea că au fost încălcate dispozițiile art. 1357 C. civ., se constată că prin argumentele deduse judecății au fost invocate chestiuni de fapt ce nu pot fi subsumate motivului de recurs invocat, fiind incidente dispozițiile art. 489 C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În speță, se constată că recursul, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu conține critici care să poată fi încadrabile în textul legal menționat. Susținerile recurentei nu se circumscriu niciunui caz de casare și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs, întrucât pentru a motiva recursul în sensul legii este necesară raportarea criticilor formulate la conținutul deciziei obiect al căii extraordinare de atac, cu indicarea modalității în care instanța de judecată nu s-a conformat dispozițiilor legale incidente. Recurenta nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel este contrară legii, ci arată că desființarea contractului de muncă al acesteia s-a datorat incompetenței angajaților pârâtei, concluzionând că în mod greșit instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 1357 C. civ. Or, prin decizia atacată, instanța de apel a statuat cu privire la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru prejudicii create recurentei-reclamante prin derularea a numeroase litigii de muncă, iar nu cu privire la modalitatea în care a încetat contractul de muncă al acesteia, aspect ce a intrat în puterea lucrului judecat urmare a litigiilor anterioare în care reclamanta a figurat ca parte și în care s-a dezbătut această chestiune. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății, iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., intervine sancțiunea nulității recursului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta D. împotriva Deciziei nr. 280/11 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.